Decizia civilă nr. 581/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti

Decizii civile - minori și familie - Curtea de Apel Cluj (2013)

Dosar nr._ R O M Â N I A

TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ

Cod operator de date cu caracter personal 3184

DECIZIA CIVILĂ Nr. 581/A/2013

Ședința publică din 12 Noiembrie 2013 Instanța alcătuită din:

PREȘEDINTE D. T.

JUDECĂTOR F. S. B. GREFIER G. -C. Ț.

Pe rol fiind judecarea apelului declarat de apelant C. ANA M. împotriva Sentinței civile nr. 2801/2013, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimat M. D. H.

, având ca obiect exercitarea autorității părintești.

La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.

Se constată că dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 05 noiembrie 2013, când părțile au pus concluzii conform încheierii din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

T R I B U N A L U L

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2801 din_ astfel cum a fost completată prin Sentința civilă nr. 6632 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N.

s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul- pârât M. D. H., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă C. Ana M., și, în consecință:

S-a dispus exercitarea în comun a autorității părintești de către reclamantul-pârât și pârâta-reclamantă cu privire la minorele

A. M., născută la data de_, și Ana Catinca, născută la data de_ .

A fost respins capătul de cerere privitor la stabilirea obligației de întreținere a reclamantului-pârât în favoarea celor două minore în natură, ca neîntemeiat.

S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta- reclamantă în contradictoriu cu reclamantul-pârât, ca neîntemeiată. S-a respins cererea reconvențională formulată de reclamantul-

pârât în contradictoriu cu pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată.

S-a stabilit în favoarea reclamantului pârât următorul program de vizită cu privire la minorele A. M. și Ana Catinca:

în prima și a treia săptămână din lună, începând cu ziua de vineri după programul de școală, respectiv grădiniță, a minorelor până duminică la ora 18:00;
în a treia și a patra săptămână din lună, de vinerea după programul de școală, respectiv grădiniță a minorelor, până sâmbătă dimineața la ora 10:00;
O săptămână în vacanța de iarnă, urmând ca fiecare dintre părți să petreacă cu minorele alternativ Crăciunul și Revelion, respectiv un an reclamantul-pârât Crăciunul și pârâta-reclamantă Revelionul, iar următorul an invers;
vacanța de Paște alternativ, un an reclamantul-pârât și un an pârâta-reclamantă;
6 săptămâni în vacanța de vară, respectiv prima lună și ultimele două săptămâni.

A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Părțile s-au căsătorit la data de_ . La data de_ s-a născut minora A. M., iar la data de_ s-a născut minora Ana Catinca, ambele fiind fiicele părților.

Prin sentința civilă nr. 10542/2009 a Judecătoriei C. -N. s- a dispus desfacerea căsătoriei dintre reclamantul-pârât și pârâta- reclamantă din culpa ambilor soți. Prin aceași sentință s-a dispus revenirea de către pârâta-reclamantă la numele purtat anterior căsătoriei, anume acela de ,,C. ";, încredințarea minorelor A. M. și Ana Catinca spre creștere și educare pârâtei-reclamante cu obligarea reclamantului-pârât la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorelor în cuantum de 33%, din care 18% pentru minora

A. M. și 15% pentru minora Ana Catinca și stabilirea în favoarea acestuia a unui program de vizitare.

Împotriva sentinței anterior enunțate s-a formulat apel de către ambele părți. Prin decizia civilă nr. 666/A/2009 pronunțată în apel de Tribunalul Cluj s-a respins apelul declarat de către pârâta- reclamantă și s-a admis în parte apelul declarat de pârâtul- reclamant, modificându-se programul de vizitare stabilit de prima instanță în favoarea acestuia din urmă, după cum urmează:

în primul și în al treilea week-end din lună începând cu ziua de vineri ora 16:00 până duminică ora 18:00;
în fiecare an, alternativ, în perioada sărbătorilor de iarnă, de Crăciun și Revelion, începând ci ajunul sărbătorilor ora 16:00, pentru 4 zile, în ultima zi până la ora 18:00;
câte o săptămână în perioada sărbătorilor de Paște în fiecare al doilea an;
o lună în vacanța de vară;
în plus, în ziua de joi, în săptămânile a doua și a patra din lună pârâtul va putea lua minorele de la grădiniță, la ora 16:00 cu obligația de a le aduce până la ora 19:00 la domiciliul lor.

Toate celelalte dispoziții ale sentinței civile nr. 10542/2009 a Judecătoriei C. -N. au fost menținute.

Împotriva deciziei pronunțate în apel s-a formulat recurs, care însă a fost respins ca neîntemeiat.

Cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești Divorțul părților a fost pronunțat sub imperiul Codului

Familiei, care a fost abrogat prin art. 230 lit. m din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (în continuare L.p.a.).

Sub imperiul acestei reglementări, în cazul în care părțile aveau copii minori rezultați din căsătorie, instanța, prin hotărârea

de divorț, trebuia să se pronunțe, conform art. 42 alin. I, teza a II-a fam., asupra încredințării minorilor spre creștere și educare unuia dintre părinți. Cu privire la acest aspect instanța era ținută să se pronunțe chiar și în lipsa unui petit existent în acest sens.

Hotărând cu privire la minori, instanța putea să-i încredințeze doar unui dintre părinți, urmând ca acesta, în condițiile art. 43 alin. 1 C. fam., să exercite în mod exclusiv drepturile părintești, celălalt părinte având, conform art. 43 alin. 3 C. fam., doar dreptul de a avea legături personale cu minorii și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestora. Păstrând doar aceste drepturi reziduale, părintele căruia nu i-au fost încredințați minori nu putea lua nicio hotărâre directă cu privire la bunurile și persoana acestora, aceste hotărâri fiind de competența exclusivă a părintelui căreia i-au fost încredințați.

Odată cu intrarea în vigoare a noului cod civil s-a schimbat radical viziunea legiuitorului asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii acestora minori. Astfel, instituția încredințării minorului a fost înlocuită cu o instituție mai dinamică și complexă, cea a autorității părintești, compusă dintr-un ansamblu sistemic de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana cât și patrimoniul minorului.

Mai mult, ca și regulă generală, conform art. 397 C. civ. după divorț, exercițiul autorității părintești revine în comun ambilor părinți, instanța de judecată putând hotărî contrariul, după cum prevede art. 398 C. civ., doar în prezența unor motive temeinice justificate de interesul superior al minorului.

Așa fiind, în lumina noii reglementări, instanța nu numai că poate să atribuie exercițiul autorității părintești după divorț ambilor părinți, dar este chiar ținută să acționeze în acest sens în lipsa unor elemente care să releve că acționând astfel s-ar aduce o atingere gravă interesului superior al minorului.

Modificarea legislativă în această materie este urmarea a evoluțiilor înregistrate în plan european, fiind în corelație cu principiile legislației europene privind autoritatea părintească și cu art. 5 din protocolul nr. 7 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Astfel, principiul 3:10 din principiile legislației europene privind autoritatea părintească, intitulat marginal ,,Efectul divorțului sau separării"; stipulează că ,,Autoritatea părintească nu trebuie să fie afectată de desfacerea sau anularea căsătoriei sau a altei forme de relație și nici de separarea de iure sau de facto a părinților";. Totodată, art. 5 din Protocolul nr. 7 din Convenție, prevede că ,,Soții se bucură de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică S. le sa ia măsurile necesare în interesul copiilor";. Această prevedere impune statelor membre obligația de a adopta un cadru juridic adecvat prin care să se garanteze egalitatea de drepturi și obligații între soți (Comisia E.D.R., dec. 32700/1996).

Interesul superior al copilului, după cum s-a arătat și în Recursul în interesul legii promovat de Ministerul Public la data de_, se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și

morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viața de familie. Or, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, prevăzută de art. 397 din Noul Cod civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior. Așadar, exercițiul comun al autorității părintești este un drept al copilului, iar nu al părinților, acesta fiind cel care trebuie avut în vedere atunci când instanța se pronunță cu privire la acest aspect.

