Decizia civilă nr. 146/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 146/A/2013
Ședința publică din data de 14 noiembrie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: I. C.
, judecător JUDECĂTOR: S. I.
GREFIER: C. S.
Pe rol fiind soluționarea apelurilor civile declarate de pârâta G. A. M. D. și de reclamantul C. R. A. împotriva sentinței civile nr. 5142/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, având ca obiect exercitarea autorității părintești.
Dezbaterea apelului a avut loc la data de 7 noiembrie 2013, concluziile reprezentanților părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere care face parte integrantă din această decizie.
La cererea reprezentanților părților, pentru a le da posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea deciziei pentru data de astăzi, 14 noiembrie 2013.
deliberând, constată:
T R I B U N A L U L,
Prin sentința civilă nr. 5142/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr. 13712/2012 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C. R. A., în contradictoriu cu pârâta G. A. M. D. .
S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de G. A. M. D., în contradictoriu cu reclamantul C. R. A., și, în consecință, s-a dispus ca:
autoritatea părintească cu privire la minorul C. Nicolas, născut la data de_, să fie exercitată în comun de ambii părinți;
s-a stabilit locuința minorului C. Nicolas, născut la data de_, la domiciliul pârâtei în SUA, 4220N. Marmora Ave, Chicago IL 60634;
s-a încuviințat ca reclamantul să aibă legături personale cu minorul C. Nicolas, născut la data de_, după cum urmează:
în perioada 2013-2016 prin aducerea minorului în țară pe cheltuiala ambilor părinți, cu luarea minorului de către reclamant de la domiciliul bunicii materne G. M. din R. B. și readucerea la domiciliul acesteia pe o perioada de 2 săptămâni din data de 1iulie -15 iulie și ori de câte ori minorul se va afla în România.
după 2016 prin aducerea minorului în țară pe cheltuiala ambilor părinți, cu luarea minorului de la domiciliul mamei de către tată și readucerea la domiciliul acesteia pe o perioada de 3 săptămâni din data de 1iulie-21 iulie și ori de câte ori minorul se va afla în România.
Reclamantul a fost obligat să achite lunar în favoarea minorului C. Nicolas, născut la data de_, cu titlu de pensie de întreținere, suma de 622,66 lei, începând cu data de_, data introducerii acțiunii și până la majoratul minorului ori noi dispoziții.
S-a respins ca neîntemeiat petitul din cererea reconvențională privind stabilirea dreptului minorului de a părăsi țara.
Pârâta a fost obligată să achite reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, suma de 2218,9 lei.
Reclamantul a fost obligat să achite pârâtei cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 1000 lei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Din relația de concubinaj a părților, la data de_, se naște, pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, minorul C. Nicolas, recunoscut de către reclamant, așa cum reiese din certificatul de naștere seria NF nr.5. eliberat de comuna Josenii B. la 15 februarie 2010 (fila 7).
În perioada 2009-_, minorul a locuit în România, iar părțile de comun acord au stabilit un program de păstrare a legăturilor personale cu minorul motivat de faptul separării lor.
De la data de_, minorul a părăsit teritoriul României cu acordul tatălui (fila. 57) și, însoțit de bunica maternă, a plecat în S.U.A, la mama sa.
Art. 483 (1) cod civil dispune: "Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. (2)Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. (3) Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori."; Din aceste dispoziții legale rezultă că autoritate părintească nu este doar un drept al părintelui, ci și un drept al copilul, drept având ca obligații corelative îndatoririle părintești, astfel încât s-a apreciat că exercitarea autorității părintești doar de unul dintre părinți nu este în concordanță cu interesul superior al minorului.
Probatoriu administrat în cauză a evidențiat preocuparea ambilor părinți față de minorul C. Nicolas, amândoi ocupându-se de creșterea și educația minorului, atât înainte de despărțirea lor în fapt, cât și în perioada ulterioară - astfel încât este în interesul minorului de a avea în continuare sprijinul și ocrotirea ambilor părinți în egală măsură.
În ceea ce privește cererile privind stabilirea locuinței minorului, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului "principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești";.
