Decizia civilă nr. 3821/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3821/R/2013
Ședința publică din data de 2 octombrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
JUDECĂTORI:
A. -T. N.
M. -C. V.
GREFIER:
M. -L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. G., împotriva deciziei civile nr. 215/A din 24 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr._, privind și pe pârâta P. F. -A., având ca obiect exercitarea autorității părintești.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reclamantul-recurent M.
G., asistat de avocat Vlasiu Remus și reprezentantul pârâtei-intimate P.
-A., avocat P. Cosmin-Iustin. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este insuficient timbrat cu 2 lei taxă judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentantul reclamantului- recurent depune la dosar copia sentinței civile nr. 2149/2009 din data de 22 aprilie 2009, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar nr._, și diferența de timbraj aferentă recursului.
Recursul este legal timbrat cu 3 lei taxă judiciară de timbru și 0,50 lei timbru judiciar.
Reprezentantul pârâtei-intimate depune la dosar delegația de reprezentare, chitanța prin care se atestă plata onorariului avocațial în cuantum de 800 lei, pentru justificarea cheltuielilor de judecată și copia sentinței civile nr. 44845/2012 din data de 23 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Turda în dosar nr._ .
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului-recurent susține recursul așa cum a fost formulat în scris, solicită admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanței de fond, în speță, Judecătoria Turda.
În mod greșit a fost admisă atât de către instanța de fond cât și de către cea de apel excepția necompetenței materiale generale a instanțelor din România. Astfel, deși motivele de casare sunt prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5 Cod procedură civilă, în speță sunt incidente prevederile art. 312
din același cod, conform cărora, ne aflăm în fața unui motiv de casare în toate cazurile în care prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului.
Deși în sentința instanței de fond este menționat că se reține cauza în pronunțare asupra excepției necompetenței generale a instanțelor române și asupra excepției autorității de lucru judecat, prima instanță a omis să se pronunțe asupra acestei ultime excepții, astfel că raționamentul tribunalului este greșit atunci când arată că nu mai era nevoie ca prima instanță să se pronunțe asupra celei de-a doua excepții care a fost invocată doar în subsidiar.
Consideră că instanțele române sunt competente să soluționeze prezentul litigiu, întrucât art. 12 pct. 2 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE face trimitere la prorogarea de competență, și stabilește că competența acordată la alin. (1) încetează îndată ce hotărârea de admitere sau respingere a cererii de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei dobândește autoritate de lucru judecat. La pct. 3 se arată că instanțele dintr-un stat membru sunt de asemenea competente în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alin. (1) atunci când copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru. Se impune de asemenea a fi avute în vedere și prevederile art. 13 referitoare la competența bazată pe prezența minorului care la punctul 1 arată că atunci când reședința obișnuită nu poate fi stabilită și competența nu poate fi stabilită în baza art. 12, instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.
Având în vedere că părinții minorului au cetățenie română, iar minorul se găsește acum pe teritoriul României, la fel ca și părinții săi, prevederile anterior arătate sunt aplicabile în speță și trebuiau avute în vedere.
De asemenea, în completarea textelor anterior arătate, vin și prevederile art. 17 din Legea nr. 36/2007 pentru ratificarea convenției privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor. Conform acestor prevederi, exercitarea răspunderii părintești este reglementată de legea statului de reședință obișnuită a copilului. Dacă reședința obișnuită se schimbă, situația este reglementată de legea statului de la noua reședință obișnuită.
Instanța trebuie să observe faptul că acest text de lege vorbește despre reședința obișnuită a copilului și nu despre cea legală.
Reședința ambilor părinți a fost în T., astfel că Judecătoria Turda putea să soluționeze prezenta cauză, având în vedere prevederile legale invocate.
Arată că prezentul demers este făcut în virtutea principiului interesului superior al minorului, care a spus reclamantului-recurent, atunci când își putea exercita dreptul de vizită, că este bătut de mama sa care îl supune la foarte multe privațiuni, neglijând întreținerea și educația acestuia.
În concluzie solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare în scopul soluționării fondului, apreciind
că și instanțele din România sunt competente să soluționeze prezenta cauză, cu cheltuieli de judecată 1000 lei.