Altfel spus, prin intermediul noii reglementări s-a dorit ca, pe cât posibil, modificările intervenite în raporturile dintre soți să nu se reverbereze și asupra relației dintre aceștia și copiii lor minori. Desigur, unele modificări sunt impuse sine die de această nouă realitate juridică și faptică, însă acestea trebuie reduse pe cât posibil la ceea ce este în mod real necesar.

Din punct de vedere al conținutului noțiunii de ,,autoritate părintească"; trebuie făcută o diferență necesară între exercitarea autorității părintești de către părinții care sunt căsătoriți și cei divorțați. Dacă în primul caz aceasta presupune exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor părintești, împreună și în mod egal, de către ambii părinți, în fiecare zi, fiind aplicabilă totodată prezumția mandatului tacit reciproc prevăzută de art. 303 alin. 2 C. civ., în cazul în care aceștia sunt divorțați, conținutul acestei noțiuni este mai restrâns. În această din urmă situație exercițiul autorității părintești comune se manifestă doar în obligația foștilor soți de a se consulta reciproc cu privire la deciziile importante privitoare la persoana și bunurile copilului, cum ar fi alegerea formei de învățământ, a scolii ori a grădiniței unde va studia minorul, alegerea activităților extrașcolare și alte asemenea. În rest, actele curente, de zi cu zi, rămân în sarcina părintelui la care a fost stabilită locuința copilului. Această diferențiere este impusă în considerarea faptului că minorul nu locuiește cu ambii părinți, iar impunerea unei consultări și cu privire la actele curente ar fi de natură a face imposibilă funcționarea exercitării bicefale a autorității părintești.

În ceea ce privește posibilitatea aplicării noului cadrul legislativ relațiilor dintre copiii minori și părinții acestora divorțați anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, trebuie avute în vedere mai multe norme legale ce reglementează aplicabilitatea în timp a noii legi civile.

Astfel, cu titlu general, art. 6 alin. 6 C. civ. prevede că noile dispoziții ,,sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia derivate din …căsătorie, filiație...’’. Totodată, referindu-se în mod specific la aspectul dedus judecății în prezenta cauză, art. 46 din

L.p.a. prevede că ,,dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit art. 403 din Codul civil";. În fine, art. 403 C. civ. prevede că ,,în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți...";.

Din analiza logico-sistemică a prevederilor anterior enunțate rezultă faptul că legiuitorul a dorit să plaseze pe poziție de egalitate

juridică părțile divorțate anterior intrării în vigoare a noii legi civile cu cele divorțate ulterior acestui moment.

Este evident faptul că însăși schimbarea radicală de viziune asupra raportului părintele divorțat și copilul acestuia constituie în sine o împrejurare suficientă care să justifice aplicabilitatea art. 403

C. civ.. Astfel, instanța nu poate primi argumentele pârâtei- reclamante cum că, singură, modificarea legislativă intervenită nu poate conduce la o nouă analiză a soluției pronunțate de instanța de divorț, după cum nu poate reține ca și argument nici faptul că instanțele care au pronunțat divorțul au avut în vedere la pronunțarea soluției interesul superior al minorelor, astfel încât nu se mai poate reveni asupra acestei soluții.

Într-adevăr, principiul interesului superior al copilului constituie un principiu fundamental atât sub vechea reglementare, cât și sub noua lege. În acest sens, art. 263 alin. 1 C. civ. prevede că orice măsură privitoare la copil trebuie luată cu respectarea interesului superior al acestuia. Totodată, cu referire directă la raporturile dintre părinți divorțați și copii, atât art. 396 C. civ., cât și art. 398 alin. 1 C. civ. prevăd că instanța, atunci când se pronunță cu privire la raporturile dintre aceștia trebuie să aibă în primul rând în vedere interesul superior al minorului. În plus, Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, normă specială aplicabilă atât sub vechea reglementare cât și sub noua reglementare, în art. 2 afirmă prevalența principiului interesului superior al copilului în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

Cu toate acestea, sub imperiul Codului Familiei instanța chemată să se pronunțe asupra relației dintre părintele divorțat și copilul minor al acestuia era ținută să analizeze din prisma interesului superior al minorului numai căruia dintre cei doi foști

soți ar trebui copilul încredințat spre creștere și educare, pe când, în lumina noului Cod civil, în mod diametral opus, instanța este ținută să analizeze dacă există motive temeinice justificate de interesul superior al minorului pentru a dispune exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre soți.

Așadar, dacă sub vechea lege exercițiul drepturilor părintești doar de către unul dintre foști soți era o regulă fără excepție, sub noua lege aceasta devine doar o excepție care trebuie justificată de motive temeinice. Această modificare creează în mod evident o diferență majoră de tratament între soții care au divorțat sub Codul Familiei și cei care divorțează sub Codul civil, diferență care în lipsa considerării ei ca fiind o schimbare a împrejurărilor în sensul art. 403 C. civ. ar fi nepermisă.

În fine, existența unei posibilități actuale concrete a reclamantului-pârât de a se implica activ în viața minorelor, așa cum invocă pârâta-reclamantă, nu poate constitui un argument în contra recunoașterii dreptului acestuia cu privire la exercitarea autorității părintești, drept care nu ar face decât să dea o îndrituire legală unei posibilități deja existente.

Pentru aceste motive, instanța a apreciat că intervenția noului cadru legislativ constituie o schimbare de împrejurare de natură a justifica o reanaliză a măsurilor luate cu privire la cele două minore.

În continuare, instanța de fond a analizat dacă în prezenta cauză există motive temeinice a se crede că este împotriva interesului superior al minorelor Ana Catinca și A. M. ca reclamantul-pârât M. D. H. să exercite alături de pârâta- reclamantă C. Ana M. autoritatea părintească.

Legiuitorul nu definește noțiunea de ,,motive temeinice"; care pot să justifice exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinți, oferind doar ca indiciu faptul că acestea trebuie să fie justificate de interesul superior al copilului. După cum a arătat și pârâta-reclamantă, aceste motive nu se rezumă la cele prevăzute de art. 507 C. civ., norma în cauză fiind aplicabilă doar în cazul soților, nu și a foștilor soți. Cu toate acestea, art. 507 C. civ. oferă un indiciu asupra gravității elementelor care pot constitui motive temeinice în sensul art. 398 alin. 1 C. civ. Un alt indiciu în acest sens este oferit de art. 508 C. civ., privitor la cazurile de decădere din exercițiul drepturilor părintești. Așa fiind, pe lângă cazurile prevăzute de art. 507 și 508 C. civ., care pot indubitabil forma părerea instanței că ar fi contra interesului superior al minorului ca părintele în cauză să exercite autoritatea părintească, raportat la datele concrete ale fiecărei cauze, pot exista elemente care să conducă la aceeași concluzie.

În cuprinsul întâmpinării depuse la dosar pârâta-reclamantă a invocat în acest sens faptul că reclamantul-pârât le-ar fi traumatizat pe minore psihic, relatându-le acestora faptul că aceasta nu-l mai iubește și solicitându-le să nu i se mai adreseze cu tată, precum și faptul că ar fi fost violent verbal în fața acestora. A mai arătat de asemenea faptul că acesta ar fi instabil emoțional, având mai multe tentative de suicid și solicitând constant să fie detașat în zonele de conflict armat. În fine, pârâta-reclamantă mai invocă și faptul că reclamantul-pârât doarme în același pat cu minora A. M. în ciuda împotrivirii acesteia.

