Revendicare imobiliară. Decizia nr. 396/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 396/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-10-2015 în dosarul nr. 396/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 396
Ședința publică din 21.10.2015
PREȘEDINTE: Rujița R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
JUDECĂTOR: prof. univ. dr. L. B.
GREFIER: A. M. T.
S-au luat în examinare recursurile declarat de pârâții F. I. și F. R., C. L. al Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara și M. Finanțatelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 479/PI/11.03.2015, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții V. M. de C., R. M. M. de C. și E. M. de C. și cu pârâții O. T., . SA, având ca obiect nulitate absolută.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă pentru reclamanții V. M. De C., R. M. M. De C. și E. M. De C. av. G. C., pentru pârâții F. I. și F. R. av. C. T., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că s-au depus la dosarul cauzei prin registratura instanței la data de 01.10.2015, de către reclamanții intimați, note scrise referitoare la întâmpinările formulate de pârâții F. la recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, C. L. Timișoara și Primăria Timișoara. De asemenea, intimații reclamanți au depus concluzii scrise și copii ale unor articole din presă vizând tranzacții imobiliare.
Instanța constată că pârâții recurenți F. I. și F. R. au depus la dosar o precizare a recursului, respectiv o completare prin care, alături de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. invocat inițial, se invocă și art. 304 pct. 3 C. pr. civ. cu referire la necompetența tribunalului ca primă instanță și se solicită, în raport cu acest text legal, casarea cu trimitere spre competentă soluționare la judecătorie.
Instanța comunică reprezentantei reclamanților intimați precizarea depusă.
Reprezentantele părților prezente arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constă încheiate dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului declarat, urmând ca părțile să pună concluzii și pe această completare a recursului depusă pentru acest termen de judecată, dacă este sau nu în termen, dar și pe fondul acestui motiv de recurs. De asemenea, se vor pune concluzii asupra excepțiilor invocate prin întâmpinările reclamanților.
Reprezentanta reclamanților intimați, av. G. C., arată că nu mai susține excepția inadmisibilității apelului pârâților Consiliului L. Timișoara și Primăria Timișoara, rămânând însă de soluționat excepțiile nulității pentru nemotivarea recursurilor Ministerului Finanțelor Publice, C. L. Timișoara și Primăria Timișoara, în raport cu art. 304 și art. 312 C. pr. civ.
Reprezentanta reclamanților intimați, av. G. C., solicită admiterea excepțiilor astfel cum au fost formulate și motivate prin întâmpinare și constatarea nulității recursurilor.
Reprezentanta pârâților recurenți F. I. și F. R., av. C. T., solicită respingerea excepțiilor, având în vedere și art. 3041 C. pr. civ..
Instanța, după deliberare, respinge excepțiile de nulitate a celor două recursuri considerând că din conținutul recursurilor se pot stabili care sunt motivele de nelegalitate ce se încadrează la art. 304 C. pr. civ.
Reprezentanta pârâților recurenți F. I. și F. R., av. C. T., solicită admiterea recursului și, în principal, să se caseze hotărârea atacate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. pr. civ. și să se trimită cauza la Judecătoria Timișoara, iar în subsidiar solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
De asemenea, solicită admiterea celorlalte recursuri pentru motivele arătate pe larg în întâmpinare.
Reprezentanta reclamanților intimați, av. G. C., solicită respingerea tuturor recursurilor și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii Tribunalului T., conform întâmpinărilor și concluziilor scrise depuse la dosar; arată că precizarea recursului depusă pentru termenul de astăzi este tardiv formulată, iar motivul invocat nu este de ordine publică; solicită obligarea recurenților la cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la 09.04.2002 la Tribunalul T. sub nr. 5503/C/2002, precizată ulterior, reclamanta C. M. Iracema a chemat în judecată pârâții C. L. Timișoara, Primăria Timișoara, S.C. OJCVLTIM S.A., S.C. Administrarea Domeniului Public S.A., Ministerul Finanțelor Publice, F. R., F. M., Borcovici V. L., S. I., C. A., J. O. M., J. M., C. I. I., N. P., N. Ș., M. M. P., M. I. D., P. M., Dobândă P., Dobândă S., M. O. Ș., M. M., T. E., Bettendorf Iohann, P. F., Rohrer Viktor, Rohrer M., L. R., L. L., M. M., M. Lucioan, M. D. și L. D., solicitând instanței următoarele: să constate că revendică întreg imobilul situat în Timișoara, Piața Ț. V. (fosta Doicești) nr. 1, Jud. T., proprietatea antecesorilor săi în drepturi Rasko A., Rasko H. și Bauer I., care l-au dobândit cu titlu de cumpărare conform înscrierii din C.F. ind. 971 Timișoara și CF. col. 970; să constate preluarea fără titlu de către Statul R. a cotei de 1/4 din imobilul situat în Piața Tepes Voda, nr. 1, jud. T., înscris în C.F. colectiv 970 Timișoara, aparținând lui Rasko A. și cotei de 1/4 din acest imobil, aparținând lui Rasko H.; să constate preluarea fără titlu valabil de către Statul Român a cotei de 2/4 din imobil aparținând lui Bauer I.; să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare întocmite și încheiate în favoarea unor terți (pârâții persoane fizice), cu încălcarea prevederilor art.1 și 10 din Legea nr. 112/1995; să constate, în mod subsecvent, nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 42/16.12.2000 cu privire la apartamentul nr. 13, prin care pârâtul L. D., a devenit proprietarul extratabular ca urmare a testamentului defunctei U. M.; să constate caducitatea testamentului întocmit de U. M.; să constate că suprafața din imobil care este deținută și ocupată în prezent de către pârâți și pe care o revendică de la aceștia, corespunde cu suprafața locativă inițială; să dispună, raportat la constatările anterioare, desființarea (anularea) încheierilor judecătorului delegat de carte funciară cu privire la întabulările și mențiunile nelegale, greșite și eronate efectuate în C.F.C..970 Timișoara (C.F.ind. 971 Timișoara); să dispună rectificarea cărții funciare a imobilului, cu restabilirea situației anterioare, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului R. și al pârâților persoane fizice, respectiv să dispună reîntabularea dreptului de proprietate a numiților Bauer I. în cota de 2/4, Rasko A. și Rasko H., în cote de 1/4 fiecare, cu menținerea descrierii imobilului din anexa cu apartamentarea avizată de ONCGCT T. sub nr. 2561/2001; să constate deschisă succesiunea după defuncții Rasko A., decedat la 01.12.1950, cu ultimul domiciliu în Timișoara, ., jud. T., Rasko H., decedată la data de 20.10.1981, cu ultimul domiciliu în Timișoara, .. 32, jud. T., respectiv Bauer I., decedată la data de 30.08.1975, cu ultimul domiciliu în Timișoara, Piața Doicești, nr.1, jud. T.; să constate că de pe urma defuncților Rasko A. și Rasko H., soț și soție, unic moștenitor este reclamanta, în cota de 1/1, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 81/2000, eliberat de BNP C. R. din Timișoara; să constate că de pe urma defunctei Bauer I., unica moștenitoare este reclamanta în cota de 1/1, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 82/2000, eliberat de BNP C. R. din Timișoara; să constate că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului Rasko A. se compune din cota de 1/4 din imobilul înscris în C.F Colectiv 970 Timișoara, situat în Timișoara, Piața Tepes Voda nr.1 (fosta Piața Doicesti), jud. T., că masa succesorala rămasă după Rasko H., se compune din cota de 1/4 din același imobil, iar masa succesorală rămasă în urma defunctei Bauer I. este cota de 2/4 din același imobil; să dispună întabularea în C.F. col. 970 Timișoara și în C.F. ind. 971 Timișoara a dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlu de moștenire asupra întregului imobil; să se constate că după defuncții Mihut A. (decedat la data de 12.05.2001) și S. I., de asemenea decedat, titulari ai contractelor de vânzare-cumpărare nr._/1997 și nr._/1996, încheiate cu RA URBIS, nu s-a dezbătut până în prezent succesiunea; s-a solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul situat în Timișoara, Piața Tepes Voda (fosta Doicesti) nr. 1 a fost proprietatea antecesorilor în drepturi, care l-au deținut ca proprietari tabulari, cu titlu de cumpărare (nr. 3819/01.11.1948), menționat în C.F. nr. 971 Timișoara, sub B1, B2 și B3, după cum urmează: Bauer I. cota de 2/4, Rasko A., cota de 1/4, soția acestuia, Rasko H., cota de 1/4. Aceștia au locuit în imobil și exclusiv, ca familii distincte, până la momentul naționalizării din 1950 și chiar după aceea, fără a-l închiria.