Astfel, instanța și-a îndreptat atenția cu prioritate asupra unui aspect ce constituie premisa analizei probatoriului administrat în cauză și anume acela al principiului interesului superior al copilului, principiu căruia urmează să i se subordoneze și măsura stabilirii locuinței minorului la unul dintre părinții săi. În determinarea interesului superior al minorului, s-a avut în vedere o serie de factori, cum ar fi: posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și intelectuală pe care minorul le
poate găsi la unul dintre părinți, vârsta copilului, comportarea părinților față de minor, sexul acestuia, starea de sănătate, posiblitățile concrete ale părților de a se ocupa efectiv de copil, posibilitățile materiale ale părinților, etc.. Aceste împrejurări, nedeterminante prin ele însele, urmează a fi apreciate de instanță în raport de ansamblul criteriilor respective, morale și materiale, pentru a stabili care dintre părinți poate oferi condiții mai bune pentru creșterea și educarea copilului, ținându-se seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
Astfel, având în vedere acordul exprimat de reclamant, coroborat cu ansamblul probator administrat în cauză, în temeiul art. 400 Cod civil s-a stabilit locuința minorului C. Nicolas la domiciliul mamei, în SUA, 4220N. Marmora Ave, Chicago IL 60634.
Potrivit art. 262 alin. 2 din Codul civil ,,Copilul care nu locuiește la părinții săi sau, după caz,la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceștia. Exercițiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiții prevăzute de lege,pentru motive temeinice,luând în considerare interesul superior al copilului";. Articolul 14 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului consacră dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele precum și cu alte persoane față de care a dezvoltat legături de atașament.
Potrivit art. 15 din legea precizată, relațiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele, vizitarea copilului la domiciliul său, găzduirea copilului pe o perioadă determinată de către părinte și altele. Acest drept este recunoscut de lege atât părintelui, cât și copilului, pentru a da conținut vieții de familie, drept recunoscut de asemenea copilului prin art. 8 din Legea 272/2004 și art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și pentru a da conținut dreptului copilului la identitate.
Este de menționat că reclamantul, potrivit scriptului eliberat la data de_ de către Departamentul de Securitate al Statului Ilinois, depus la dosar la fila 55, are interdicție de a intra pe teritoriul SUA pe o perioadă de 10 ani, conform art. 212 (a)
(9) al Legii privind imigrările și naționalitatea.
Raportat la acest aspect, s-a stabilit programul de vizitare al minorului împărțit în două perioade, una supusă interdicției și cealaltă după expirarea interdicției, și anume:
- în perioada 2013-2016 prin aducerea minorului în țară pe cheltuiala ambilor părinți, cu luarea minorului de către reclamant de la domiciliul bunicii materne G.
M. din R. Bîrgăului și readucerea la domiciliul acesteia, pe o perioada de 2 săptămâni din data de 1iulie -15 iulie și ori de câte ori minorul se va afla în România.
- după 2016 prin aducerea minorului în țară pe cheltuiala ambilor părinți, cu luarea minorului de la domiciliul mamei de către tată și readucerea la domiciliul acesteia pe o perioada de 3 săptămâni din data de 1iulie -21 iulie și ori de câte ori minorul se va afla în România.
Prin asigurarea si garantarea unor legături efective de familie între părintele la care copilul nu locuiește permanent si acesta, chiar daca părinții sunt separați, se respecta exigentele care rezulta din interpretarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și din jurisprudența CEDO, privind dreptul la viața de familie și privată. Se impune astfel ca legătura reclamantului cu minorul să se realizeze la domiciliul reclamantului având în vedere că relațiile tensionate dintre părți nu trebuie să afecteze în nici un mod persoana
copilului, care are dreptul de a avea legături firești, nestingherite cu tatăl sau, în afara domiciliului pârâtei, fără prezența acesteia, pentru o mai bună comunicare și consolidare a legăturii firești, naturale și sociale dintre tată și fiu, ca membri ai unei familii, în sensul art. 4 lit. b din Legea 272/2004.
S-a apreciat că transportul minorului din SUA în România și retur să fie suportat de ambii părinți, motivat de faptul că acordul de stabilire a domiciliului minorului în SUA relevă atitudinea reclamantului de recunoaștere a oportunităților pe care minorul le are în SUA, de a se putea dezvolta, crește și educa altfel și că această măsură chiar este în interesul acestuia. Dreptul de a avea legături personale prin contacte directe nu trebuie să fie unul iluzoriu, ci să se realizeze efectiv, ceea ce incumbă obligații ambilor părinți,acest drept nu poate fi golit de conținut prin costuri împovărătoare, astfel că s-a apreciat că este în interesul minorului ca programul de vizitare să fie stabilit în maniera arătată mai sus.