La întrebarea instanței, reprezentantul reclamantului-recurent arată că în prezent copilul este la pârâtă, însă nu știe unde anume, în țară sau în Spania.
Reclamantul-recurent personal arată că din octombrie 2012, nu mai știe nimic despre copil, pârâta nu mai răspunde la telefon, a fost să vadă copilul la Bistrița, însă i s-a spus că minorul este la Cluj, iar la Cluj i s-a spus că minorul este în Spania.
Reprezentantul pârâtei-intimate solicită respingerea recursului și în consecință, menținerea hotărârii recurate și a sentinței pronunțate de Judecătoria Turda, ca fiind legale și temeinice, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 800 lei. Arată că în mod corect a fost admisă excepția lipsei de competență a instanțelor românești. Copilul s-a născut, este rezident și merge la școală în Spania. Prin sentința nr. 143/2009 s-a stabilit programul de vizitare, iar în virtutea exercitării acestui program, reclamantul-recurent a luat copilul din Spania, și l-a adus în România, fără acordul mamei și cu pașaportul expirat, astfel că au fost nevoiți să solicite instanței pronunțarea unei hotărâri care să fie luată în considerare la emiterea unui nou pașaport pentru minor, întrucât reclamantul-recurent a refuzat să-și dea acordul în acest sens. Astfel, minorul s-a aflat pe teritoriul României în mod vremelnic. Recurentul are o condamnare penală pentru rele tratamente aplicate pârâtei și împotriva lui s-a emis și un ordin de interdicție, prin care i se interzice să se apropie de pârâtă la mai puțin de 150 m. De asemenea în sarcina reclamantului-recurent a fost stabilită o pensie alimentară pe care nu a plătit-o niciodată.
În ceea ce privește fondul cauzei, Regulamentul nr. 2201/2003 este foarte clar, iar reclamantul trebuie să se adreseze instanței spaniole pentru a formula cerere privind exercitarea autorității părintești.
La momentul când a luat minorul și l-a adus în țară în mod ilegal, copilul trăia în Spania. Până acum reclamantul-recurent nu a respectat nici o hotărâre judecătorească, și nu poate invoca faptul că fiind pe teritoriul României, se poate solicita reîncredințarea minorului, întrucât minorul nu se afla în mod legal în țară, iar mama acestuia a fost nevoită să vină în România pentru a rezolvarea problemelor de executare silită.
În concluzie, apreciază că în mod corect a fost admisă excepția lipsei competenței instanțelor române, motiv pentru care solicită respingerea recursului cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul reclamantului-recurent arată că există posibilitatea ca și în România să fie soluționat acest proces, însă reprezentantul pârâtei- intimate nu a răspuns la acest aspect, limitându-se la antamarea fondului.
În replică, reprezentantul pârâtei-intimate arată că prevederile art. 19 din Regulamentul 2201/2003 sunt direct aplicabile dreptului intern, iar această problemă a fost tranșată în anul 2009 când Judecătoria Turda a declinat competența pronunțând sentința civilă nr. 2149 din 22 aprilie 2009, sentință care a rămasă definitivă și irevocabilă.
În replică la replică, reprezentantul reclamantului-recurent arată că sentința amintită de reprezentantul pârâtei-intimate este contrazisă de prevederile art. 12 alin. (2) din Regulamentul nr. 2201/2003.
Reprezentantul pârâtei-intimate arată că prorogarea de competență se referă la situația în care minorul s-ar afla pe teritoriul României, însă minorul s-a aflat nelegal, fiind adus în mod vremelnic.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A,
Prin sentința civilă nr. 4633 din_ a Judecătoriei T., s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată din România, invocată de pârâta P. F. -A. și în consecință, s-a respins ca nefiind de competența instanțelor de judecată din România, acțiunea civilă intentată de reclamantul M. G. împotriva pârâtei P. F. -A., având ca obiect exercitarea autorității părintești cu privire la minorul A. G. născut la data de_ .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că minorul A. G. născut la data de_, este fiul părților, care au divorțat prin sentința nr. 000143/2009, rămasă definitivă prin sentința nr. 327/2010, ambele pronunțate de către instanțe spaniole, hotărâri recunoscute în România prin sentința civilă nr. 530/2012 a T. ului Cluj.