Reclamanta C. M. Iracema a arătat că este singura persoană cu vocație succesorală după aceștia, conform certificatelor de calitate nr. 81/2001 și 82/2001 eliberate de Biroul Notarului Public C. Remnus din Timișoara, fiind sora soției supraviețuitoare a defunctului Bauer G., care a fost unicul fiu al defunctei Bauer I. respectiv nepotul lui Rasko A. și Rasko H., unchiul și mătușa acestuia, decedați fără descendenți.
Deși niciunul dintre antecesori nu a făcut parte din categoria acelor persoane care intrau sub incidența aplicării Decretului 92/1950, dimpotrivă fiind exceptate de la aplicarea acestuia, încadrându-se în categoriile prevăzute la art. 2 al acestui act normativ, în aprilie 1950 imobilul a fost preluat de Statul Român în baza Decretului 92/1950, care s-a întabulat în cartea funciara în anul 1955.
Reclamanta consideră ca preluarea imobilului de către Statul Român s-a efectuat în mod abuziv.
După ce imobilul a fost preluat abuziv de stat, s-au încheiat contracte de închiriere vizând spații în incinta acestuia, în favoarea unor terțe persoane, care au devenit ulterior proprietari potrivit contractelor de vânzare cumpărare.
Contractele de vânzare cumpărare au fost însă încheiate cu nerespectarea cerințelor legale, fiind încălcate prevederile art.1 din Lg. nr.112/1995, care se referă numai la imobilele preluate cu titlu, per a contrario celelalte imobile fiind exceptate de la aplicarea acestei legi.
Se precizează că titlul Statului Român este unul viciat și din compararea titlurilor rezultă fără echivoc că titlul antecesorilor reclamantei este mai preferabil din punct de vedere legal, iar întrucât imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, nu putea face obiectul unor înstrăinări de către Statul Român.
Fiind încălcate și prevederile Lg. nr.112/1995, sancțiunea instituită de lege este nulitatea absolută a actelor de înstrăinare, cu consecința rectificării cărților funciare, având în vedere că pentru apartamentele vândute s-au deschis cărți funciare individuale.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2, 46, 47, 48 din Legea nr. 10/2001, ale Decretului nr. 92/1950, art. 1, 10, 11 din Legea nr. 112/1995, HG nr. 20/1996, H.G. nr. 11/1997.
La 17.12.2002 a decedat reclamanta C. M. Iracema, iar acțiunea a fost continuată de moștenitorii acesteia V. M. de C., E. M. de C. și R. M. M. de C..
Prin încheierea din 27.05.2004, pronunțată în dosarul nr. 5503/C/2002, Tribunalul T. a admis cererea reclamanților și în baza art. 165 C. pr. civ. a disjuns acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților F. R. și F. M..
S-a înregistrat ca dosar distinct la 09.06.2004 sub nr._ .
Pârâții F. R. și F. M. au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatelor de calitate de moștenitor nr. 81 și 82 din 16.11.2001.
În motivarea cererii reconvenționale, au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei C. M. Iracema și, implicit, a succesorilor ei V. M. de C., E. M. de C. și R. M. M. de C..
Au arătat că aceste certificate nu fac dovada calității reclamantei de moștenitoare a foștilor proprietari tabulari .
Reclamanta face dovada calității de moștenitoare doar a defunctei Bauer Dolores (sora ei), dar și aceasta numai în măsura în care aceste certificate ar fi fost emise cu respectarea cerințelor legale în materie.
Reclamanta nu este moștenitoarea proprietarilor tabulari, deoarece ea nu este rudă nici în linie dreaptă și nici în linie colaterală pana la gradul 4 cu aceștia.
Dispozițiile legale care reglementează situația moștenitorilor legali sunt cele prevăzute în art. 659-663 C. civ.
Reclamanta nu face parte din categoria moștenitorilor legali, ea fiind cumnata defunctului Bauer G., care a fost căsătorit cu Bauer Dolores (sora reclamantei). În această calitate, ea este străină de moștenirea defuncților Rasko A.. Rasko H. și Bauer I. (proprietarii tabulari).
Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că Rasko H. și Bauer I. au fost surori, Rasko H. a fost căsătorită cu Rasko A.. Bauer I. a fost căsătorită cu Bauer L. și din căsătoria lor a rezultat fiul Bauer G., care a fost căsătorit cu Bauer Dolores.
Printre motivele pentru care se susține că reclamanta nu este moștenitoarea foștilor proprietari ai imobilului în litigiu s-a arătat și data la care aceștia au decedat:
Rasko A. a decedat la 1.12.1950, având ultimul domiciliu în Timișoara, iar soția sa Rasko H. a decedat la 20.10.1981, având ultimul domiciliu tot în Timișoara. De pe urma lor nu au rămas copii. Despre ascendenții lor nu se știe însă nimic, deoarece nu s-a făcut nicio probă cu privire la decesul lor. Soții Rasko au fost coproprietari asupra cotei de 1/4 fiecare (împreuna, deci, 2/4) din imobil.
Rasko H. a fost singura cu vocație succesorala legala după soțul ei, Rasko A., dar nu s-a făcut dovada că ar fi acceptat succesiunea acestuia și nici că ar fi existat ascendenți ori colaterali privilegiați în concurs cu aceasta. Probabil că soția supraviețuitoare a acceptat succesiunea în mod tacit, astfel încât ea putea să cumuleze în patrimoniul său bunurile rămase după soțul ei.
Rasko H. a moștenit-o - prin moștenire testamentară - pe sora sa, Bauer I., care a decedat la 30.08.1975 în Timișoara. Aceasta a avut o cotă de 2/4 din imobilul în litigiu anterior naționalizării.
Rasko H. a fost instituită legatară universală prin testamentul olograf din 20.10.1972 făcut de sora sa, Bauer I.. în baza acestui testament s-a emis certificatul de moștenitor la 21.10.1975 (dosar succesoral nr. 1634/1975 al notariatului de Stat al județului T.).
Bauer G., fiul defunctei Bauer I., nu a acceptat moștenirea după mama sa. La decesul sau, în 20.10.1981, Rasko H. nu a lăsat (nu s-a dovedit) copii sau ascendenți.
În consecință, averea sa putea fi moștenită doar de nepotul ei de sora predecedata, respectiv Bauer G., fiul lui Bauer I.. Nu s-a făcut însă nicio proba că Bauer G. ar fi acceptat succesiunea matusii sale, Rasko H..
Despre o acceptare tacită nu s-a făcut vreo probă, iar un act de acceptare expresă nu s-a depus la dosar.