Cu privire la pensia de întreținere, conform art. 499 (1) Cod civil "Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională";, iar conform art. 527 (1) din același act normativ "Poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.
(2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale.";
Astfel, având în vedere faptul că locuința minorului a fost stabilită la mamă, prezumându-se că acesta prestează în natură întreținerea ei, tatăl va fi obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului în funcției de mijloacele de care dispune. Din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul realizează venituri, în medie de 3736 lei lunar, conform adeverinței de la fila 56. În raport de aceste venituri s-a stabilit pensia de întreținere la valoarea de 622,66 lei lunar (1/6 din veniturile nete realizate, conform art. 529 Cod civil).
Obligația de plată a întreținerii se datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv_, dată de la care se prezumă ivirea stării de nevoie a minorului, avându-se în vedere dispozițiile art. 532 Cod civil.
Cu privire la petitul din cererea reconvențională de stabilire a dreptul minorului de a părăsi România, având ca destinație statul în care i s-a stabilit locuința, fără acordul tatălui ori sentința ce se va pronunța să țină loc de consimțământ în vederea călătoriei spre această destinație s-a respins ca neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004: deplasarea copiilor în tara si în străinătate se realizează cu înștiințarea si acordul ambilor părinți; orice neînțelegeri între părinți cu privire la exprimarea acestui acord se soluționează de către instanța judecătoreasca, iar conform dispozițiilor art. 30 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 248/2005 minorilor li se permite ieșirea din tara numai daca sunt însoțiți de o persoana majora si, în situația în care călătorește împreuna cu unul din părinți, numai daca părintele însoțitor prezintă o declarație a celuilalt părinte din care sa rezulte acordul sau cu privire la efectuarea călătoriei respective în statul sau statele de destinație, precum si cu privire la perioada acesteia. Acest drept este prevăzut de lege și, în concordanta cu jurisprudența C.E.D.O., dar si cu prevederile art. 2 din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, inclusiv in cauzele soluționate de instanțele
judecătorești. Acest principiu este impus inclusiv în legătura cu drepturile si obligațiile ce revin părinților copilului si trebuie sa prevaleze în toate cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea si educarea copiilor lor. Pentru a stabili ab inițio că reclamantul nu și-ar exprima acordul ca minorul să părăsească teritoriul României, fără să existe în prezent o manifestare expresă al acestuia în acest sens,nefiind dovedită ca fiind o certitudine această manifestare (în condițiile în care a fost de acord ca domiciliul minorului să fie stabilit în SUA, s-a prezentat la notarul public conform declarației aflată la fila 57 din care rezultă că si-a exprimat consimțământul ca minorul să părăsească temporar România), suplinirea consimțământului ar însemna golirea de conținut al drepturilor și obligațiilor acestuia cu privire la exercitarea autorității părintești.
În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, având în vedere cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, culpa procesuală a reclamantului raportat la cererile ce urmează a fi respinse, precum și culpa procesuală a pârâtei, pârâta a fost obligată să achite reclamantului cheltuielile de judecată parțiale în cuantum de 2218,9 lei, reprezentând onorariu avocațial și taxă de timbru și timbru judiciar, și pe reclamant să achite pârâtei cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva sentinței expuse a declarat apel, în termen legal, pârâta G. A. M.
D., prin care a solicitat admitere acestuia, modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii cererii reconvenționale și stabilirii dreptului minorului de a părăsi România, având ca destinație statul în care i s-a stabilit locuința, fără acordul tatălui ori sentința ce se va pronunța să țină loc de consimțământ în vederea călătoriei spre această destinație; și înlăturarea obligației apelantei privitoare la suportarea cheltuielilor de transport ale minorului C. Nicolas, născut la data de_, din SUA în România și retur, stabilite de către instanța de fond în vederea exercitării de către reclamant a legăturilor personale cu acesta; cu cheltuieli de judecată, pentru motivele ce urmează. Instanța de fond a acordat mai mult și altceva decât s-a solicitat prin acțiunea introductivă, stabilind un program de vizitare în funcție de interdicția reclamantului de a intra pe teritoriul SUA, cu preluarea minorului de ia domiciliul bunicii materne, din localitatea R. Bîrgăului și readucerea lui la această adresă, în perioada 2013- 2016, respectiv cu luarea minorului de la domiciliul mamei de către tată, după anul 2016, fără ca nici unul din aceste lucruri să fi fost cerut. Nelegal a dispus instanța de fond și cu privire la suportarea cheltuielilor de transport ale minorului de către ambii părinți, chiar fără a indica în ce proporție trebuiesc suportate de către fiecare, confundând interesul minorului de a locui pe teritoriul SUA împreuna cu mama sa cu
interesul tatălui de a păstra legăturile personale cu fiul său.