Prin cele două hotărâri, s-a stabilit că pârâta are custodia minorului A.
, iar părțile păstrează împreună tutela, reclamantul având un drept de vizitare a minorului și obligația de a-i plăti pârâtei 300 euro cu titlu de pensie de întreținere, în favoarea minorului.
Reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de leziune comisă împotriva pârâtei, având interdicție de a se apropia la mai puțin de 150 m de pârâtă, astfel că predarea-primirea minorului se va face prin intermediul unei terțe persoane.
În timpul programului de vizitare, reclamantul a venit cu minorul în România, cu intenția de a nu-l mai preda mamei.
Ulterior, minorul i-a fost predat mamei în cadrul procedurii de executare silită a hotărârii judecătorești spaniole nr. 000143/2009.
Pârâta și minorul au rezidență în Spania, minorul având stabilită locuința în Spania, unde urmează o formă de școlarizare.
Conform art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru, la momentul la care instanța este sesizată.
Prezența temporară în România a pârâtei și a minorului a fost consecința acțiunii reclamantului, contrare sentinței nr. 000143/2009 a Judecătoriei de primă instanță nr. 3 din Carlet, Spania, de a nu-i preda pârâtei minorul la sfârșitul programului de vizitare, iar nu expresia voinței lor libere.
Prin decizia civilă nr. 215 din 24 aprilie 2013 a T. ului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M. G., împotriva sentinței civile nr. 4633 din_ a Judecătoriei T. . A fost obligat apelantul să îi plătească intimatei P. F. -A. cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1.000 lei.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a considerat ca fiind întemeiată excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești din România și în consecință a respins acțiunea, situație în care nu se mai impunea pronunțarea asupra excepției autorității de lucru judecat, invocate în subsidiar.
De asemenea, tribunalul a apreciat că judecătoria a reținut corect situația de fapt dedusă judecății pe baza probelor administrate, că intimata și minorul au rezidența în Spania, unde minorul este înmatriculat în ciclul secundar de educație primară în anul școlar 2012/2013.
După ce minorul i-a fost predat intimatei pe calea executării silite, apelantul s-a prezentat la BEJ Sin M., arătând că nu este de acord cu predarea minorului în custodia mamei, invocând existența unui proces civil de încredințare a minorului, ce se desfășoară la Judecătoria Turda.
Anterior formulării cererii de executare silită, intimata a înregistrat un denunț împotriva apelantului, prin care a reclamat în esență că acesta a părăsit teritoriul Spaniei împreună cu minorul, fără acordul ei, situație în care s-a demarat procedura de cercetare a infracțiunilor de încălcare a regimului de custodie și însușire minor, contrar hotărârii judecătorești, fapte petrecute în data de_ .
Rezultă că intimata și minorul s-au aflat doar temporar în România, ca urmare a ignorării de către apelant a dispozițiilor hotărârii nr. 000143/_ a Judecătoriei de primă instanță și instrucție nr. 3 din Carlet, regiunea Valencia, Spania, însă reședința minorului și a intimatei sunt stabilite în Spania, nu în România.
Așa fiind, în mod corect prima instanță și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE, text ce prevede că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care este sesizată instanța.
Nu sunt aplicabile prevederile art. 12 și art. 13 din același regulament privind competența bazată pe prezența copilului, care prevede la pct. 1 că atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită pe baza art. 12, instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul sunt competente, deoarece reședința minorului este stabilită prin hotărâre judecătorească, în Spania.
Nu se poate reține pe baza probelor administrate, că ar fi avut loc schimbarea reședinței minorului în România, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 17 din Legea nr. 361/2007.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii instanței de fond și a instanței de apel, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, Judecătoria Turda, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamantul a susținut că instanța de apel a preluat "în bloc"; motivarea judecătoriei, ignorând la rândul său omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra excepției autorității de lucru judecat invocată de pârâta-intimată.
Excepția autorității de lucru judecat fiind o excepție procesuală, trebuia analizată sub aspectul incidenței sale în cauză, iar judecătorul de fond avea obligația și nu latitudinea să se pronunțe asupra ei în dispozitiv.