În primul rând, instanța de fond a subliniat diferența dintre exercițiul autorității părintești, dreptul părintelui de a avea legături personale cu copiii și stabilirea locuinței la mamă. Astfel, autoritatea părintească este o noțiune cu un conținut complex ce înglobează un ansamblu de drepturi și obligații ale părintelui prin raportarea la persoana și patrimoniul copilului său minor. Dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul său devine incident, conform art. 401 alin. 1 C. civ., atunci când locuința acestuia din urmă a fost stabilită la celălalt părinte, iar stabilirea locuinței copilului presupune stabilirea domiciliului acestuia la unul dintre părinții divorțați, părinte care urmează să hotărască cu privire la actele curente privitoare la acesta. Așadar, raportul dintre autoritatea părintească și celelalte două instituții este unul de la parte la întreg, acestea din urmă constituind în esență forme de manifestare a autorității părintești. Totuși, atunci când este chemată asupra fiecăreia dintre aceste instituții instanța va avea în vedere diferite considerente care le particularizează. Așa fiind, dacă anumite elemente ar fi împotriva stabilirii locuinței la unul dintre soți, ori ar

impune un alt program de vizitare, acestea nu trebuie să conducă în mod necesar la înlăturarea autorității părintești.

În al doilea rând, s-a constatat că argumentele invocate în fața instanței de către pârâta-reclamantă coincid cu cele invocate în fața instanțelor de divorț. Cu toate acestea, având în vedere faptul că se analizează aplicabilitatea unei alte instituții de drept s-a procedat la analiza lor.

În ceea ce privește primul set de argumente invocate de pârât- reclamantă, respectiv cele referitoare la violența verbală a reclamantului-pârât și la efectul traumatizant pe care l-a avut acest comportament asupra minorelor, instanța a reținut, în urma analizei sentinței civile nr. 10542/2009 a Judecătoriei C. -N. reiese faptul că cele două părți se certau frecvent anterior pronunțării divorțului în fața minorelor. De altfel, instanța de fond care s-a pronunțat asupra divorțului a reținut în considerentele aceleași sentințe că ,,o problemă spinoasă este în cauză faptul că soții nu au reușit să-și gestioneze problemele de cuplu astfel încât să nu fie implicați copii";, iar referitor la comportamentul reclamantului-pârât de a aduce la cunoștința minorelor starea conflictuală dintre acesta și pârâta reclamantă instanța a reținut că acesta ,,s-a produs pe fondul căderii psihice pe care pârâtul a suferit-o fiind diagnosticat cu tulburări de adaptare depresivă și anxioasă, urmând un tratament de 6 luni cu medicamente, care însă a fost întrerupt cu acordul medicului în mai 2009. Depresia și inclusiv consecința manifestărilor necontrolate față de copii au fost cauzate de vestea angajării reclamantei într-o relație extraconjugală, fapt care a creat o puternică stare de tulburare pârâtului";. Așadar,

,,violența verbală"; imputată de pârâta-reclamantă reclamantului- pârât îi este în egală măsură imputabilă și acesteia, ambele părți angrenându-se în certuri în fața minorelor. Iar, cât privește faptul că reclamantul-pârât a adus la cunoștința minorelor starea conflictuală existentă între el și pârâta reclamantă, chiar dacă nu este un comportament dezirabil, putând avea consecințe negative asupra dezvoltării emoționale a acestora, instanța reține că acest lucru s-a întâmplat în contextul unei puternice stări conflictuale existente între acesta și pârâta reclamantă determinată de relația extraconjugală a acesteia din urmă, stare conflictuală care a condus și la desfacerea căsătoriei prin divorț. Oricum, ținea de domeniul evidenței faptul că relația acestora nu mai era una funcțională atâta timp cât pe rolul instanței s-a introdus de către reclamantă o cerere de divorț.

În ceea ce privește starea de instabilitate emoțională a reclamantului-pârât invocată de pârâta-reclamantă, instanța a reținut mai întâi faptul că, după cum rezultă din răspunsul la întrebarea nr. 15 din interogatoriu aplicat acesteia din urmă, tentativele de suicid la care aceasta se referă prin întâmpinare au

existat anterior pronunțării hotărârii de divorț, aceasta bazându-și informațiile pe ceea ce ,,a trăit personal";. De altfel, după cum rezultă din sentința civilă nr. 10542/2009 a Judecătoriei C. -N., în cadrul interogatoriului administrat reclamantului-pârât de către instanța de divorț, acesta a recunoscut că ar fi avut o tentativă de suicid prin spânzurare în momentul în care a aflat de relația extraconjugală a soției sale.

În mod evident, existența unei boli psihice grave poate împiedica părintele să ia deciziile necesare la persoana și patrimoniul minorului, astfel încât, instanța, în temeiul art. 398 alin. 1, constatând existența unui motiv temeinic ar putea dispune exercitarea autorității părintești de către celălalt părinte. Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat că aceasta nu este situația în cauză. Într-adevăr, deși reclamantul a suferit o tulburare de adaptare depresivă și anxioasă în momentul în care, întorcându-se după 6 luni din Afganistan, a aflat că soția sa are o relație extraconjugală, acesta a fost supus unui tratament, conform sentinței civile anterior enunțate, fiind ulterior stabilit prin certificare medicală că acesta este apt să-și exercite rolul de tată. Totodată, instanța reține că reclamantul-pârât este militar activ, fiind supus frecvent unor teste psihologice complexe. De asemenea, eventuala existență a unor solicitări de detașare în zonele de conflict formulate de către reclamantul-pârât nu poate sugera sub nicio formă per se faptul că acesta nu își ,,prețuiește propria viață";, atât timp cât o asemenea detașare prezintă nu doar evidente valențe pozitive sub aspectul evoluției profesionale, dar aduce cu sine și beneficii materiale, acesta din urmă fiind, de altfel, și motivul pentru care reclamantul-pârât a plecat și prima dată în Afganistan (declarație martor R. L. L. tin).

În același context, instanța de fond a apreciat că declarațiile martorilor propuși de pârâta-reclamantă în sensul că reclamantul pârât i-ar spune minorei A. M. că ,,l-ar putea pierde"; (declarația martorei P. Floarea), sau faptul acesta ,,se omoară"; (declarația martorei Tirnovan R. D. ), trecând peste faptul că niciuna dintre aceste declarații nu arată când au avut loc aceste afirmații, pot fi manifestări disperate ale acestuia de atragere a empatiei minorelor. Chiar dacă un astfel de comportament este indezirabil, acesta nu poate conduce la o incapacitare a acestuia sub aspectul autorității părintești.

În ceea ce privește afirmația pârâtei-reclamante cum că reclamantul-pârât ar proceda în continuare la a dormi în același pat cu minora A. M. în ciuda opoziției acesteia, instanța a reținut că această declarație nu este contrazisă numai de reclamant, dar și de martora P. Floarea, propusă de pârâta-reclamantă, care arată că

,,știu că minora și-ar dori să doarmă singură, dar nu îi spune tatălui său tocmai din dorința de a nu-l supăra. Știu acest lucru din discuțiile cu minora";. Așadar, acest inconvenient nu a fost cunoscut de către reclamantul-pârât. Instanța reține de asemenea, la fel ca instanța de divorț, că acest simplu fapt, a dormi în același pat cu fiica sa, în lipsa oricăror alte elemente, poate fi doar o manifestare a afecțiunii care există între tată și copilul său.

În fine, în ceea ce privește afirmația martorei Tirnovan R. D. cum că minorelor nu le este respectată intimitatea atunci când fac baie prin faptul că tatăl și bunicul intră în baie fără a le cere voie, s- a apreciat că deși intimitatea minorelor este deosebit de importantă, având în vedere vârsta acestora, comportamentul tatălui și bunicului nu este de natură a le afecta dezvoltarea psiho-socială.