În mod evident, soluția instanței prin care a fost obligată la plata acestor cheltuieli este lipsită de orice suport legal, instanța omițând să Luetice și temeiul juridic în baza căreia a pronunțat această soluție, motivarea bazându-se pe afirmația că suportarea în mod exclusiv de către reclamant a costurilor de transport ar goli de conținut dreptul lui de a păstra legături personale cu copilul, în condițiile în care a fost de acord cu stabilirea locuinței copilului în SUA.
Dreptul tatălui de a păstra legături personale cu minorul nu înseamnă neapărat vizitarea acestuia la domiciliul său. Potrivit art. 496 Cod civil, părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu
minorul, la locuința acestuia, ipoteză diferită de cea a art. 262 alin. 2 și 401 Cod civil care se referă la modalitatea exercitării dreptului de a avea legături personale a părintelui separat de copil, din cauza divorțului (Noul Cod civil, comentariu pe art., Ed. CH Beck, pag. 440). în situația prevăzută la art. 496 Cod civil, locuința la care se referă textul legal este aceea a minorului, astfel păstrarea legăturilor personale se poate realiza și în alt fel decât prin preluarea lui la domiciliul părintelui. Pe de altă parte, instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ și nu a verificat în niciun fel care sunt condițiile în care locuiește tatăl și dacă poate să-i ofere condiții optime de îngrijire pe perioada cât minorul se află la acesta, cu atât mai mult cu cât a aflat că reclamantul nu mai locuiește la adresa indicată în acțiunea introductivă.
Astfel, stabilirea programului de vizitare prin preluarea copilului la domiciliul reclamantului, fără a verifica dacă acesta locuiește la adresa indicată, care sunt condițiile sale de trai apare ca nelegală.
Deși a arătat prin întâmpinarea depusă că minorul este prea mic pentru a călători însoțit doar de o persoană din cadrul companiei aeriene de transport, total necunoscută acestuia și că o atare deplasare presupune multe ore de zbor și efectuarea a cel puțin unei escale, instanța de fond nu a fost preocupată în vreun fel de acest aspect, fiind interesată doar de problema financiară, respectiv cine suportă cheltuielile privitoare la aducerea lui în țară. În mod firesc se impunea a fi clarificat și acest aspect, respectiv în ce condiții va călători minorul, care este persoana care va trebui să-1 însoțească pentru perioada 2013-2016, din ce se compun aceste cheltuieli, adică în acestea se includ și bilele de călătorie ale celuilalt părinte, sau nu, inclusiv după anul 2016, în ce proporție vor fi suportate de către fiecare din părți, etc.
Sentința pronunțată este confuză, imposibil de pus în aplicare, deschizând șirul unor noi procese în condițiile în care între cele două părți nu mai există înțelegere.
În mod real, dreptul de a avea legături personale cu minorul este al părintelui cu care acesta nu locuiește, însă din existența acestui drept nu decurge vreo obligație pecuniară pentru celălalt părinte. Instituirea unei atare obligații printr-o hotărâre judecătorească, fie că minorul călătorește singur, fie că este însoțit de o altă persoană excede dreptului celuilalt părinte de a avea legături personale cu minorul. Interesul de a avea astfel de legături la locuința sa din țară este exclusiv al reclamantului, astfel încât și suportarea cheltuielilor aferente nu poate decât să-i revină acestuia.