Față de această situație, moștenirea Herminei Rasko a fost vacantă și trebuia culeasă de Statul roman.
S-a întrerupt cu Rasko H. orice șir al moștenirilor după foștii proprietari tabulari ai imobilului.
În condițiile în care Bauer G. nu a mostenit-o pe Rasko H., neacceptându-i succesiunea, soția sa, Bauer Dolores, atunci când, la 06.07.1989, soțul ei a decedat în Brazilia, nu a moștenit decât averea proprie a acestuia, în care averea Herminei Rasko nu era inclusă (așa cum nu erau incluse nici averile lui Rasko A. și Bauer I.).
Bauer Dolores a decedat la 20.12.2000, cu ultimul domiciliu în Brazilia, Iracema de C., fiind unica ei moștenitoare în calitate de sora și de legatara.
În masa succesorală a defunctei Bauer Dolores nu a intrat averea Herminei Rasko și nici a defuncților Rasko A. și Bauer I..
În consecință, au arătat pârâții, reclamanta Iracema de C. nu și-a dovedit calitatea procesuala activa și nici moștenitorii ei, care continuă acțiunea începută de ea, nu au calitate procesuală activă.
Potrivit art. 4 alin 3 din Legea 10/2001, «succesibilii care după data de 6.03.1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi».
Reclamanta nu intră în categoria succesibililor foștilor proprietari tabulari și pentru ca legea română nu recunoaște vocație succesorala decât rudelor pana la gradul al IV-lea inclusiv ale defunctului.
Reclamanta nu este rudă cu nici unul din foștii proprietari.
La data intrării în vigoare a legii nr. 10/2001 nici unul din succesibilii până la gradul al IV-lea inclusiv ai foștilor proprietari nu mai era în viață.
Cum nu există un astfel de succesibil la data de 14.02.2001, nici o persoană nu avea calitatea de a se prevala de drepturile recunoscute de Legea 10/2001.
Cauzele de nulitate absoluta a certificatelor de moștenitor vizează lipsa competentei unui notar public din România de a emite în speță un certificat de moștenitor.
Competența generală a unui notar public din România, în materie succesorala, este determinată de faptul că defunctul a avut ultimul domiciliu în România (art. 10 din Legea 36/1995).
În speță, defuncta Bauer Dolores a decedat având ultimul domiciliu în Brazilia, la fel ca și predecedatul sau sot Bauer G..
Nici una din excepțiile prevăzute de art. 10 citat nu există în cauză. În patrimoniul defunctei nu a existat nici un bun situat pe teritoriul României.
În ce privește lipsa oricărei dovezi privind acceptarea succesiunii de către reclamanta, la dosarul succesoral nu exista nici o dovadă care să ateste că au fost respectate dispozițiile art. 700 C. civ. potrivit cărora dreptul de acceptare al succesiunii se prescrie în termen de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii.
Notarul public era obligat să ceara pretinsei succesoare să facă dovada acceptării de către ea însăși a moștenirii în termenul legal, dar și dovada acceptării succesiunilor succesive de către persoanele în cauză, au arătat pârâții reclamanți reconvențional.
În cursul procesului au decedat pârâții reclamanți reconvențional F. R. și F. M., acțiunea acestora fiind continuată de moștenitorii F. R. jr. și F. I..
Reclamanții V. M. de C., E. M. de C. și R. M. M. de C. și-au restrâns acțiunea (pag. 26-32 din vol II), menținând sesizarea instanței cu cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._/31.03.1997 pentru apartamentul nr. 1 din imobil; de asemenea, au solicitat instanței să constate nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr 376/17.11.2004 și a certificatului de moștenitor nr. 119/17.12.2009 în ceea ce privește includerea în masa succesorală după defuncții F. R. și F. M. a cotelor de 1/2, respectiv de 10/16 din apartamentul nr. 1.
Prin sentința civilă nr. 479/11.03.2015, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis acțiunea principală formulată și precizată de reclamanta C. M. Iracema și continuată de moștenitorii V. M. de C., E. M. de C. și R. M. M. de C. împotriva pârâților F. R. jr., F. I., C. L. Timișoara, Primăria Timișoara, S.C. O. TIM S.A., Ministerul Finanțelor Publice și S.C. D. M. Timișoara S.A..
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între RA Urbis Timișoara și autorii pârâților F., respectiv F. R.-senior și F. M., cu privire la . în Timișoara, . V., nr.1 (fostă P-ța Doicești, nr.1), jud. T..
A constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr.376/17.11.2004 eliberat de Biroul Notarului Public „S.-Notingher”, emis după defunctul F. R.-senior, respectiv cu privire la cota de ½ parte din apartamentul supra individualizat cuprinsă în masa succesorală.
A constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr.119/17.12.2009 emis de Biroul Notarului Public „S.-Notingher”, după defuncta F. M., respectiv cu privire la cota acesteia de 10/16 părți din imobilul supra individualizat inclusă în masa succesorală.
A respins cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți reconvențional F. R. J. și F. I..
A obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, în sumă de 1000 lei.
Prin încheierea din 27.05.2015, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis cererea formulată de reclamanții V. M. de C., E. M. de C. și R. M. M. de C. și a dispus îndreptarea erorii materiale din sentința civilă nr. 479/11.03.2015, în sensul că a menționat în paragraful 7 din dispozitiv numărul contractului de vânzare-cumpărare cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută, respectiv nr._/31.03.1997.
Prin considerentele sentinței, prima instanță a reținut în primul rând că legitimarea procesual activă a reclamantei C. M. Iracema de a supune analizei jurisdicționale, ca și chestiune prejudicială, în baza art.45 din Lg. nr.10/2001 (la dispozițiile căreia rezultă că s-a apelat prin formularea unei notificări de restituire, procedura administrativă fiind suspendată până la rezolvarea acțiunii fondată pe art.45 din Lg. nr.10/2001), valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare perfectate în condițiile Lg. nr.112/1995 pentru apartamentele din imobilul litigios, a fost recunoscută jurisdicțional prin decizia civilă nr.3334/13.06.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul civil nr._, decizie care a valorizat, în virtutea aplicării art. 22 alin.1 C. pr. pen., concluziile sentinței penale nr.18/2011 a Curții de Apel Târgu M., rămasă definitivă prin decizia nr.2350/04.07.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora certificatele de calitate de moștenitor invocate, nr. 81/16.11.2001 și nr. 82/16.11.2001, atestă în mod legal calitatea de moștenitoare prin retransmitere după foștii coproprietari tabulari a numitei Iracema M. De C. în baza Lg. nr.10/2001.
S-a statuat de instanța supremă că autoritatea de lucru judecat a penalului asupra civilului „nu reprezintă decât aplicarea efectului pozitiv al hotărârii penale cu privire la chestiunile litigioase tranșate”, efect pozitiv ce „se repercutează în procesul civil, impunând recunoașterea în cauza pendinte a faptului că certificatele de moștenitor…fac dovada calității de moștenitoare prin retransmitere, a reclamantei Iracema M. De C. față de defuncții proprietari ai imobilului litigios”. S-a conchis că reclamanta menționată are calitate procesual activă în a solicita nulitatea actelor de înstrăinare privind imobilul în litigiu în temeiul Lg. nr.10/2001.
Aceste statuări ale instanței civile de recurs, dublate de constatările instanței care a soluționat procesul penal, toate intrate în puterea lucrului judecat ce nu mai poate fi contrazis printr-o altă judecată, căci s-ar nesocoti prezumția absolută a puterii de lucru judecat instituită prin art. 1200 pct.4 și art. 1201 C. civ., se impun și în prezentul dosar, unde se analizează legalitatea vânzării cumpărării doar a . același imobil.