Deși în alin. (3) din pagina a 2-a a sentinței, judecătoria a reținut că urmează să se pronunțe asupra excepției necompetenței generale a instanțelor române și a excepției autorității de lucru judecat, prima instanță a omis să se pronunțe asupra excepției autorității de lucru judecat.
Este greșit raționamentul instanței de apel că nu mai era nevoie ca prima instanță să se pronunțe asupra celei de-a doua excepții, care ar fi fost invocate doar în mod subsidiar.
Întrucât reclamantul a învestit judecătoria cu o cerere de exercitare a autorității părintești asupra minorului M. A. -G., prima instanță trebuia să cerceteze fondul, întrucât Regulamentul nr. 2201/2003 al CE conferă dreptul instanțelor din România să soluționeze cazuri având ca obiect exercitarea autorității părintești.
Prima instanță și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 8 din Regulament, care arată că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată. Însă, la art. 12 pct.2 din același Regulament, se face trimitere la prorogarea de competență, competența acordată la alin. (1) încetează de îndată de hotărârea de admitere sau de respingere a cererii de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei dobândește autoritate de lucru judecat, iar la pct. 3 se arată că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alin.(1) atunci când copilul are o strânsă legătură cu acest stat membru în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru. Art. 13 arată la pct. 1 că atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită pe baza art. 12, instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.
Or copilul provine din doi părinți de cetățenie română și se găsește și acum pe teritoriul României, la fel ca și părinții săi, tatăl locuind în T., iar mama în județul Bistrița-Năsăud.
Recurentul a mai invocat și dispozițiile art. 17 din Legea nr. 36/2007 care prevede că exercitarea răspunderii părintești este reglementată de legea statului de la reședința obișnuită a copilului. Dacă reședința obișnuită a copilului se schimbă, situația este reglementată de legea statului de la noua reședință obișnuită.
Acest text legal vorbește despre reședința obișnuită a copilului, nu despre cea legală. Este real că până la venirea sa în România, reședința legală a minorului a fost în Spania la pârâtă, însă o dată cu prezența sa pe teritoriul țării ai cărei cetățeni sunt ambii săi părinți, aceasta s-a schimbat.
Ambele instanțe de fond trebuiau să aibă în vedere situația reală din prezent, prin prisma interesului superior al minorului, astfel că nu există nici un impediment ca prima instanță să soluționeze cauza intrând în cercetarea fondului.
În mod greșit a reținut tribunalul că textele invocate de apelant nu își găsesc aplicabilitatea în speță, în realitate având caracter permisiv în ceea ce privește alegerea instanței.
Aducerea minorului din Spania în România s-a făcut deoarece prin hotărârea de divorț s-a atribuit custodia minorului M. A. -G. în favoarea pârâtei, cu păstrarea tutelei de către ambii părinți și s-a stabilit programul de vizitare a minorului de către tată, care este obligat la plata pensiei de întreținere.
Ulterior rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de divorț, minorul a rămas la domiciliul pârâtei, iar reclamantul și-a exercitat dreptul legitim de a păstra legături personale cu acesta, însă apoi situația minorului s-a agravat continuu, deoarece pârâta a avut un comportament necorespunzător, ostil și chiar agresiv la adresa acestuia, care i-a spus că este bătut frecvent de mamă și este supus la privațiuni, neglijându-i-se educația și întreținerea.
La finele lunii iunie 2012, având dreptul să își exercite programul de vizitare, l-a adus pe minor în România, după care imediat minorul i-a cerut tatălui să nu îl mai ducă în Spania, fiindcă mama sa îl bate.
Minorul este foarte atașat de tatăl său, care primește pensie de la statul spaniol și are o casă de 250 mp teren în municipiul T., astfel că are condiții de creștere și educare a minorului.
Intimata prin avocat P. Cosmin-Iustin prezent în instanță la termenul de astăzi, a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
În privința nepronunțării primei instanțe asupra excepției autorității de lucru judecat invocată de reprezentantul pârâtei la termenul din_, într-adevăr în ultimul alineat al practicalei sentinței, s-a menționat că
"instanța reține cauza în pronunțare asupra excepției necompetenței generale a instanțelor române și a excepției autorității de lucru judecat";.