Instanța reține faptul că pentru minor stabilirea locuinței în SUA este o oportunitate, date fiind posibilitățile de creștere și educare pe teritoriul acestui stat, însă nu ține cont în niciun fel de eforturile financiare ale apelantei de a-i conferi această educație. Astfel, instanța îi stabilește o pensie lunară de aproximativ 180USD, ceea ce reprezintă 2160 USD pe an, aproximativ costul biletului de avion dus întors SUA - România si retur, ignorând restul cheltuielilor de creștere, educare și întreținere (chirie, asigurare medicala, taxe școlare, babysitter) ce îi revin exclusiv. Astfel, prin impunerea în sarcina apelantei și a cheltuielilor legate de vizitarea celuilalt părinte, instanța nu a făcut altceva decât să transforme obligația ambilor părinți de a contribui la creșterea și educarea minorului într-o obligație exclusivă a mamei.
Și-a asumat această responsabilitate și și-o asumă în continuare, însă nici o lege nu poate crea numai drepturi pentru unul din părinți, iar pentru celălalt doar obligații. Chestiunea cheltuielilor de transport este strâns legată de, aceea a dreptului de părăsi țara al minorului înafara programului de vizită, deoarece și-a arătat disponibilitatea de
a suporta chiar și o parte din aceste cheltuieli în situația în care minorul ar mai rămâne în țară la sfârșitul programului de vizitare stabilit, însă la interogatoriul luat (pctl2) reclamantul, fără nici o explicație suplimentară, a arătat că nu este de acord.
Așadar, prin soluția pronunțată, instanța de fond nu a făcut altceva decât să răspundă interesului reclamantului, de a nu fi supus la anumite cheltuieli, nu și celui al minorului, care la sfârșitul celor 2 sau 3 săptămâni petrecute împreună cu tatăl ar fi nevoit să părăsească țara, fără a avea posibilitatea de a-i vizita sau locui și la bunicii materni, pentru a nu risca refuzul obținerii declarației notariale din partea acestuia. Ori, nu este legal ca apelanta să fie obligată să suporte costul aducerii în țară al minorului pentru ca acesta să păstreze legăturile personale cu tatăl său, pentru 2 săptămâni pe an, și să nu-i fie permis să aibă aceleași legături și cu bunicii materni.
Deși reaua credință și atitudinea "șantajistă"; a reclamantului a rezultat din proba cu interogatoriul administrat și chiar starea de fapt expusă în acțiunea introductivă și precizarea la acțiune, cererea reconvențională privind stabilirea dreptului minorului de a părăsi țara ori suplinirea acestui acord prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești a fost respinsă de către instanța de fond, cu motivarea că nu ar fi existat un refuz expres al reclamantului.
Stabilirea locuinței minorului la domiciliul apelantei presupune ca minorul să locuiască permanent în SUA, cu excepția perioadelor în care se va afla în țară la tată, corespunzător programului de vizitare, iar nu perioade determinate de timp, așa cum prevede art. 30 din legea nr. 248/2005. Ori, în situația existenței unei stări conflictuale între $ele două părți litigante, dovedită prin probele administrate, instanța de fond nu mai avea nevoie de un refuz expres al reclamantului pentru a admite o atare cerere, fiind suficientă atitudinea sa pentru a observa că aceasta va da naștere în continuare unor abuzuri de drept din cauza unor sentimente personale. Condiționând orice ieșire a minorului din România, chiar făcută în scopul călătoriei spre țara unde îi este stabilită locuința de declarația autentică a tatălui nu este în interesul acestuia, deschizând șirul unor noi litigii.
Refuzul expres al reclamantului a existat, insă instanța l-a ignorat. La întrebarea nr. 10 din interogatoriu, acesta răspunzând că nu este de acord sa dea declarație notarială în vederea părăsirii statului român ori de câte ori minorul se va afla in România, înafara programului de vizitare.
Necesitatea suplinirii consimțământului tatălui se impunea chiar prin prisma dispozițiilor legale invocate de instanța de fond, căci art. 30 al Legii nr. 248/2005 face trimitere la o instituție care nu mai există în legislația actuală, și anume aceea a încredințării copilului, instituție incompatibilă cu cea a autorității părintești comune și a stabilirii locuinței copilului la unul dintre părinți.
Minorul fiind atât cetățean român cât și cetățean american nu-i poate fi restricționat dreptul la liberă circulație, chiar spre statul în care îi este stabilită locuința, iar exercitarea acestui drept nu poate fi condiționată de declarația tatălui, care așa cum s-a dovedit s-a arătat gata să și-o exprime doar în cadrul programului de vizitare stabilit prin sentință. Refuzul tatălui de a-și exprima acordul la ieșirea din țară ori durata perioadei pentru care și-ar putea exprima acest acord ar impieta asupra exercitării de către minor a acestor drepturi, conducând la noi procese, ce presupun în primul rând perioade lungi de timp, în condițiile în care acesta frecventează în statul respectiv cursurile școlare.