Prin urmare, a conchis prima instanță, legitimarea procesual activă a reclamantei și implicit a moștenitorilor săi se impune a fi reținută, ea justificând astfel calitatea de persoană îndreptățită a accesa la beneficiul și prevederile Lg. nr.10/2001 pentru întreg imobilul în litigiu, așadar și pentru apartamentul nr.1, și inclusiv la dispozițiile art.45 din lege ce conferă prerogativa de a supune analizei instanței valabilitatea actelor juridice de înstrăinare vizând imobilul a cărui restituire se pretinde.
Cât privește fondul problemei juridice de analizat, tribunalul a constatat că art.45 alin.1 din Lg. nr.10/2001 stabilește că actele juridice de înstrăinare privind imobile ce intră în sfera de reglementare a Lg. nr.10/2001 sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării lor, iar art. 45 alin. 4 din aceeași lege instituie expres sancțiunea nulității absolute pentru actele de înstrăinare încheiate cu nerespectarea dispozițiilor imperative în vigoare la momentul perfectării lor.
Cum contractul de vânzare cumpărare contestat în speță a fost încheiat sub imperiul Lg. nr.112/1995 și cum motivul de nulitate absolută rezidă, în opinia reclamanților, în nesocotirea regimului juridic al imobilului la data vânzării raportat la prevederile art.10 alin.2 din Lg. nr.112/1995, text legal ce interzicea vânzarea locuințelor declarate monumente istorice și din domeniul patrimoniului național, instanța a verificat în ce măsură probele administrate ilustrează sau nu acest regim juridic al imobilului - . imobilul - casă din Timișoara, . (fostă P-ța Ț. V., nr.1).
În acest sens, sunt de observat adresele Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Județului T., a Consiliului Județean T. și a Primăriei Mun. Timișoara - Direcția Urbanism (filele183-217 vol. III dosar nr._ ), care atestă că imobilul situat în Timișoara, P-ța Ț. V. (fostă Doicești), nr.1 este cuprins în Lista Monumentelor Istorice-1992, la cap. B Monumente și Ansambluri de Arhitectură, poziția 36.B.013, Casă sec. XVIII, transformată în sec. XIX, listă aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice din cadrul Ministerului Culturii, care se află în vigoare și în prezent, imobilul în discuție nesuferind nicio modificare sub acest aspect. În același sens, adresa nr.202/2007 evidențiază că Lista Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice aprobată în anul 1992 a fost reactualizată în conformitate cu Lg. nr.422/2001, fiind publicată în M.O.nr.646 bis/2004, toate capitolele din această listă referindu-se la patrimoniul cultural național.
În aceste condiții, rezultă că și . imobilul declarat monument istoric era exceptat de la vânzare din perspectiva art.10 din Lg. nr.112/1995, în vigoare la momentul înstrăinării în anul 1997, situație de natură a atrage sancțiunea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. nr._/31.03.1997, încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale imperativ pretinse pentru valabilitatea sa.
Întrucât obiect al vânzării cumpărării în temeiul Lg. nr.112/1995, lege specială, nu îl puteau constitui locuințele declarate monumente istorice, în mod nelegal s-a procedat la înstrăinarea . de altfel, cu putere de lucru judecat, s-a și statuat în acest sens și în privința celorlalte apartamente din imobil în dosarul civil nr._ *, prin decizia civilă nr.725/2014 a Curții de Apel C., rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.3075/11.11.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Apărările pârâților F. în sensul că imobilul în litigiu a avut pe vremuri destinația de tipografie, că tatăl pârâților a lucrat la tipografie și că mai apoi i s-a atribuit un spațiu de locuit lui și familiei sale, spațiu pe care l-a amenajat devenind . litigiu, care astfel reprezintă un imobil nou ce nu intră sub incidența art.10 din Lg. nr.112/1995, nu au aptitudinea, în opinia tribunalului de a conduce spre o altă concluzie, întrucât - admițând, potrivit înscrisurilor de la dosar, că în anul 1971 s-a eliberat pârâtului R. F. autorizația pentru executare lucrări (fila 252 vol.V), constând în amenajarea unei locuințe prin executarea de pereți de zidărie, ulterior, în anul 1972 fiindu-i perfectat contractul de închiriere asupra . de observat că aceste lucrări de amenajare (compartimentare, cum rezultă din planul de la filele 254-255 vol. V dosar) au fost realizate în interiorul (și nu adăugate) imobilului-casă din Timișoara, ..1, declarat monument istoric în anul 1992 în întregime și nu parțial, . exceptat de la acest regim juridic legal stabilit. De altă parte, nu prezintă vreo relevanță din perspectiva art.10 alin.2 din Lg. nr.112/1995 corelat cu art.45 din Lg. nr.10/2001, faptul că pârâții au fost cei care au amenajat spațiul reprezentând azi . locuință, cât timp la momentul vânzării sale, acesta era deja circumscris din anul 1992, efect al includerii întregii clădiri, categoriei monumentelor istorice exceptate de la vânzare în temeiul Lg. nr.112/1995.
Invocarea de către pârâți a art.19 alin.1 din Lg. nr.10/2001, care face vorbire despre imobile-construcții ce se prezintă ca noi corpuri de clădire adăugate celor preluate de stat și care sunt exceptate de la restituirea în natură în baza Lg. nr.10/2001 dacă însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, nu prezintă vreo importanță în cauza dedusă judecății, unde instanța este chemată a analiza strict din perspectiva dispozițiilor imperative ale art.10 alin.2 din Lg. nr.112/1995, lege ce a reprezentat fundamentul juridic al încheierii contractului contestat, valabilitatea acestuia și nu a dispune asupra măsurilor reparatorii reglementate de Lg. nr.10/2001.
Validitatea contractului în speță nu poate fi reținută, de vreme ce imobilul a fost inclus în integralitate (deci și . categoria monumentelor istorice încă din anul 1992, fiind așadar interzisă legal vânzarea sa (așadar și a . momentul efectiv al înstrăinării-anul 1997, prin art.10 alin.2 din Lg. nr.112/1995 atunci în vigoare și în baza căreia s-a perfectat vânzarea-cumpărarea. Nu se poate susține cu temei, așadar, că situația juridică a . diferită sub acest aspect de cea a celorlalte apartamente din imobil, a concluzionat prima instanță.
Așa fiind, instanța a admis acțiunea precizată și a constatat, în temeiul art.45 alin.1 și 4 din Lg. nr.10/2001 raportat la art.10 alin.2 din Lg. nr.112/1995 - cea din urmă fiind norma în vigoare la momentul încheierii contractului -, nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între RA Urbis Timișoara și autorii pârâților F., respectiv F. R.-senior și F. M., cu privire la . în Timișoara, . V., nr.1 (fostă P-ța Doicești, nr.1), jud. T..
Pe cale de consecință logică, efect al principiului de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, a constatat și nulitatea absolută parțială a certificatelor de moștenitor nr.376/17.11.2004, emis după defunctul F. R.-senior, cu privire la cota de ½ din apartament cuprinsă în masa succesorală, și nr.119/17.12.2009 emis după defuncta F. M. cu privire la cota acesteia de 10/16 din imobil inclusă în masa succesorală.
Totodată, pentru considerentele expuse, a respins cererea reconvențională a pârâților F..
Împotriva sentinței civile nr. 479/11.03.2015 a Tribunalului T., au declarat recurs în termenul legal pârâții C. L. Timișoara, Primăria Timișoara, Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, F. I. și F. R.
Întrucât pârâții C. L. Timișoara și Primăria Timișoara au numit calea de atac declarată ca fiind apelul, teză susținută și de pârâții F., la primul termen de judecată din 16.09.2015 instanța a supus discuției natura juridică a căii de atac ce poate fi declarată în cauză.