Concluzionand, instanța a constatat că argumentele invocate de pârâta-reclamantă nu pot nici analizate împreună și nici separat sa conduca la existența unor motive temeinice în sensul art. 398

alin. C.civ., motiv pentru care, în baza art. 403 C. civ. rap. la art. 397 C. civ., a admis primul capăt de cerere și a dispus exercitarea în comun a autorității părintești de către reclamantul-pârât și pârâta reclamantă cu privire la minorele A. M. și Ana Catinca.

În acest context instanța de fond a considerat necesar să sublinieze faptul că aceasta nu a fost investită și cu o cerere privitoare modificarea locuinței minorelor. Cu toate acestea, reține faptul că instituția încredințării spre creștere și educare, așa cum era aceasta reglementată în Codul Familiei, implica în mod necesar stabilirea locuinței minorului la părintele căruia i-a fost atribuit spre creștere și educare. Atâta timp cât nu a intervenit nici o schimbare de împrejurare, fie ea legislativă sau faptică, care să releve necesitatea reanalizării acestui aspect, instanța a apreciat că hotărârea primei instanțe își păstrează autoritatea de lucru judecat cu privire la locuința minorelor, motiv pentru care nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect.

Cu privire la obligația de întreținere

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv stabilirea în natură a obligației de întreținere cu privire la cele două minore, instanța de fond a reținut că în conformitate cu art. 51 din L.p.a., ,,dispozițiile art. 531 din Codul civil privind modificarea și încetarea pensiei de întreținere sunt aplicabile și în cazul pensiilor de întreținere stabilite prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a codului civil";. Articolul 531 alin. 1 C. civ. prevede că

,,dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținere și nevoia celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea ei";.

Așadar, la fel ca în cazul autorității părintești, hotărârile pronunțate de instanța de judecată beneficiază de autoritate de lucru judecat relativă, în sensul că aceasta există doar atâta timp cât nu s-au modificat împrejurările care au stat la baza pronunțării soluției.

Chiar dacă art. 531 C. civ. se referă numai la reanalizarea obligației de întreținere în cazul modificării elementelor privitoare la mijloacele celui care prestează ori nevoia celui care primește, din interpretarea coroborată a acestei prevederi cu art. 6 alin. 6 C. civ., fiind vorba de efecte viitoare ale obligațiilor derivate din filiație, instanța a apreciat că în temeiul acestui articol se poate reanaliza inclusiv modalitatea de executare a obligației de întreținere.

Conform art. 402 C. civ. ,,instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor"; (alin. 1). ,,Dispozițiile titlului V privind obligația de întreținere se aplică în mod corespunzător"; (alin. 2).

Spre deosebire de Codul Familiei care prevedea la art. 93 alin.

1 că ,,obligația de întreținere se execută în natură sau prin plata unei sume de bani";, art. 530 prevede că ,,obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională";(alin. 1), ,,dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani";(alin. 2).

Deși din analiza acestei din urmă prevederi legale ar rezulta că legiuitorul a instituit o obligativitate în ceea ce privește stabilirea mai întâi a obligației de întreținere în natură și abia subsecvent, în caz de neexecutare benevolă de către debitor, preschimbarea acesteia în pensie de întreținere, stabilită în lei, instanța a apreciat că interpretarea sistemico-teleologică a prevederilor noii reglementări impune adoptarea unor soluții contrare în anumite situații.

Titlul V din Codul civil, intitulat ,,Obligația de întreținere"; reprezintă sediul materiei în ceea ce privește obligația legală de întreținere, reglementând toate formele de manifestare ale acesteia, precum și condițiile în care aceasta se stabilește. Fără a face nici o regulă distinctă, art. 402 alin. 1 C. civ. face trimitere generică la titlul V din Codul civil, arătând că dispozițiile acestuia sunt aplicabile și raporturilor obligaționale rezultate în urma divorțului având ca obiect obligația de întreținere a părinților față de copii lor minori.

Mai întâi, instanța a reținut că art. 402 alin. 1 C. civ. face referire la obligația instanței de divorț de a stabili contribuția fiecărui părinte la creștere și educarea copilului minor.

Pe urmă, instanța a reținut că și în materia pensiei de întreținere aceasta trebuie să aibă în vedere în mod obligatoriu interesul superior al copilului.

Așadar, legiuitorul nu a prevăzut un regim juridic distinct privind modalitate de stabilire a obligației de întreținere în cazul părinților divorțați. Cu toate acestea, pornind de la interesul superior al copilului care trebuie să cârmuiască orice decizie privitoare la acesta, instanța chemată să se pronunțe asupra modalității de executare a obligației de întreținere trebuie să aibă în vedere realitățile faptice și juridice așa cum au rezultat acestea în urma pronunțării hotărârii de divorț.

Chiar dacă executarea în natură a obligației de întreținere de către părintele debitor are avantajele sale, această modalitate nu este în cele mai multe cazuri o opțiune validă prin raportarea la interesul creditorului întreținerii.

Astfel, prin excelență, întreținerea în natură presupune o prezență concretă, efectivă și continuă a debitorului întreținerii alături de creditorul acesteia. Primul trebuie să poată analiza constant necesitățile celui din urmă pentru ca adaptându-și mijloacele să răspundă la acestea în limitele obligației sale. În lipsa acestei coexistențe întreținere în natură devine una sacadată, care nu-și poate atinge rezultatul.

În cazul raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, atunci când se analizează utilitatea unei executări în natură a obligației de întreținere, trebuie făcută distincția esențială între părintele la care locuiește copilul și celălalt părinte. Dacă în cazul primului este indiscutabilă nu doar posibilitatea dar și necesitatea stabilirii obligației de întreținere în natură, în cazul celui din urmă aceasta trebuie analizată în raport de datele concrete ale speței și de interesul creditorului.

Așa fiind, este evident că în anumite situații, în ciuda prevederilor art. 530 alin. 1 C. civ. singura soluție validă este stabilirea obligației sub forma pensiei de întreținere. Așa este cazul

când cei doi părinți, deși exercită în comun autoritatea părintească, locuiesc la distanță mare, ori când debitorul întreținerii a fost decăzut din drepturile părintești (dat fiind că obligația de întreținere în natură presupune per se luarea unor hotărâri cu privire la persoana minorului), când acesta este pus sub interdicție, ori când, din varii motive, acesta este în imposibilitatea de a-și exprima voința. Toate aceste cazuri, nu doar că justifică, dar impun stabilirea unei pensii de întreținere în lei.

Pe lângă aceste cazuri se adaugă și cel în care între foștii soți există o stare de puternică tensiune. În acest caz, este evident că stabilirea obligației de întreținere ar conduce în cele mai multe cazuri la o creștere a contestațiilor cu privire la modul în care celălalt părinte își îndeplinește obligațiile, ceea ce nu ar face decât să contravină interesului superior al creditorului. În cazul raporturilor dintre părinți și copii stabilirea obligației de întreținere în natură presupune sine die o conlucrare perpetuă și îndeaproape între primi. În lipsa acesteia, s-ar ajunge la continue tensiuni, la executare de două ori a aceleași necesități a creditorului, ori la neexecutarea deloc și la un efectiv blocaj cu privire la interesele acestuia.

Instanța nu exclude că în anumite situații se poate stabili obligația de întreținere în natură cu privire la amândoi părinții, foști soți. Așa ar fi în situația în care și ulterior divorțului cei doi soți locuiesc împreună ori în apropiere și au în continuare o relație armonioasă.

Din păcate, instanța a reținut că nu acesta din urmă este cazul în prezenta cauză. După divorț disensiunile dintre cele două părți au escaladat constant, materializându-se în plângeri penale și refuzuri mai mult sau mai puțin justificate de a executa obligațiile derivate din hotărârea de divorț. Starea de tensiune dintre părți reiese din ansamblul probelor aflate la dosarul cauzei, respectiv din modul în care acestea se raportează atât una la alta, cât și la relația dintre acestea și minore.