Admiterea cererii reconvenționale se impune și prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, fiind în interesul minorului. în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., dar și cu prevederile art. 2 din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, inclusiv în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Ori, în măsura în care există neînțelegeri între părinți, care afectează în mod direct și minorul, iar instanța judecătorească este chemată să se pronunțe cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, este necesar să fie considerat în primul rând interesul superior la copilului, astfel încât măsura dispusă să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, prin menținerea copilului într-un mediu cât mai apropiat de cel în care a fost crescut. În aprecierea interesului superior al minorului, instanța trebuie să evalueze toate criteriile în ansamblul lor, prin analizarea fiecăruia m contextul celorlalte.
În speță, interesul minorului este de a călători în mod liber spre țara în care îi este stabilită locuința, fără constrângeri din partea tatălui care aflat într-o relație conflictuală cu mama și le-ar putea manifesta, cu consecințe negative asupra dezvoltării sale emoționale, afective și chiar educaționale.
Sentința s-a atacat cu apel, de asemenea în termen legal, și de către reclamantul
C. R. -A., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței, recalculându-se pensia de întreținere datorată de reclamant minorului în cauză; cu cheltuieli de judecată. S-au adus hotărârii criticile ce succed.
Este nelegală dispoziția instanței fondului sub aspectul cuantumului obligației de întreținere, acesta făcând un calcul eronat al veniturilor lunare ale apelantului. Astfel, din adeverința de venit pe anul 2012 eliberată de AFP C. -N. la data de_ (f. 56), adeverință la care se raportează instanța fondului atunci când stabilește cuantumul obligației de întreținere, rezultă foarte clar că veniturile acestuia, pe întreg anul 2012, sunt de 4.448 lei. Dintr-un simplu calcul matematic, rezultă că media venitului său lunar este de 370,66 lei (4.448 lei - venit lunar/12 luni), venit real care trebuia luat în calcul pentru stabilirea obligației de întreținere.
În acest condiții, este evident că apare ca fiind eronată aprecierea instanței fondului potrivit căreia veniturile sale lunare ar fi de 3.736 lei, cu atât mai mult cu cât în considerentele hotărârii (fila 11) arată că se raportează la adeverința eliberată de AFP C. la data de_ . De altfel, nu înțelege prin ce modalitate de calcul a ajuns instanța fondului la concluzia că veniturile lunare sunt de 3.736 lei, câtă vreme această suma aproape că reprezintă veniturile anuale ale apelantului.
Potrivit art. 529 alin. 1 Noul cod civil, când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii. Așa cum a arătat, are
2 copii în întreținere, astfel încât obligația de întreținere lunară față de minorul Nicolas reprezintă cota de 1/6 din venituri, adică 1/6 din suma de 370,66 = 61,77 lei, și nicidecum 622,66 lei, așa cum în mod greșit a apreciat instanța fondului.
Obligația de întreținere în cuantumul stabilit prin hotărârea atacată îl pune în imposibilitatea de a-și îndeplini obligația de întreținere față de celălalt copil al său și de a-și procura mijloacele necesare de zi cu zi, încălcându-se astfel în mod flagrant și dispozițiile art. 529 alin. 3 Noul cod civil, potrivit cărora cuantumul întreținerii
datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat.
Or, în situația de față, numai cuantumul obligației de întreținere stabilită față de minorul C. Nicolas de 622,66 lei depășește cu mult veniturile lunare ale apelantului care sunt de 370,66 lei.
Apelul pârâtei este fondat în parte, într-o mică măsură, față de argumentele ce se vor reda în continuare.
Într-adevăr prin compararea capetelor de cerere din acțiunea introductivă, precum și a celei precizate (f. 41), cu măsurile din dispozitivul sentinței se observă că prin menționarea în partea a treia a hotărârii a prevederii "și ori de câte ori minorul se va afla în România"; s-a comis un plus petit, încălcându-se regula din art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, motiv pentru care se va înlătura din sentință.