Prin încheierea de la același termen, în baza art. 2821 alin. 1 C. pr. civ., instanța a stabilit că în cauză calea de atac ce poate fi declarată împotriva hotărârii instanței de fond este recursul și a calificat în recurs calea de atac declarată de pârâții C. L. Timișoara și Primăria Timișoara. A reținut că relevantă în cauză este valoarea imobilului în litigiu, valoare situată sub 100.000 lei indiferent că se ia în calcul valoarea de impozitare a apartamentului sau cea indicată în contractul de vânzare-cumpărare.
În motivarea recursului pârâților C. L. Timișoara și Primăria Timișoara, s-a susținut că în speță operează autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 18/13.10.2011, pronunțată în dosarul nr._/325/2006* al Curții de Apel Târgu M., menținută prin decizia penală nr. 2350/04.07.2012, pronunțată în dosarul nr._/1/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul cesiunii drepturilor succesorale ale reclamanților în favoarea avocatului L. I., reținându-se că a încheiat o cesiune a unei succesiuni sau a unor bunuri viitoare și că acest aspect urmează a fi analizat de către instanțele civile în cauzele în care se solicită revendicarea imobilului în litigiu.
Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale sub aspectele invocate de reclamanți a fost stabilită prin decizia civilă nr. 3334/13.06.2013, pronunțată în recurs în dosarul nr._ al înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, în esență, s-a reținut că „efectul pozitiv al autorității de lucru judecat din penal - cele statuate de o instanță nu mai pot fi contrazise de o instanță ulterioară - se repercutează în procesul civil”, iar drept consecință acest efect se produce și în ceea ce privește existența actelor de cesiune încheiate de reclamantă cu familia L..
Interesul invocării acestei excepții decurge din prevederile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, care stabilesc că în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte, potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4) din lege. Acest text determină imposibilitatea restituirii în natură a imobilului sau a unor părți din acesta, legea fiind aplicabilă, conform art. 4, cererilor formulate și depuse în termen legal la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării sale în vigoare - 20.05.2013, ca în cazul de fața.
Se impune ca instanța civilă să țină seamă de existența neîndoielnică a actelor încheiate în Brazilia între reclamantă și membrii familiei L. și de efectele pe care le produc, care nu mai pot fi înlăturate față de considerentele celor două hotărâri penale menționate, au arătat pârâții recurenți.
Ca urmare a cesiunii drepturilor succesorale, au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților de a solicita constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele imobilului în litigiu, respectiv pentru apartamentul nr. 1 al imobilului;
În condițiile cesiunii de drepturi succesorale, reclamanții au transmis calitatea lor de a revendica imobilul către beneficiarii cesiunii. Ca atare, nu mai au calitatea de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Ca și consecință a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, au invocat excepția lipsei de interes a reclamanților de a solicita constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. 1.
Această excepție se întemeiază pe prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care stabilesc că în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4) din această lege. Ca atare, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare prin care statul a vândut apartamentele imobilului către foștii chiriași și restabilirea situației anterioare vânzării, pentru a se putea dispune restituirea în favoarea persoanelor care revendică, devine lipsită de un interes legitim, întrucât acestea nu s mai pot beneficia în mod legal de restituirea în natură.
Pe fond, au arătat că în speța sunt incidente prevederile art.4 din Legea nr.165/2013: „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Prin legea menționata a fost înființata Comisia Naționala pentru Compensarea Imobilelor competentă să soluționeze cererile pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, fiind acordate măsuri compensatorii sub formă de puncte, fiecare punct valorând un leu.
Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 care prevede că „În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4).”
Au arătat că prin sentința civilă nr. 479/PI/11.03.2015 Tribunalul T. a admis acțiunea precizată a reclamantei Castru M. Iracema, continuată de moștenitorii săi, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr._/21.03.1997, reținând că imobilul din litigiu aparținea la data încheierii contractului de vânzare cumpărare patrimoniului național, fiind evidențiat la cap. B, monumente și ansambluri de arhitectură, din lista monumentelor istorice.
Art. 8 alin. 3 din Normele Metdologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin HG nr. 20/1996, astfel cum a fost modificat prin HG nr. 632/08.02.1996 prevede: „Nu se încadrează în categoria locuințelor declarate monumente istorice și din patrimoniul național, în sensul art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, imobilele cu destinația de locuințe ce reprezintă bunuri culturale comune, prevăzute de art. 2 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 68/1994. Locuințele încadrate ca bunuri culturale comune se pot vinde cu respectarea dispozițiilor legale”.
Imobilul în litigiu face parte din categoria bunurilor culturale comune, care puteau fi înstrăinate.
Prin urmare, încheierea contractelor de vânzare cumpărare către foștii chiriași nu a fost făcută prin fraudarea legii, neavând loc nici o încălcare a interdicției de înstrăinare a apartamentelor.
Imobilul situat în Timișoara, .. 1 a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ care respecta prevederile Constituției perioadei respective sub imperiul căreia acest decret a fost adoptat, astfel ca imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu conform art.6 din Legea nr. 213/1998.
Prin titlu în accepțiunea art. 1 alin. 2 din Normele privind aplicarea Legii nr. 112/1995 se înțelege trecerea acelor imobile cu destinație de locuința în proprietatea statului, în baza unor prevederi legale în vigoare la data respectiva. Sunt exemplificate prevederile Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 142/1952, Decretului nr. 218/1960, Decretului nr. 712/1966, Decretului nr. 223/1974, Legii nr.4/1973 și alte acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului.
Cu alte cuvinte, au arătat pârâții recurenți, titlul, în accepțiunea acestei legi, reprezintă aplicarea la o situație anume determinata a prevederilor unui act normativ în baza căruia s-a dispus trecerea în proprietatea statului (prin urmare este suficient ca actul administrativ de preluare sa fi fost emis în baza unui act normativ în vigoare la acea data, indiferent de conformitatea preluării cu dispozițiile actului normativ respectiv), și nu situația când s-a procedat la o simpla preluare în fapt a imobilelor.
Ca atare, afirmațiile făcute de reclamante pe marginea modului de preluare a imobilului în litigiu de către Statul R., respectiv Decretul nr.92/1950, sunt lipsite de relevanta juridica atât timp cat prin art. 46 din Legea nr. 10/2001 sunt validate actele de înstrăinare a unor astfel de imobile, încheiate cu buna credința.
Au mai arătat că nulitatea absolută a unui act juridic poate interveni când actul este lipsit de un element esențial, actul emana de la o persoană lipsită de capacitate de folosință sau încalcă o prohibiție legală, când obiectul sau cauza contractului încalcă dispozițiile legale imperative ori sunt contrare ordinii publice sau regulilor de conviețuire socială, când actul s-a încheiat iară respectarea formei solemne prevăzută de lege pentru însăși validitatea sa, însă nici una din aceste cauze nu subzistă pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/31.03.1997, astfel nefiind încălcate prevederile art.948, 966 și 968 C.civ.
Instanța de judecată nu poate reține nici reaua credință a vânzătorilor sau a cumpărătorilor, atât timp cât drepturile acestora au fost înregistrate în cartea funciară, fiind opozabile erga omnes, au mai arătat pârâții.
Tribunalul T. nu a luat în considerare nici susținerile pârâților F. I. și F. R. referitoare la faptul că apartamentul nr. 1 reprezintă o construcție nou edificată, prin amenajările create, respectiv prin executarea unor pereți de zidărie, lucrări autorizate, care au dus la transformarea locației existente într-un spațiu de locuit, rezultând astfel o construcție nouă în raport de cea preluată.