Deși instanța a apreciat în acord cu legiuitorul și cu reclamantul-pârât că, la modul general, stabilirea obligației în natură poate avea efecte pozitive cu privire la creditorul obligației, în ceea ce privește prezenta cauză, în considerarea principiului interesului superior al minorelor, o atare soluție nu poate fi adoptată întrucât ar conduce indeniabil la o acutizare a tensiunii dintre cei doi soți, tensiune care s-ar repercuta negativ asupra minorelor.

Pentru aceste motive, instanța de fond a respins cererea reclamantului-pârât de stabilire a obligației sale de întreținere în natură, ca neîntemeiată.

Cu privire la stabilirea programului de vizitare

Art. 401 C. civ. stabilește că părintele care nu locuiește cu copilul său are dreptul de a avea legături personale cu acesta, iar în cazul în care există neînțelegeri între părinți privind modul de exercitare a acestui drept hotărăște instanța.

Instanța de judecată, sesizată cu o cerere de stabilire a programului de vizitare nu este ținută de programul indicat de titularul cererii ci doar de interesele minorului la care se referă cererea.

Dreptul părintelui de a avea legături personale nu este doar un drept fundamental al părintelui ci și al copilului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că statele au obligația de a lua măsurile necesare ca părintele care nu locuiește cu copilul său să poată păstra relațiile cu acesta (CEDO, dec. Mattenklott c. Germaniei, 11 decembrie 2006), statele având în acest sens obligația de a utiliza, atunci când este cazul, toate mijloacele legale de care acestea dispun (CEDO, dec. Volesky c. Cehiei, 29 iunie 2004).

Prin intermediul legăturii personale cu copilul său părintele poate să vegheze în mod direct la creșterea, educarea și devenirea acestuia, poate să constituie un sprijin moral, social și afectiv pentru copil și poate să fie o prezență activă în viața acestuia, astfel încât copilul să nu resimtă consecințele negative ale divorțului părinților săi.

Cele două părți procesuale trebuie să înțeleagă faptul că cele două minore nu sunt nici un trofeu și nici un instrument prin care să-și manifeste pornirile negative una față de cealaltă. Instanța atrage atenția asupra faptului că singurul mod în care minorele se pot dezvolta armonios din punct de vedere afectiv și psiho-social este prin creșterea acestora într-un mediu echilibrat cu participarea activă și pozitivă a ambilor părinți. Aceștia trebuie să constituie pentru minore un suport afectiv temeinic și nu sursa unor tensiuni.

P. cerea timpului de către ambii părinți cu minorele nu ar trebui să fie reflecția unui program stabilit de un terț, fie acest terț și instanța de judecată, ci rezultatul unei abordări congruente și convergente a celor doi soți cu privire la acest aspect, rezultatul unei colaborări parentale efective. O asemenea relație între cei doi foști soți este cu atât mai dezirabilă cu cât odată cu exercitarea în comun a autorității părintești aceștia vor trebui în mod imperativ să colaboreze în ceea ce privește luarea deciziilor privitoare la viitorul minorelor.

Cu toate acestea, în lipsa unei atare înțelegeri între părți, instanța, primordial în interesul minorelor, este ținută să stabilească un program de vizitare în favoarea reclamantului-pârât. În acest demers se vor avea în vedere atât interesele celor doi soți, ambii dorind să joace un rol activ în viața minorelor, cât și particularitățile legate de vârsta și sexul minorelor.

Cu privire la acest petit, instanța a reținut că cererile reconvenționale formulate de cele două părți sunt diametral opuse. Astfel, în timp ce reclamantul pârât propune un program foarte extins, ducând până la golirea efectivă de conținut a stabilirii locuinței minorelor la pârâta-reclamantă, aceasta din urmă urmărește de facto să restrângă programul stabilit în favoarea primului prin decizia de divorț.

Analizând cele două propuneri de program instanța a constatat că niciuna dintre acestea nu este conformă cu interesul superior al minorelor.

În ceea ce privește propunerea reclamantului-pârât, instanța a reținut că acesta, prin cererea reconvențională formulată, propune un program complex ce implică fiecare săptămână și fiecare vacanță a minorelor, stabilind în concret că minorele vor petrece jumătate din timp cu acesta. Este evident că exercitarea autorității părintești

în comun de către acesta împreună cu mama presupune o prezență activă și consolidată în viața minorelor, pentru că numai în acest fel poate să le cunoască într-adevăr nevoile ca atunci când trebuie să decidă în legătură cu acestea să o facă în cunoștință de cauză.

Totuși, instanța a apreciat că programul propus de reclamant ar conduce la o fragmentare excesivă a programului minorelor. Astfel, in concreto, acestea ar trebui ca în mod constant, cel mult la trei zile, să se mute de la un părinte la altul. Acest traseism continuu între mamă și tată ar crea în mod evident deficiențe de adaptare minorelor, precum și o multitudine de inconveniente legate atât de pregătirea acestora pentru școală cât și de necesitățile personale ale acestora. Totodată, datorită instabilității programului minorele nu s-ar mai putea identifica cu o anumită locuință ca fiind a lor. Toate aceste elemente sunt cu atât mai importante cu cât minorele se află încă la o vârstă fragedă.

Pentru aceste motive instanța de fond a respins cererea reconvențională formulată de reclamantul-pârât ca neîntemeiată.

În ceea ce privește propunerea formulată de pârâta- reclamantă instanța a constatat că deși intenția acesteia exprimată este de a contribui la îmbunătățirea relației dinte reclamantul-pârât și minore, modul în care înțelege să facă acest lucru este prin diminuarea programului stabilit inițial de instanța de divorț. În mod evident, prin restrângerea timpului petrecut de reclamantul-pârât cu fiicele acestuia nu se poate ajunge direct sau indirect la o îmbunătățire a comunicării între aceștia.

Considerând faptul că instanța de judecată nu constată existența niciunui motiv în a reduce programul de vizitare al tatălui, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă ca neîntemeiată.

Așa fiind, instanța, raportându-se la ansamblul cauzei, s-a stabilit un program de vizitare pentru reclamantul-pârât, care să fie în consens cu interesul superior al celor două minore.

În acest sens, instanța a reținut că în ciuda celor afirmate de pârâta-reclamantă prin cererea reconvențională, vârsta fragedă a minorelor și faptul că minora A. M. se apropie de vârsta pubertății reclamă mai mult decât niciodată prezența activă a tatălui în viața acestora. Astfel, în această etapă esențială a vieții minorele își definesc trăsăturile de personalitate și caracter care urmează să le guverneze mai târziu întreaga existență ca persoane adulte. Pentru ca dezvoltarea acestora să fie una pozitivă este profund necesar ca această etapă a devenirii lor să fie una caracterizată de echilibru emoțional și psihologic. Or, acest echilibru nu poate rezulta decât prin prezența efectivă și activă a ambilor părinți.

Instanța nu poate să rețină viziunea eclectică a pârâtei- reclamante asupra necesității de a reduce programul de vizitare a reclamantului-pârât pe fundamentul unei așa zise ,,instabilități psihice a acestuia în raporturile cu minorele";. Ca argumente în sensul celor afirmate pârâta-reclamantă invocă cazuri în care reclamantul-pârât a izbucnit în plâns în fața educatoarelor minorelor și a colegelor acestora pentru ,,motive banale";. Analizând sentința 10542/2009 a Judecătoriei C. -N., instanța a reținut că

,,motivele banale"; pentru care pârâtul a plâns în fața educatoarelor și colegilor acestora constă în deteriorarea relației cu pârâta-

reclamantă anterior divorțului pe fondul unei eventuale relații extraconjugale a acesteia. Așa fiind, instanța a constatat că acest comportament al reclamantului-pârât se datorează sentimentului acestuia de disoluție a relației familiale, care, în niciun caz, nu poate fi catalogat ca fiind un ,,motiv banal";. Într-o manieră extrem de eclectică pârâta-reclamantă invocă și existența unor ,,căderi nervoase"; ale acestuia în prezența minorelor. Aceasta nu definește în nici un mod în ce-ar consta aceste ,,căderi nervoase"; și nici nu a adus în tot cursul procesului vreo dată concretă cu referire la acestea.