Pretențiile s-au formulat de către reclamant într-o manieră clară și care nu prezintă vreun echivoc. În această direcție, a solicitat ca programul să fie fixat pentru perioade strict determinate, ori prin măsura subliniată s-au extins nelegal cererile cu care judecătoria a fost sesizată, pe de o parte, iar pe de altă parte dispoziția nu prezintă un caracter de exactitate, putându-se înțelege că ori de câte ori minorul se află în România va trebui să se găsească numai la tată, fapt ce nu susține dorința însăși a reclamantului.
În rest, în cadrul acțiunilor cu acest specific, instanța are la îndemână o largă posibilitate de apreciere în alcătuirea acestui program și în executarea lui, în vederea protejării interesului superior al copilului, pe care fiecare parte îl invocă, însă îl interpretează într-un mod unilateral, transpunându-l greșit în sensul apărării, în realitate, a propriului interes.
Exercitarea autorității părintești aparține în speță ambilor părinți în mod egal și în comun. Aceasta înseamnă că fiecare dintre ei trebuie să contribuie în aceeași proporție la toate cheltuielile legate de buna dezvoltare și creștere a fiului lor. Nicidecum sentința nu se menține pentru înfăptuirea interesului reclamantului, ci tocmai în respectarea celui aparținând băiatului, care trebuie să aibă certitudinea că are doi părinți, un confort psihic-emoțional prin reprezentarea existenței atât a figurii materne, cât și a celei paterne. La obținerea acestui profil, părinții, deopotrivă, trebuie să aibă toată grija ca fiul lor să fie împlinit și din acest punct de vedere, prioritar față de multe alte aspecte ale vieții sale.
Nu se identifică nicio circumstanță de fapt pentru a se admite o diferențiere între părți în raport cu acest element al cauzei, iar îndatorirea comună intră în componența complexă a instituției autorității părintești, reglementată de art. 483 și următoarele din Noul Cod civil.
Nu poate fi trecută cu vederea disponibilitatea pârâtei în suportarea unei părți din aceste cheltuieli în situația în care la sfârșitul programului de vizită Nicolas ar continua să locuiască un timp și la bunicii materni.
Optica diferită nu este echitabilă și rezonabilă. Pe de altă parte, dacă reclamantul se opune la menținerea contactelor minorului cu bunicii, cei din urmă au la dispoziție o acțiune pe care să o adreseze instanței pentru a-și valorifica dreptul legal conferit de art. 14 din Legea 272/2004.
Întreținerea unor legături părinte/copil într-o altă formă decât cea consfințită pe cale judecătorească nu ar fi cu adevărat compatibilă cu autoritatea părintească, date
fiind circumstanțele particulare ale procesului, influențate de stabilirea locuinței băiatului la mamă, la o mare distanță de România.
Critica referitoare la omisiunea instanței de fond de a verifica condițiile materiale și locative pe care le poate oferi tatăl în perioada programului este formală, din moment ce la fond nu s-a opus stabilirii programului prin luarea băiatului la domiciliul reclamantului și nici prin petitele apelului nu a cerut înlăturarea dispoziției corespunzătoare a sentinței.
În cuantumul cheltuielilor de deplasare a minorului din SUA în România se includ nu numai cele care-l privesc, ci și a unui însoțitor, părinte sau un terț persoană majoră. Obligația legală a însoțirii este imperativă și este reglementată de art. 30 alin. 1 din Legea 248/2005. Alegerea persoanei majore la care face trimitere pârâta pentru perioada cuprinsă între 2013-2016 se va face în concret la momentul efectuării fiecărei călătorii. Desigur, niciunul dintre părinții părți în acest litigiu nu sunt capabili să desemneze în această calitate o persoană care să nu poată asigura siguranța copilului.
Nu în ultimul rând, se sesizează că aportul ambilor părinți la înfăptuirea obiectivului (cu importanță însemnată în formarea unui copil) relaționării tată-fiu nu este major împovărător, atâta vreme cât vizitele copilului în România se efectuează o singură dată pe an.
Necesitatea existenței unor declarații date de ambii părinți (a căror autoritate nu a fost scindată prin sentința atacată), care să vizeze acordul acestora cu privire la deplasarea minorului în străinătate este, de asemenea, imperativ stipulată de art. 30 alin. 1 din legea anterior citată și în art. 18 alin. 2 din legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Această formalitate trebuie însușită deoarece se impune ca fiecare deplasare să fie cunoscută și încuviințată de reclamant, nefiind un simplu fapt obișnuit. Numai așa părintele la care nu locuiește băiatul poate supraveghea efectiv și real la asigurarea sănătății și integrității celui din urmă.