Au solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar au solicitat modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii.
În drept, au invocat art. 282 și art. 297 C. pr. civ., Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, HG nr. 250/2007 și Legea nr. 165/2013.
În motivarea recursului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă; a arătat că în speță are calitate procesuală pasivă C. L. Timișoara, conform art. 12 alin 2 pct. 5 din Legea nr. 213/1998.
Pe fond a susținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată.
În drept, a invocat art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
În motivarea recursului, pârâții F. I. și F. R. au arătat, invocând art. 304 pct. 9 C. pr. civ. că hotărârea primei instanțe s-a întemeiat exclusiv pe regimul juridic al imobilului, fără a avea în vedere toate împrejurările de fapt și de drept învederate de ei și care aveau aplicabilitate în speță.
Prima instanța nu a analizat corect starea de fapt și probatoriul administrat, ceea ce a condus la o greșita aplicare a legii. Nu a avut în vedere la soluționarea cauzei înscrisurile cu valoare probatorie și a respins solicitările formulate în probațiune - proba testimoniala și proba cu expertiza de specialitate în construcții.
Instanța de fond în mod eronat a apreciat ca fiind irelevante argumentele privind destinația imobilului situat în Timișoara, Piața Ț. V. nr. 1, (în care se află și apartamentul în litigiu), respectiv aceea de „tipografie”.
Au arătat că tatălui lor, care a fost angajat la poligrafie (tipografie), i s-a acordat un spațiu pe care să construiască în regie proprie astfel încât să ii confere destinația de locuință. Spațiul atribuit era într-o situație încare nu putea fi considerat spațiu de locuit, astfel că familia lor prin mijloacele proprii practic a construit aceasta locuință identificată ulterior ca fiind apartamentul nr. 1.
Amenajările create prin executarea unor pereți de zidărie, lucrări autorizate și efectuate în regie proprie au transformat locația existentă într-un spațiu de locuit, imobil nou - construcție nouă în raport cu cea preluată, situație față de care au apreciat ca fiind incidente dispozițiile art.19 alin 1, din Legea nr. 10/2001.
Pe baza unei interpretări și aplicări eronate a legii în raport cu starea de fapt, prima instanță a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între RA Urbis Timișoara și antecesorii lor, F. R. senior și F. M. cu privire la imobilul . Timișoara, . V., nr. 1 (fostă P-ța Doicești, nr. 1) județul T..
Imobilul a fost dobândit în baza unui titlu de proprietate valabil, care îndeplinește condițiile de validitate prevăzute de Legea nr. 112/1995.
Au arătat că antecesorii lor și implicit ei, în calitate de moștenitori, au fost dobânditori de bună-credință ai imobilului în discuție astfel că, indiferent de maniera în care autoritățile din acea perioadă au înțeles să reglementeze regimul juridic al imobilului (acela de monument istoric),- nu pot fi lipsiți de proprietatea și folosința acestui imobil.
Antecesorii nu au avut cunoștință la momentul perfectării vânzării de regimul juridic al imobilului - acela pretins a fi de monument istoric - dovadă în acest sens fiind lipsa unei notări în cartea funciară cu privire la o eventuală interdicție de înstrăinare, lipsa (în acea perioadă) unei acțiuni de revendicare a imobilului pe rolul instanțelor de judecată.
Vânzarea imobilului de către R.A. URBIS Timișoara către antecesorii lor s-a făcut fără ca proprietarul vânzător la acel moment (R.A. Urbis Timișoara) să aducă la cunoștința cumpărătorilor regimul juridic al imobilului, fie pentru că, pe de-o parte, nu avea cunoștință de această destinație a imobilului, fie întrucât acesta era de rea-credință și a urmărit fraudarea cumpărătorilor.
Au arătat că legea specială (a se vedea dispozițiile art.4 alin.4 din Legea nr.422/2001) aplicabilă monumentelor istorice nu prevede interdicții de înstrăinare a monumentelor istorice, ci doar condiționarea vânzării acestora de exercitarea în prealabil a unor drepturi de preemțiune ori de existența unor avize conforme.
Fiind dobânditori de bună - credință ai imobilului în speță, întrucât nu au avut cunoștință de destinația imobilului „monument istoric" sau de o eventuală interdicție de înstrăinare, măsurile dispuse de prima instanță, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare și aplicarea în speță a principiului de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis cu consecința constatării nulității absolute parțiale și a certificatelor de moștenitor reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii raportat la starea de fapt. Pârâții consideră, față de aspectele învederate, că ne aflăm în prezența unei excepții ce determină ineficacitatea aplicării acestei reguli de drept, fiind vorba de considerente de echitate și utilitate socială, pentru asigurarea securității raporturilor juridice civile.
Reclamantele au formulat întâmpinare la recursul pârâtului Ministerului Finanțelor Publice și au solicitat respingerea recursului în raport cu excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că Ministerul Finanțelor Publice are în cauză calitatea de reprezentant al Statului Român.
În ceea ce privește invocarea fondului cauzei prin recurs, reclamantele au susținut nulitatea parțială a recursului pentru nemotivare.
Reclamantele au formulat întâmpinare și la recursul pârâților F. I. și F. R., solicitând respingerea.
Au arătat, în esență, că imobilul în litigiu era cuprins în Lista Monumentelor Istorice – 1992, situație în care era exceptat de la vânzare în baza art. 10 din Legea nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare fiind astfel că în mod corect prima instanță a reținut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 725/12.03.2014 a Curții de Apel C. în dosarul nr._ *, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3075/11.11.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a constatat nulitatea actelor de înstrăinare a celorlalte apartamente din imobil.
Au arătat că afirmația pârâților F. că apartamentul nr. 1 ar fi un imobil nou în raport cu cel preluat abuziv de stat nu este nici reală, dar nici relevantă din punct de vedere juridic raportat la obiectul cauzei.
Au mai arătat că pretinsa bună-credință a pârâților F. nu reprezintă în cazul de față o cauză de înlăturare a sancțiunii nulității absolute, frauda la lege înlăturând întotdeauna buna-credință.
De asemenea, au mai arătat că nu prezintă relevantă faptul că în prezent înstrăinarea imobilelor monumente istorice nu mai este interzisă, iar în speță nu se aplică teza asanării actului juridic nul.
Reclamantele au formulat întâmpinare și la recursul pârâților C. L. Timișoara și Primăriei Timișoara.
Întrucât aceștia au declarat apel (calificat ulterior în recurs), reclamantele au invocat excepția inadmisibilității apelului, cu motivarea că hotărârea primei instanțe este supusă doar căii de atac a recursului prin raportare la valoarea imobilului în litigiu și în baza art. 2821 C. pr. civ.
De asemenea, au invocat în baza art. 302 C. pr. civ. nulitatea ca recurs a căii de atac exercitate, pentru nemotivarea în fapt și în drept în termenul de 15 zile.
Au solicitat respingerea recursului și prin invocarea lipsei calității procesuale pasive de pârâți în cauză a Consiliului L. Timișoara și Primăriei Timișoara, arătând că au exercitat calea de atac în nume propriu, iar nu pentru Statul Român.
Pe fond, au arătat că în realitate hotărârile penale la care fac referire C. L. Timișoara și Primăria Timișoara, contrar celor susținute de aceștia, au autoritate de lucru judecat în ceea ce privește recunoașterea de către instanțele penale a calității procesuale active în cauza, a calității de reprezentanți a mandatarilor, a legalității și valabilității certificatelor de calitate de moștenitor nr. 81 și nr. 82/2001, prin care s-a stabilit calitatea de moștenitor a mamei lor Iracema M. de C., a notificărilor și demersurilor (administrative și judiciare) efectuate în baza Legii nr 10/2001
Prin decizia civila nr. 3334 din 13.06.2013, irevocabila - a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a luat act de, autoritatea de lucru judecat cu privire la aspectele menționate, care decurg din hotărârile penale.