Instanța de fond a mai reținut, totodată, faptul că deși, într- adevăr din sentința de divorț rezultă că la momentul în care reclamantul s-a întors din teatrul de operațiuni din Afganistan, pe fondul descoperirii existenței unei relații conjugale a pârâtei- reclamante în intervalul cât a fost plecat, acesta a manifestat o tulburare de adaptare depresivă și anxioasă, conform aceleași hotărâri judecătorești acesta a urmat un tratament medicamentos timp de 6 luni, fiind întrerupt în mai 2009 cu acordul medicului.

Instanța a mai avut în vedere de asemenea faptul că în tot cursul procesului reclamantul-pârât a manifestat o atitudine pro- activă, încercând să ajungă cu privire la minori la o înțelegere cu pârâta-reclamantă. Mai mult, acesta a arătat constant că dorește să fie un părinte cât mai bun, respectiv să joace un rol cât mai activ în viața fetelor sale. În ceea ce privește raportarea la pârâta- reclamantă, acesta a avut o atitudine pozitivă față de aceasta, arătând că este o mamă bună.

Totodată, în ceea ce privește raportul dintre minore și tată, instanța a reținut că aceștia au o relație apropiată. În acest sens la întrebarea 11 din interogatoriul administrat pârâtei-reclamante, aceasta a declarat că ,,minorele m-au rugat să rămână la tatăl lor înafara programului de vizitare, le-am lăsat de puține ori și cred că au dorit acest lucru întrucât la reclamant se ofereau multe jucării și cadouri, astfel încât copiii erau atrași de acestea";. De asemenea, în declarația dată în fața instanței de minora A. M. aceasta arată că ,,tata se implică destul de mult în activitățile pe care le desfășor eu și sora mea...în prezent este foarte bine, tatăl meu implicându-se suficient în asigurarea celor necesare mie și surorii mele";. Cu privire la acest aspect instanța reține că răspunsul dat de pârâta- reclamantă la interogatoriu este cel puțin contradictoriu cu cele relatate de aceasta în motivarea cererii reconvenționale cum că

,,minorele fiind de multe ori îngrozite la întoarcerea lor acasă, dar și timorate la gândul următoarei vizite la tată";.

În fine, la stabilirea programului de vizitare instanța a avut în vedere și faptul că este important ca minorele să petreacă timpul

împreună atunci când sunt cu tatăl lor, motiv pentru care instanța a stabilit un program de vizitare unitar cu privire la cele două minore.

Instanța atrage atenția încă odată asupra faptului că indiferent de tensiunile care există între aceștia, părinții, în raporturile cu părinții trebuie să conlucreze. În acest sens, instanța de fond a apreciat că problemele psiho-emoționale ale minorei A.

M. vor putea fi mai ușor depășite de aceasta dacă cei doi părinți, în loc să se denigreze reciproc sau să apeleze la diferite forme de

șantaj emoțional, al conlucra, probându-i acesteia că pot fi în continuare o familie, indiferent de strict raporturile dintre aceștia.

Pentru aceste motive, apreciind că este în interesul superior al minorelor o prezență mai activă a reclamantului-pârât în viața acestora, s-a stabilit dreptul acestuia de a lua minorele cu obligația de a readuce la locuința acestora, potrivit dispozitivului hotărârii.

In aplicarea disp. art. 274 c. pr. Civ partea care cade in pretentii va fi obligata la cerere sa plateasca cheltuielile de judecata si avand in vedere ca actiunea reclamantulu a fost admisa in parte, se impune obligarea acestuia la plata unei sume cu titlu de cheltuieli de judecata.

In ceea ce priveste cuantumul acesteia, insă, în aplicarea textului art. 274 alin. 3 C.pr.civ., potrivit cu care "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori va considera motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat"; nu se intervine în contractul de asistență judiciară, care își produce pe deplin efectele între părți (art. 969 C.civ.), ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei.

Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată, în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, iar în funcție de situația concretă instanța are posibilitatea să îl oblige pe cel care a pierdut procesul să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea ce a câștigat procesul, apreciind că aceasta din urmă a săvârșit un abuz de drept, deci o faptă ilicită și prejudiciabilă care îi antrenează răspunderea civilă delictuală.

În spiritul acestei interpretări sunt doctrina și jurisprudența recentă la care se adaugă și principiul certitudinii jurisprudențiale și a siguranței publice desprins în Hotărârea CEDO din_, cauza Beian împotriva României.

Așa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență se poate afirma că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 Gpr.civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Or, partea căzută în pretenții nu este ținută să contribuie la suportarea cheltuielilor de judecată, decât în virtutea principiilor răspunderii civile delictuale, debitoarea fiind în culpă procesuală și prin aceasta datoare să repare prejudiciile pe care creditoarea le-a suferit prin efectuarea unor cheltuieli necesare sau utile cu soluționarea procesului. Efectuarea unor cheltuieli voluptorii cu onorariul avocațial ține de aprecierea discreționară a părții creditoare, aceasta având posibilitatea să-și asigure serviciile avocațiale și să suporte cheltuielile aferente și în funcție de prestigiul profesional, gradul de încărcare ori experiența profesională a avocatului. Așadar, debitorul nu poate fi obligat să contribuie la acoperirea cheltuielilor voluptorii, pe care creditorul le-a efectuat cu plata onorariului avocațial.

S-a reținut ca onorariul achitat de catre parata reclamanta reconventională a fost de 4500 lei conform chitantei depusa la fila nr. 88 din dosar.

Fata de cele mentionate mai sus, instanta a apreciat ca suma ce s-ar cuveni paratei cu titlu de cheltuieli de judecata ar fi de 250 lei, suma ce a căzut în sarcina reclamantului.

Împotriva sentinței examinate a promovat apel pârâta (f.3,8)

solicitând admiterea apelului și în consecință: schimbarea în parte a sentinței în principal în sensul respingerii acțiunii privind exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți, în subsidiar în sensul de a dispune ca aceasta să fie exercitată în mod exclusiv doar de către apelantă, și în sensul de se admite cererea reconvențională a pârâtei privind stabilirea unui program de vizitare a minorelor de către tată așa cum a fost formulată și obligarea reclamantului la plata în favoarea pârâtei a sumei de 2255,25 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și a cheltuielilor de judecată în apel.

În motivarea cererii

apelanta a învederat nelegalitatea procedurii de ascultare a minorei A. M. - fila 36 dosar fond deoarece prezenta cauză este civilă, nu penală, conform art. 264 alin. 1 NCC este obligatorie pentru instanță ascultarea unui minor care a împlinit 10 ani, copilul se ascultă nu se audiază. Nelegal instanța de fond a audiat minora, dând o declarație la persoana întâi singular, pe care a semnat-o asemenea unui minor audiat pentru săvârșirea unei fapte penale. Întocmirea acestei declarații este nelegală, aplicarea semnăturii minorei este nelegală, lipsa datei este nelegală. Ascultarea minorei, care este un drept al acesteia, presupune un dialog, conform art. 264 alin. 2 NCC și art. 24 alin. 3 din Legea nr. 272/2004.