Ca principiu, dreptul legal al reclamantului analizat până acum nu obstrucționează libera circulație a copilului, ci este corelativă obligației derivate din sarcina de a răspunde pentru creșterea fiului său (art. 483 alin. 3 Noul Cod civil).
Din acest considerent nu se va îmbrățișa teza apelului analizat că exercitarea dreptului este una abuzivă, ce ar reclama ca instanța să pronunțe o sentință care să-i suplinească consimțământul. Din alt punct de vedere, din conduita anterioară a apelantului concretizată în acordul învederat în acțiunea introductivă, acela ca Nicolas să locuiască la mamă (conștient fiind că la vârsta pe care o are prezența permanentă a mamei alături de el este de netăgăduit), precum și în cel de deplasare a copilului în SUA însoțit de bunica maternă, se deduce o atitudine conformă a tatălui cu interesul celui protejat de lege. De altfel, nu s-a demonstrat o oponență vădită, indicii temeinice și serioase a reclamantului în exprimarea unui atare consimțământ.
Apelul reclamantului este fondat.
Prin răspunsul dat la adresa instanței de control, de la fila 32, ANAF - Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. a precizat că veniturile avute în vedere de judecătorie (f. 56) sunt cele realizate de reclamant în tot cursul anului 2012, așa încât media lunară este mai mică decât cea calculată prin sentință.
Nu se vor avea însă în vedere socotelile din apelul al doilea, tribunalul considerând că 62 de lei este o sumă derizorie, absolut nesemnificativă pentru
întreținerea minorului și nu s-ar putea considera că prin plata ei tatăl s-ar achita responsabil de această sarcină. În lipsa unor dovezi contrare, se presupune că este apt de muncă, așa încât poate și trebuie să presteze activități din care să obțină venituri mai mari decât cel de la nivelul venitului pe economia națională, văzând și natura celor cuprinse în adeverința de la fila 56 din dosarul de fond (cu precădere dobânzi din depozite bancare și dividende).
Împărțirea sumei de 800 lei la 6 are ca rezultat 133,33 lei, cuantum ce poate fi aproximat prin adăugare la 200 lei.
Dacă pârâta va putea în viitor să probeze alte venituri cu alte mijloace de dovadă are la îndemână acțiunea în majorarea pensiei, demers prin care se vor putea reechilibra obligațiile ambilor părinți.
Concluzionând, apelurile se vor admite în limitele preconizate până acum, iar în baza art. 274, 276 Cod procedură civilă pârâtei i se vor acorda cheltuieli de judecată minime, de 100 lei, cererile sale fiind în foarte mică parte admise. În schimb, reclamantul a câștigat în proporție majoritară procesul, atât raportat la propriul apel, dar mai ales în apărare față de calea de atac adversă, și i se va încuviința suma de 1200 lei, urmând ca cele două obligații să fie compensate până la concurența sumei mai mici.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite apelurile declarate de reclamantul C. R. -A. , cu domiciliul în C.
-N., B-dul 21 D. 1989, nr. 150, bl. 2B, ap. 55, jud. C., și de pârâta G. A.
D.
, cu reședința în SUA, 4220 N, Marmora Ave, Chicago IL 60634, cu domiciliul procesual ales în România, comuna Josenii Bîrgăului, sat R. Bîrgăului, str. P., nr. 217, jud. Bistrița-Năsăud, împotriva sentinței civile nr. 5142/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr._, pe care o schimbă în parte, în sensul:
înlătură finalul dispozițiilor de la liniuțele 4 și 5 a prevederii: "și ori de câte ori minorul se va afla în România";.
obligă pe reclamant să achite în favoarea copilului C. N. o pensie de întreținere lunară de 200 lei, începând cu data de_ și până la majorat.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă pe reclamant să plătească pârâtei suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.
Obligă pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 1200 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.
Compensează cheltuielile până la concurența sumei mai mici și, în final, obligă pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 1100 lei.
Definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 de zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | GREFIER, | ||
I. C. | S. | I. C. | S. |
Red. I.C. - _
Dact. C.S. - 2 ex. /_ Jud. fond T. L.M.
| ← Decizia civilă nr. 347/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti | Decizia civilă nr. 3821/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti → |
|---|