Au arătat că nu a existat o cesiune a drepturilor asupra imobilului. În primul rând, nu există nici o persoana în afara mamei lor sau a lor ca succesori, care sa fi susținut ca are un drept cu privire Ia apartamentele și terenul revendicate în speța.
În al doilea rând, certificatele de calitate de moștenitor ale mamei lor și hotărârile judecătorești prin care acestora li s-a recunoscut valabilitatea sunt ulterioare actului (declarație) unilateral de renunțare de către mama lor doar la un apartament (8 B), pentru care de altfel nici nu a mai depus notificare.
În al treilea rând, daca actul unilateral (declaratie) prin absurd ar fi vizat apartamentele notificate, prin întocmirea ulterior a procurilor și prin notificarea efectiva conform Legii 10/2001 a restituirii în natura a celorlalte apartamente, ar fi intervenit denunțarea actului unilateral, astfel încât acel act ar fi fost oricum lipsit de efect în prezent.
În al patrulea rând, nu a existat din partea nici unei persoane o manifestare de voința conformă Legii nr. 165/2013, respectiv actul de cesiune să fi fost încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și cesionarul să fi depus actul de cesiune în termen de 15 zile de la încheierea sa la ANRP.
Prin urmare, dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu se aplica și asta rezulta și din împrejurarea ca nici o persoana nu a înțeles sa se prevaleze de termenul și cerințele dispoz. art 24 alin 5 din Legea nr. 165/2013
Cu privire la pretinsa legalitate a actelor de înstrăinare pentru imobil, au arătat că imobilele monumente istorice și din patrimoniul cultural național nu puteau fi înstrăinate, existând interdicția înstrăinării lor, stabilita prin art. 10 alin 2 din Legea nr. 112/1995.
Imobilele monumente istorice și din patrimoniul cultural național au fost, pentru perioada în care s-au încheiat actele de înstrăinare, acele imobile cuprinse în lista 1991- 1992
Imobilul în speța se încadrează în aceasta categorie, fapt necontestat nici măcar de către parați, probele de la dosar fiind edificatoare în acest sens, imobilul fiind înscris în Lista 1991-1992 la Capitolul B, poziția 013.
De la regula stabilita prin art. 10 alin 2 din Legea 112/1995, privind interdicția înstrăinării prin Legea 112/1995 a imobilelor monumente istorice și din patrimoniul cultural național, a existat o excepție, introdusa prin HG nr. 632/1996, conform căreia, prin excepție de la regula, puteau fi înstrăinate imobilele bunuri culturale comune.
Imobilele bunuri culturale comune ar fi trebuit sa fie stabilite conform art 2 din OG nr. 68/1994.
Întrucât clasarea la care se refera art 2 din OG nr. 68/1994 nu a fost operata pana la data publicării și intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, prin H.G. nr. 632/1996 s-a prevăzut în mod expres competenta și obligația Ministerului Culturii ca în termen de 30 zile sa întocmească și sa comunice autorităților locale o lista cu imobilele monumente istorice și din patrimoniul cultural național - care aveau și regim de bunuri culturale comune
În acest sens, M. Culturii a întocmit Lista 1996 cu imobilele monumente istorice și din patrimoniul cultural național, care aveau și regim de bunuri culturale comune.
Pentru județul T., Lista 1996 cu imobilele monumente istorice - care aveau și regim de bunuri culturale comune a fost transmisa cu adresa nr. 3996/1996 (proba la dosar) și a cuprins numai (exclusiv) 10 imobile, printre care nu se regăsește imobilul în speța; prin urmare, nu putea fi deci înstrăinat.
Reclamantele au arătat că este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare și pentru că a fost încălcat art. 6 din HG nr. 20/1996, conform căruia aveau dreptul de a cumpăra locuințele în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 numai chiriașii care aveau un contract de închiriere valabil încheiat și care ocupau locuințele la data intrării în vigoare a legii.
Sub acest aspect, au arătat că F. R. senior și F. M. nu au avut un contract de închiriere și nu au deținut apartamentul nr. 1 în integralitatea sa la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Pârâții F. I. și F. R. au formulat întâmpinare la recursul Ministerului Finanțelor Publice și au solicitat admiterea cu privire la solicitarea de respingere a acțiunii reclamantilor.
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, au arătat că acesta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, iar în situația în care a fost chemat în judecată ca reprezentant al Statului Român, calitatea procesuală aparține Consiliului L. Timișoara, care este parte în proces.
Pârâții F. I. și F. R. au formulat întâmpinare și la recursul pârâților C. L. Timișoara și Primăria Timișoara, solicitând admiterea acestui recurs.
Au arătat că imobilul în litigiu este bun cultural comun și poate fi înstrăinat, astfel că nu se poate reține frauda la lege prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, au invocat și buna-credință la data încheierii contractului a părților contractante.
La 20.10.2015, pârâții recurenți F. I. și F. R. au depus la dosar o precizare a recursului și au arătat că în urma calificării de către instanță a căii de atac declarate ca fiind recurs, înțeleg să invoce ca motiv de recurs și art. 304 pct. 3 C. pr. civ., respectiv încălcarea de către Tribunalul T. a competenței de ordine publică a altei instanțe, în speță Judecătoria Timișoara.
În motivarea precizării, pârâții recurenți au arătat că în raport cu valoarea imobilului, avută în vedere la calificarea în recurs a căii de atac, competența de primă instanță revenea Judecătoriei Timișoara.
În consecință, în baza art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. 6 C. pr. civ., în principal au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre judecare la instanța competentă, respectiv Judecătoria Timișoara.
În subsidiar, în baza art. 304 pct. 9 C. pr. civ.au solicitat modificarea în totalitate a sentinței, în sensul respingerii acțiunii formulate și precizate de reclamanți.
Excepțiile invocate de reclamanți prin întâmpinare au fost soluționate pe parcursul derulării procesului.
Întrucât prin încheierea din 16.09.2015 instanța a pus în discuție și a calificat în recurs calea de atac declarată de pârâții C. L. Timișoara și Primăria Timișoara, reclamanții, prin reprezentanta lor, au declarat că nu mai susțin excepția inadmisibilității apelului declarat de acești pârâți.
În ceea ce privește excepția nulității recursurilor pârâților Ministerul Finanțelor Publice și C. L. Timișoara și Primăria Timișoara pentru nemotivare în raport cu art. 304 și art. 312 C. pr. civ., în ședința publică din 21.10.2015 instanța a respins excepția nulității recursurilor, întrucât din conținutul acestor recursuri rezultă care sunt motivele de nelegalitate și unde se încadrează în art. 304 C. pr.c iv.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 306 alin. 2 C. pr. civ., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat, urmând a fi admis, iar recursurile pârâților C. L. Timișoara, Primăria Timișoara, F. I. și F. R. sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În ceea ce privește recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, în mod greșit prima instanță a admis acțiunea reclamanților și față de acest pârât, care nu are calitate procesuală pasivă în raport cu obiectul acțiunii din prezentul dosar, respectiv nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/31.03.1997, încheiat între RA URBIS Timișoara, în calitate de vânzător, și F. R. senior și F. M., în calitate de cumpărători.
Ministerul Finanțelor Publice nu este parte în raportul juridic dedus judecății.
Pe de altă parte, deși a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român în dosarul având ca obiect revendicarea întregului imobil, dosar din care s-a disjuns cel de față, nu poate avea calitate procesuală pasivă, pentru că imobilul din care face parte apartamentul vândut nu aparține domeniului public, pentru a atrage aplicarea art. 12 alin. 5 din Legea nr. 213/1998.
În consecință, recursul acestui pârât urmează a fi admis.
Prin recurs, pârâții C. L. Timișoara și Primăria Timișoara au reiterat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Iracema M. de C., care a decedat în cursul procesului, și a moștenitorilor acesteia, reclamanții V. M. de C., R. M. M. de C. și E. M. de C..
În susținerea acestei excepții, au invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 18/13.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel Târgu M. în dosarul nr._/325/2006*, menținută prin decizia penală nr. 2350/04.07.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/1/2011, hotărâri în care, susțin pârâții recurenți, există indicii referitoare la cesiunea drepturilor litigioase din partea antecesoarei reclamanților către familia L., situație în care reclamanții și-au pierdut legitimarea procesuală în promovarea prezentei acțiuni și în același timp nejustificând un interes.
Susținerile pârâților recurenți nu sunt confirmate de hotărârile penale menționate.
Aceste hotărâri se impun cu putere de lucru judecat în speță, dar sub alte aspecte decât cele pretinse de pârâții recurenți.
Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, concluziile hotărârilor penale menționate au fost valorizate, făcându-se și aplicarea art. 22 alin. 1 C. pr. pen., de către instanța civilă, respectiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 3334/13.06.2013, pronunțată în dosarul nr._, decizie prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat valabilitatea certificatelor de calitate de moștenitor nr. 81 și nr. 82 din 16.11.2001, care atestă calitatea de moștenitoare a foștilor proprietari tabulari a reclamantei Iracema M. de C. și implicit a calității sale de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.
Aceste statuări ale instanței civile, întemeiate pe constatările instanței penale, toate intrate în puterea de lucru judecat, nu pot fi contrazise printr-o altă judecată pentru că s-ar încălca prezumția absolută a puterii de lucru judecat instituită prin art. 1200 pct. 4 și art. 1201 C. civ.
Prin hotărârile penale nu s-a stabilit cu putere de lucru judecat, cum susțin pârâții recurenți C. L. Timișoara și Primăria Timișoara, că ar fi avut loc din partea reclamantei Iracema M. de C. o cesiune a drepturilor litigioase.
În consecință, reclamanta Iracema M. de C. și ulterior moștenitorii săi, reclamanții V. M. de C., R. M. M. de C. și E. M. de C. își justifică interesul și deci calitatea procesuală activă în promovarea acțiunii de față.
Pe de altă parte, în mod corect prima instanță a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/31.03.1997 în baza art. 45 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995.
Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar obiect al vânzării a fost apartamentul nr. 1 din imobilul situat în Timișoara, . Ț. V.), nr. 1, imobil declarat monument istoric. Art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 excepta de la vânzare asemenea imobile. La dosar s-a făcut dovada că imobilul din . este cuprins în Lista Monumentelor Istorice – 1992, la cap. B Monumente și Ansambluri de Arhitectură, poziția 36.B.013, casă sec. XVIII, transformată în sec. XIX, listă aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice din cadrul Ministerului Culturii, care se află în vigoare și în prezent.
Contrar susținerilor pârâților recurenți, imobilul nu face parte din categoria bunurilor culturale comune, care puteau fi totuși înstrăinate după modificarea art. 10 din Legea nr. 112/1995 prin HG nr. 632/1996.
Lista din 1996 a bunurilor culturale comune din jud. T. cuprinde 10 imobile, iar între acestea nu se regăsește și cel din Timișoara, . .. 1.
Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat prin fraudarea legii nr. 112/1995 (art. 10 alin. 2), având deci o cauză ilicită, astfel că în mod corect a fost declarat nul de către prima instanță.
În această situație, eventuala bună-credință a părților contractante nu prezintă relevanță și nu se impune a fi analizată.
Trecând la analiza recursului pârâților F. I. și F. R., nu se poate reține aplicarea în speță a art. 19 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru că apartamentul nr. 1, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, nu reprezintă un corp nou de clădire care să fi fost adăugat celui preluat de stat, cu o arie desfășurată care să însumeze peste 100% din aria desfășurată inițial, pentru că numai în asemenea situații ar putea fi exceptat de la restituirea în natură.
Pe de altă parte, nu acest aspect este supus discuției în prezentul dosar, ci aplicabilitatea art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 și, așa cum rezultă din considerentele anterioare, acest text legal a fost încălcat în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 1, situație ce atrage nulitatea absolută a contractului pentru fraudă la lege.
În această situație, așa cum s-a arătat deja, eventuala bună credință nu prezintă relevanță.
Pârâții recurenți F. au făcut trimitere și la art. 4 alin. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, arătând că această lege nu prevede interdicția de înstrăinare a monumentelor istorice, condiționând doar vânzarea acestora de exercitarea în prealabil a unor drepturi de preemțiune și de existența unor avize.
Nu se aplică însă în cazul de față teoria asanării actului juridic nul, în condițiile în care au fost și sunt în vigoare dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 și art. 45 alin. 1 și 4 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte însă, în mod corect a făcut prima instanță aplicarea principiului de drept „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, constatând nulitatea absolută parțială a celor două certificate de moștenitor, înlăturând din masa succesorală imobilul în litigiu.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs – formulat prin completare de către pârâții F. – referitor la competența de primă instanță a Judecătoriei Timișoara, prin invocarea art. 304 pct. 3 C. pr. civ..
Litigiul de față declanșat inițial și înregistrat la Tribunalul T. avea ca obiect revendicarea întregului imobil din Timișoara, ., la care se adaugă și celelalte capete de cerere vizând valabilitatea titlului statului, nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, iar raportat la valoarea imobilului competența într-adevăr revenea Tribunalului T..
Faptul că ulterior s-a disjuns cererea privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/31.03.1997, nu înlătură aplicarea art. 181 C. pr. civ., în conformitate cu care „Instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.”
Față de aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 3 C. pr. civ., Curtea va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 479/11.03.2015, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Va modifică în parte hotărârea atacată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta C. M. Iracema și continuată de moștenitorii V. M. de C., E. M. de C. și R. M. M. de C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Va menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
În baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., va respinge recursurile declarate de pârâții C. L. Timișoara și Primăria Timișoara și F. I. și F. R. împotriva sentinței civile nr. 479/11.03.2015, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
În baza art. 274 alin. 1 și art. 277 C. pr. civ, va obliga pârâții recurenți C. L. Timișoara, Primăria Timișoara, F. I. și F. R. la câte 500 lei fiecare în favoarea reclamanților intimați, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 479/11.03.2015, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Modifică în parte hotărârea atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta C. M. Iracema și continuată de moștenitorii V. M. de C., E. M. de C. și R. M. M. de C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Respinge recursurile declarate de pârâții C. L. Timișoara și Primăria Timișoara și F. I. și F. R. împotriva sentinței civile nr. 479/11.03.2015, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Obligă pârâții recurenți C. L. Timișoara, Primăria Timișoara, F. I. și F. R. la câte 500 lei fiecare în favoarea reclamanților intimați, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.10.2015.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
Rujița RAMBUFlorin ȘUIUprof. univ. dr. L. B.
GREFIER,
A. M. T.
Red. R.R./27.12.2015
Teh. A.M.T. /03.12.2015/2 ex.
Prima instanță: Tribunalul T. – jud. C. B.
| ← Modificare act constitutiv persoană juridică. Decizia nr.... | Cereri. Decizia nr. 721/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|