În al doilea rând, se critică soluția dată acțiunii reconvenționale - program de vizitare, ca fiind nelegală și netemeinică deoarece instanța de fond a apreciat că ambele părți au formulat cerere reconvențională, respingând ambele cereri ca neîntemeiate și stabilind ea însăși un program de vizitare, diferit de cel propus de părți. Nelegalitatea rezidă în faptul că respingând ambele acțiunii reconvenționale privind programul de vizitare, solicitarea ca tatăl să aibă legături personale cu minorele nu mai există ca petit astfel că instanța nu s-ar fi putut pronunța în lipsa unei cereri în acest sens, cu atât mai mult cu cât instanța de tutelă nu este obligată să se pronunțe asupra dreptului tatălui de a avea

legături personale cu minorele, în lipsa unei cereri exprese. Pe de altă parte, soluția dată programului de vizitare în sine este netemeinică și parțial neclară deoarece aproape toate weekendurile minorele le vor petrece cu tatăl, a treia săptămână din lună este neclar și contradictoriu stabilită la pct. 1 și 2, instanța nu a arătat perioada vacanței de iarnă, s-a dispus ca întreaga vacanța de Paști să fie petrecută cu unul dintre părinți, alternativ de la an la an, iar în ce privește vacanța de vară învederează că tatăl nu are concediu 6 săptămâni și nici nu își poate lua liber, concediul maxim fiind de 3 săptămâni.

A treia critică privește nelegalitatea și netemeinicia soluției date exercitării autorității părintești raportat la reținerea că noua reglementare a codului civil impune o schimbare a tuturor

hotărârilor judecătorești pronunțate sub vechea legislație și deși constată lipsa vreunei atingeri grave aduse interesului superior al unui minor, apreciază că starea conflictuală existentă între părți și starea de instabilitate emoțională a tatălui se datorează relației extraconjugale a mamei și faptul că reclamantul dorește să joace un rol mai activ în viața minorelor.

O schimbare a împrejurărilor nu implică o schimbare juridică, a normei juridice, deoarece legiuitorul a avut în vedere împrejurările de fapt aplicabile fiecărui caz în parte, împrejurări ce au fost analizate și avute în vedere de instanță. Schimbarea normei juridice nu poate constitui per se un motiv ce ar atrage incidența art. 403 NCC. D. țele tatălui nu constituie împrejurări de fapt care să ducă la modificarea hotărârii judecătorești iar modalitatea exercitării autorității părintești în comun nu echivalează cu împlinirea dorinței de a fi un părinte mai bun și de a se implica mai mult. Este și netemeinică această soluție deoarece autoritatea părintească comună presupune colaborarea dintre părinți prin luarea unor decizii în comun în interesul copiilor, decizii care se referă la persoana și bunurile acestora iar imposibilitatea actuală a conlucrării dintre părinți, astfel cum rezultă din probațiunea administrată (declarațiile martorilor, afirmațiile părților la interogator, reclamantul formulând plângeri penale împotriva pârâtei, retrase apoi, sesizând executorul judecătoresc cu nerespectarea de către mamă a programului de vizită) este un motiv temeinic pentru exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către mamă. Mai mult, un comportament nedezirabil, în măsură a influența negativ dezvoltarea psihică a minorelor, poate constitui de asemenea un motiv temeinic pentru exercitarea autorității părintești de către un singur părinte. Este o dovadă că tatăl minorelor nu acționează în interesul superior al acestora ci în interesul său. Contrar aprecierilor instanței, reclamantul nu ar trebui să își manifeste disperarea față de minore, nu ar trebui să le manipuleze într-o încercare de a le atrage empatia.

Mai mult, instanța de fond a pășit la afirmații constituite din probabilități fără nici un suport probator și atribuie comportamentului reclamantului o singură explicație și anume relația extraconjugală a apelantei. Dar în dosarul de divorț există declarația scrisă de mână a reclamantului, dată în_ în care recunoaște că "ideea de a se vedea și îndrăgosti de dl. Ionuț Bărdășan îmi aparține";. Reclamantul împreună cu martora Bărdășan C. au inventat o întreagă poveste, susținută și de tatăl reclamantului, care i-a uimit atât pe apelanta de azi cât și pe soțul martorei, care și el era în proces de divorț la cererea soției sale, martora.

Ulterior, apelanta a luat legătura cu dl. Bărdăsan, acum divorțat care i-a adus la cunoștință că a angajat un detectiv particular care a descoperit că de fapt relația extraconjugală era între reclamant, atunci soțul apelantei și martora Bărdăsan C., relație care continuă și azi. Raportul firmei de detectivi datează din septembrie 2009 și înțelege să îl depună în probațiune în sprijinul afirmației că aprecierile instanței de fond din prezenta cauză cu explicațiile date comportamentului pârâtului sunt netemeinice, nefiind cercetate nici un moment de instanță.

În privința minorei Ana Catinca, comportamentului pârâtului îi afectează dezvoltarea fizică, presiunile psihice fiind totuși mai pregnante asupra Alexandrei. Acasă la tatăl minorelor este foarte frig iar minorele răcesc tot timpul, cu preponderență Ana Catinca, la dosarul cauzei fiind depuse numeroase dovezi în acest sens, înscrisuri despre care instanța de fond nu face nici o apreciere deși minorele plecau de acasă sănătoase și se întorceau de la tatăl lor bolnave.

Soluția adoptată cu privire la cheltuielile de judecată este nelegală și netemeinică. Instanța de fond a apreciat că onorariul avocațial intră în categoria cheltuielilor voluptorii. Cu toate acestea, îl obligă pe reclamant la plata parțială a onorariului avocațial, ceea ce constituie o contradicție. Analiza caracterului real, necesar și rezonabil al cheltuielilor este lăsată fără vreo consecință în raționamentul instanței de fond. Dreptul la apărare este un drept constituțional iar scopul alegerii unui avocat pentru a-și apăra interesele nu are legătură nici cu luxul nici cu plăcerea sau cu noțiunea de cheltuieli voluptorii. Având în vedere munca avocatului privind actele dosarului, probele administrate, pozițiile procesuale ale pârâtei, scrise ori verbale, exprimate prin avocat apreciază că suma de 250 lei acordată de instanța de fond este nu doar derizorie ci neproporțională vizavi de dispozițiile legale.

Analizând apelul formulat, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, tribunalul în baza art. 296 C.pr.civ. îl va admite, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de apel invocat de catre apelanta referitor la nelegalitatea procedurii de ascultare a minorei in fata primei instante, tribunalul retine ca intr-adevar pozitia minorei a fost consemnata in forma"; declaratie minor"; insa din continutul acesteia rezulta ca aceasta a raspuns intrebarilor adresate de catre judecator, neputandu-se retine existenta unui motiv de nulitate a audierii, minora A. M. fiind audiata in instanta de apel, in camera de consiliu in prezenta psihologului.

In ceea ce priveste critica referitoare la modul de solutionare a cererii reconventionale ,tribunalul retine urmatoarele:

Prin hotararea atacata prima instanta a respins atat cererea reconventionala formulata de apelanta parata cat si cererea reclamantului privind stabilirea unui program de vizitare al minorelor si cu toate acestea a stabilit un program de vizitare in favoarea reclamantului.

T. ul, retine ca hotararea primei instante din aceasta perspectiva contine dispozitii potrivnice, urmand ca in baza dispozitiilor art. 296 c.pr. civ, sa admita apelul si sa dispuna schimbarea sentintei atacate in sensul adimiterii in parte a cererii reconventionale formulate, pentru urmatoarele considerente:

Potrivit dispozitiilor art. 14 din Legea nr. 272/2004, orice copil are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

În conformitate cu disp. art. 401 NCC, parintii separati de copii lor au dreptul de a avea legaturi personale cu acestia.

Modalitatea in care se realizează legăturile personale este descrisă în art. 15 din Legea nr. 272/2004 și respectiv art. 2 lit. a din Conventia asupra relațiilor personale care privesc copiii de la Strasbourg, ratificată prin Legea nr. 87/2007 și presupune inclusiv vizite și întâlniri, găzduire, schimb de informații cu privire la minor.