În ultimul alineat al considerentelor sentinței de la pagina 3, s-a consemnat că "instanța reține, raportat la cele două excepții invocate, că este necesar a soluționa cu prioritate excepția necompetenței generale a instanțelor din România";.
Potrivit art. 137 alin. (1) C.pr.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Având invocate în fața ei două excepții: 1) excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești din România, care este o excepție de procedură și 2) excepția autorității lucrului judecat, care este o excepție de fond, în mod corect prima instanță a soluționat cu prioritate excepția de procedură.
Ca urmare a admiterii excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești din România, Judecătoria Turda nu mai avea posibilitatea să soluționeze excepția de fond a autorității de lucru judecat, deoarece nu mai era competentă să o soluționeze.
O instanță de judecată poate soluționa toate excepțiile invocate în fața ei, numai atunci când le respinge pe toate.
Însă atunci când în fața unei instanțe de judecată se invocă mai multe excepții, a căror ordine de soluționare este corect stabilită, și admite o excepție de procedură, este de prisos soluționarea celorlalte excepții.
Prin urmare, motivul de recurs referitor la nepronunțarea primei instanțe asupra excepției autorității de lucru judecat invocate de pârâtă și nu de reclamant, după ce s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești din România, este nefondat.
Referitor la admiterea de către prima instanță a excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești din România, aceasta a fost în mod corect soluționată de către prima instanță și menținută de instanța de apel.
Într-adevăr, potrivit art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE, (1) instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Pe baza probelor administrate în fața instanțelor de fond, s-a reținut cu certitudine că pârâta și minorul M. A. -G. au reședința în Spania și că prezența lor temporară în România, a fost cauzată din vina reclamantului, care cu ocazia vizitării în Spania a minorului în luna iulie 2009, l-a adus în România, contrar dispozițiilor sentinței nr.000143/2009 a Judecătoriei de primă instanță și instrucție nr. 3 Carlet din regiunea Valencia, Spania, recunoscută în România prin decizia civilă nr. 430 din_ a T. ului Cluj.
Aceleași instanțe de fond au reținut că potrivit certificatului aflat la fila 67 dosar judecătorie, minorul M. A. -G. este înmatriculat în anul școlar 2012-2013 în ciclul secundar de educație primară, la Centrul Sant Josep de Calassanç din Atelo de Malefrit, regiunea Valencia, Spania.
Față de actuala configurație a recursului, care poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 pct.1-9 C.pr.civ., în recurs nu mai este posibilă reevaluarea probelor analizate de prima instanță și reanalizate de instanța de apel, din care a rezultat fără nici un dubiu că pârâta și minorul au reședința în Spania, pentru a li se da acelorași probe o altă interpretare, respectiv cea dorită de recurent, cum că reședința obișnuită a minorului s-ar afla în România, pentru a fi incidente dispozițiile art. 12-13 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE.
Întrebat fiind la termenul de astăzi unde se află în prezent minorul, reclamantul-recurent prezent personal în instanță a declarat că nu știe unde se află.
În această situație, Curtea apreciază că motivele de recurs nu sunt
fondate, astfel că în baza art. 304 pct.9 coroborat cu art. 312 alin.(1) C.pr.civ., se va respinge ca nefondat recursul reclamantului împotriva deciziei tribunalului.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.civ., recurentul va fi obligat să îi plătească intimatei cheltuieli de judecată în recurs, în sumă de 800 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. G. împotriva deciziei civile nr. 215/A din_ a T. ului Cluj, pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Obligă pe numitul recurent să îi plătească intimatei P. F. -A. suma de 800 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte,
Judecători,
T.
D.
A.
-T.
N.
M. -C. V.
Grefier,
M. -L. T.
Red.TD:_
Dact.CC:_ -2 ex.
Jud.fond:P. C.
Jud.apel: Luca E., Balint C.V.
| ← Decizia civilă nr. 146/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti | Decizia civilă nr. 45/2013. Încredinţare minor → |
|---|