Relativ la situatia din prezenta cauza, raportat la varsta minorelor, la faptul ca minora A. M., care a fost audiata in camera de consiliu in fata instantei de apel si-a exprimat opinia in sensul ca programul de vizitare care s-a desfasurat pana acum corespunde intru totul asteptarilor sale, atat in ceea ce priveste durata cat si modalitatea in care se realizeaza, tribunalul apreciaza ca nu se impune o schimbare semnificativa a programului de vizitare cum a fost solicitat de catre apelanta, fata de modalitatea in care a fost stabilit prin decizia civila nr.666/A/2009 pronuntata de Tribunalul Cluj in dosarul civil nr._, dupa cum urmeaza:

-in prima si a treia saptamana din luna incepand de vineri ora 16 pana duminica la ora 18.

- in perioada sarbatorilor de iarna, in fiecare an, alternativ, de Craciun, din data de 24 decembrie orele 14 pana in data de 26 decembrie orele 18 iar de Revelion, din data de 31 decembrie orele 14 pana in data de 02 ianuarie orele 18.

-cate o saptamana in vacanta de Paste, alternativ un an reclamantul, un an parata.

-o luna in vacanta de vara, in cursul lunii iulie.

În ceea ce privește motivul de apel referitor la autoritatea părintească, tribunalul reține că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Apelanta sustine ca schimbarea legislativa referitoare la exercitarea autoritatii parintesti nu poate constitui per se un motiv care sa atraga incidenta dispozitiilor art. 403 NCC.

T. ul retine ca din interpretarea dispozitiilor art. 403 NCC, potrivit carora in cazul schimbarii imprejurarilor, instanta poate modifica masurile cu privire la drepturile si indatoririle parintilor rezulta ca legiutorul nu a prevazut in mod expres natura imprejurarilor, insa cu toate acestea nu se poate face abstractie de modificarile legislative intervenite prin NCC care vizeaza exercitarea autoritatii parintesti, dispozitii care asa cum prevede art. 6 alin. 6

C. civ. "sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia derivate din …căsătorie, filiație...’’.

Potrivit dispozițiilor art. 397 NCC după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți iar potrivit dispozițiilor art. 298 NCC dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

În doctrina juridică sunt considerate ca fiind motive întemeiate care să justifice și să impună stabilirea de către instanță că exercitarea autorității părintești numai de către unul dintre părinți: existența unui comportament violent față de minor, conduita imorală asociata cu neglijarea și neîndeplinirea

îndatoririlor părintești, abandonul minorului fără a menține legătura cu acesta si alte asemenea .

Exercitarea autorității părintești presupune drepturi dar și obligații, pe care le au ambii părinți, în mod egal, acestea trebuind să fie exercitate respectiv îndeplinite cu respectarea interesului superior al copilului, având în vedere dispozițiile Legii nr. 274/2004 precum și ale art. 483 NCC.

T. ul reține că din declarațiile martorului audiat în fața instantei de apel, din rapoartele de anchetă sociala, respectiv raportul psihologic, rezultă că in speță, nu s-a facut dovada existentei unor împrejurari care sa poata constitui motive temeinice, în înțelesul dispozițiilor art. 397 și 398 NCC, care să impună stabilirea exercitării autorității părintești exclusive.

In ceea ce priveste sustinerile petentei referitoare la lipsa colaborarii dintre parti, neglijenta paratului manifestata cu ocazia desfasurarii programului de vizitare care a determinat unele probleme de sanatate ale minorelor, precum si cele referitoiare la comportamentul nedezirabil in contextul inventarii unei povesti cu martora Bardasan C., tribunalul apreciaza ca acestea nu reprezinta imprejurari de natura sa conduca la concluzia instantei ca autoritatea parinteasca nu poate fi exercitata in comun.

In lipsa unor motive intemeiate, care în cauză nu au fost probate și care să ducă la concluzia că soluția exercitării autorității părintești de către un singur părinte, se impune pentru satisfacerea interesului superior al minorelor, ca acestea sa creasca alături și cu sprijinul ambilor părinți, in modalitatea exercitarii in comun a autoritatii parintesti.

Referitor la ultimul motiv de apel cel referitor la sentinta de completarea a dispozitivului sentintei civile nr.2801/2013, tribunalul retine urmatoarele:

In baza dispozitiilor art. 274 al 3 C.pr. civ, instanta are dreptul sa micsoreze onorariile avocatiil apotrivit cu cele din tabloul onorariilor minimale, dispozitie pe care a aplicat-o si prima instanta atunci cand a procedat la reducerea onorariului avocatial al paratei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant în jurisprudența sa că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Mai exact, se poate afirma că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul.

În prezenta cauză, tribunalul apreciaza ca raportat la admiterea in parte a cererii reconventionale, la complexitatea cauzei, onorariu avocatial in cuantum de 1800 lei, ca fiind rezonabil si proportinal cu activitatea depusa de catre avocat in reprezentarea paratei apelante.

Pentru aceste considerente de fapt si de drept, in temeiul art.

296 C.pr.civ, va Admite apelul declarat de parata - reclamanta reconvențional C. ANA M. împotriva Sentinței civile nr. 2801/_ si a sentintei civile nr. 6632/_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. N. pe care o schimba în parte in sensul ca va admite în parte cererea reconvențională formulată de parata C. ANA M. si in consecinta va stabili dreptul reclamantului parat

reconventional -M. D. H. de a avea legaturi personale cu minorele:A. M., nascuta la data de_ si Ana Catinca, nascuta la data de_ ; va obliga reclamantul parat reconventional M. D. H. sa plateasca paratei reclamanta reconventional C. ANA M., suma de 1800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata la fond; va dispune darea in debit a reclamantul parat reconventional M. D. H., cu suma de 10 lei, reprezentand taxa judiciara de timbru datorata la fond, uramand sa pastreze restul dispozitiilor hotararii.

In temeiul dispozitiilor art. 274 al 3, 276 C.pr. civ va obliga intimatul M. D. H. sa plateasca apelantei suma de 2000 lei cheltuielilor de judecată in apel, reprezentand onorariu avocatial, proprtional cu admiterea acestuia in proportie de 50 % si ca urmare a diminuarii acestuia apreciind acesta suma ca fiind rezonabila si proportinala cu activitatea depusa in reprezentarea paratei apelante compensand restul cheltuielilor de judecata.

PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE

Admite apelul declarat de parata - reclamanta reconvențional

C. ANA M. împotriva Sentinței civile nr. 2801/_ si a sentintei civile nr. 6632/_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. N. pe care o schimba în parte in sensul ca:

Admite în parte cererea reconvențională formulată de parata

C. ANA M. si in consecinta:

Stabilește dreptul reclamantului parat reconventional -M. D.

H. de a avea legaturi personale cu minorele:A. M., nascuta la data de_ si Ana Catinca, nascuta la data de_, dupa cum urmeaza:

-in prima si a treia saptamana din luna incepand de vineri ora 16 pana duminica la ora 18.

-cate o saptamana in vacanta de Paste, alternativ un an reclamantul, un an parata.

-o luna in vacanta de vara, in cursul lunii iulie.

Obliga reclamantul parat reconventional M. D. H. sa plateasca paratei reclamanta reconventional C. ANA M., suma de 1800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata la fond.

Dispune darea in debit a reclamantul parat reconventional

D. H., cu suma de 10 lei, reprezentand taxa judiciara de timbru datorata la fond .
Pastreaza restul dispozitiilor hotararii.
Obliga intimatul M. D. H. sa plateasca apelantei suma de 2000 lei cheltuielilor de judecată in apel, compensand restul cheltuielilor de judecata.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Noiembrie 2013.
Președinte,
D. T.
Judecător,
1. S. B.
  Grefier,
2. -C. Ț.

G.Ț. 13 Noiembrie 2013

← Decizia civilă nr. 536/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti		Decizia civilă nr. 93/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti →

Decizia civilă nr. 581/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 581/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti