Decizia civilă nr. 43/2013. Reintegrare în familie
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Dosar nr._
TRIBUNALUL MARAMUREȘ SECȚIA I CIVILĂ
*
4204
DECIZIA CIVILĂ NR.43/A
Ședința publică din_ Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G. B.
J. ECĂTOR: S. T. A. Ana
GREFIER: Roman M.
Pe rol este pronunțarea soluției asupra apelului civil formulat de apelanta F. M. -F., domiciliată B. M., str. M. nr. 26C, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 8243/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._, având ca obiect reintegrare în familie.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc la data de_, fiind
consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța în aceeași constituire, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 260 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea soluției pentru_ ,_ și apoi pentru azi, când a decis următoarele.
T.
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 8243 din_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în dosarul nr._ s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare și s-a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamanta F. M. F., în contradictoriu cu pârâtul M. C.
B., având ca obiect reintegrare în familie. A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. M. la data de_, sub nr._ 1, astfel cum a fost ulterior precizată și modificată, reclamanta a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună reintegrarea reclamantei și
a minorului părților M. L. Darius în spațiul reprezentat de bunul imobil ce constituie domiciliul comun al părților situat în B. M., str. M. nr. 26 C jud.
M., cu consecința obligării pârâtului de a permite reclamantei accesul și folosința asupra bunului imobil identificat mai sus, bunurilor comune proprietatea foștilor soți și bunurilor mobile proprii ale reclamantei din imobil și asupra autoturismului proprietatea comună a părților din litigiu marca SUZUKI VAGON R+.
În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat instanței că date fiind neînțelegerile dintre părți, reclamanta împreună cu minorul au fost nevoiți să părăsească domiciliul conjugal, de la data înregistrării acțiunii de divorț locuind la părinții săi în B. S., pârâtul nu permite folosirea și administrarea în comun a bunurilor menționate, iar ea și minorul, sunt privați de dreptul de folosință asupra acestor bunuri prin conduita acestuia și deasemenea, că încearcă, să împiedice, în orice fel, coabitarea în același imobil, ce reprezintă domiciliul comun al părților. Reclamanta a precizat că își are domiciliul în imobilul menționat, așa cum rezultă din cartea sa de identitate și este coproprietara acestuia și a bunurilor mobile din acesta, fiind nevoită să plece până la finalizarea procesului de divorț. Pe de altă parte, până în prezent, cei doi soți nu și-au partajat bunurile comune, ambii fiind îndreptățiți astfel să le stăpânească și folosească până la intervenirea acestui fapt, situație în care conduita pârâtului este vădit abuzivă dar și nejustificată.
S-a mai arătat că dreptul la respectarea domiciliului este garantat prin Constituția României și este prevăzut și în art.8 din C.E.D.O, iar imposibilitatea unei persoane de a se bucura de domiciliul său constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Reintegrarea reclamanților în domiciliul comun nu s-a cerut instanței de judecată a fi analizată ca o măsură referitoare la raporturile de familie, ea putând fi dispusă atunci când vizează în mod efectiv domiciliul părților și dreptul de care se bucură un coproprietar referitor la bunurile care alături de celălalt îi aparțin.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 35 și urm. din Codul familiei, art.
1072 și urm. cod civil și art.274 Cod proc. civ.
Cererea a fost legal timbrată.
La data de_ pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea cererii ca inadmisibilă iar în subsidiar respingerea acesteia ca nefondată, cu cheltuieli de judecată. Pârâtul a arătat că reintegrarea este o măsură specifică raporturilor de familie, având ca scop reluarea unei vieți specifice "de familie"; și nu poate fi dispusă raportat la împrejurarea că părțile nu mai au calitate de soți și la faptul că reclamanta are posibilitatea să solicite partajarea bunurilor comune. Dispozițiile invocate de reclamantă respectiv art. 35 din Codul familiei sunt inserate în capitolul denumit Efectele căsătoriei, or părțile nu mai au calitatea de soți. Codevălmășia soților rămâne în ființă până la momentul împărțirii bunurilor, însă nu-și mai
găsesc aplicare prevederile legale privind regimul juridic al bunurilor comune ci dispozițiile din dreptul comun. Raportat la împrejurarea că s-au stins obligațiile statuate prin efectul căsătoriei, acțiunea este inadmisibilă.
Pe fond, pârâtul a arătat că părțile au avut domiciliul comun în imobilul situat în B. M., str. M. nr. 26 C jud. M., domiciliu pe care reclamanta, odată cu înregistrarea acțiunii de desfacere a căsătoriei a înțeles să-l părăsească, împreună cu minorul, în mod cu totul intempestiv, fără a fi nevoită, așa cum arată în acțiunea introductivă. Toată acțiunea de mutare s-a produs într-o singură zi, când pârâtul era plecat de acasă, și deși i-a solicitat să se întoarcă acasă cu copilul, chiar dacă este hotărâtă privind divorțul, apreciind că este cea mai bună soluție, atât pentru părți cât și pentru minor, reclamanta a refuzat orice dialog cu el și să se întoarcă la domiciliul comun, chiar și accesul pârâtului la copilul său. Aceste solicitări s-au prelungit pe o durată mai mare de 6 luni și cu toate acestea reclamanta a refuzat să se întoarcă la domiciliul conjugal. În prezent, pârâtul are o relație stabilă cu o altă persoană cu care intenționează să-și stabilească o familie.
Analizând cererea, prima instanță a reținut că reclamanta și pârâtul sunt foști soți, căsătoria acestora fiind desfăcută prin Sentința civilă nr. 4796 din fata de_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr._ . Din căsătoria acestora a rezultat minorul L. Darius, încredințat prin sentința de divorț spre creștere și educare la mamă.
Conform dispozițiilor art. 129 alin. ultim Cod proc. civ., judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății. Reclamantul fiind cel care pornește procesul, trebuie să justifice atât calitatea procesual pasivă, cât si pe cea activă, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa. Pentru a caracteriza acțiunea introdusă, instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să îl atribuie acelor termeni, după natura dreptului și a scopului urmărit prin exercitarea acțiunii.
S-a reținut că reclamanta a investit instanța cu o acțiune de reintegrare în fostul domiciliu comun al părților, și de permitere de către pârât a folosirii bunurilor mobile aflate în imobilul ce constituie bunul comun precum și a autovehiculului proprietatea comună a foștilor soți, solicitând practic realizarea unui partaj de folosință a locuinței ce constituie domiciliul comun cât și a bunurilor mobile proprietatea comună a foștilor soți, pană la intervenirea între aceștia a partajului cu privire la aceste bunuri.
Prin urmare, prima instanță a apreciat că suntem in prezenta unei acțiuni ce vizează folosința bunurilor comune ale foștilor soți, până la intervenirea între aceștia a partajului, reclamanta solicitând să i se permită să folosească împreună cu pârâtul fostul domiciliu comun, o atare acțiune nefiind sub niciun aspect inadmisibilă, ci ea poate fi analizată de instanță.
Pentru a decide astfel instanța a avut în vedere că proprietatea comună în devălmășie, fiind condiționată de existența căsătoriei, încetează de drept pe data rămânerii definitive a hotărârii de divorț. Ea se transformă în proprietate comună pe cote-părți, și există până la intervenirea împărțelii prin stabilirea cotelor ideale ale fiecărui devălmaș din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune.
Pentru analiza condițiilor privind folosința bunurilor comune oricare dintre coproprietari care dovedește un interes se poate adresa instanței, cu o astfel de cerere, iar în prezenta cauză constatând îndeplinite condițiile de exercitare a acțiunii civile printre care și existența interesului, instanța a respins excepția inadmisibilității invocată de pârât.
Pe fondul cauzei instanța a reținut că în cadrul acțiunii de divorț părțile nu au cerut împărțeala bunurilor comune și nici nu au solicitat instanței sesizate cu cererea de divorț să rezolve problema folosinței locuinței, deși exista o atare posibilitate, aceasta putând să dispună, la cererea părților, pe calea unei masuri provizorii, ca folosința să fie împărțită sau să revină unuia dintre soți, până la partajul judiciar. În speță, părțile nu au solicitat, însă, luarea unei măsuri cu privire la folosința locuinței comune pe perioada divorțului, iar după divorț nu au convenit asupra unui partaj de folosință asupra bunurilor comune.
Dacă locuința și bunurile mobile din ea aparțin în coproprietate ambilor soți, cum este cazul și în prezenta cauză, fapt atestat de părți precum și de probele administrate în cauză, atât în doctrină cât și în jurisprudență s-a reținut, în mod constant, că partajul de folosință este posibil numai cu acordul coproprietarului, iar în lipsa acestui acord, în caz de neînțelegere cu privire la folosința bunurilor indivize, părțile interesate au la dispoziție să solicite instanței realizarea partajului.
În cauză, din probatoriul administrat la dosar, declarația martorilor Filip V. și Oancea Sabina a rezultat că reclamanta a plecat din fostul domiciliu comun, de bună voie, fără să fie obligată de către pârât, acesta nefiind de față luând si o parte din bunurile sale personale și ale copilului. Chiar și reclamanta a recunoscut, cu ocazia interogatoriului, că a părăsit domiciliul în lipsa pârâtului, justificând însă că doar astfel a fost posibilă plecarea.
În condițiile în care nu există o înțelegere a foștilor soți cu privire la partajarea folosinței imobilului și a celorlalte bunuri mobile proprietate comună, instanța a considerat ca fiind nefondată cererea reclamantei de reintegrare în imobilul proprietatea comună și de asigurare a unui partaj de folosință a locuinței și a bunurilor mobile comune, cu fostul soț și noua familie a acestuia.
Instanța, la adoptarea soluției de respingere a acțiunii a avut în vedere și faptul că imobilul nu este locuit decât la parter, că acesta a fost construit și amenajat doar pentru a servii unei singure familii, că reclamantul s-a
recăsătorit și că noua sa soție așteaptă un copil, iar punând în balanță și drepturile și intereselor persoanelor implicate, a ajuns la concluzia că ar fi și în interesul superior al minorului ca părinții lui să nu mai locuiască împreună, în condițiile în care s-a dovedit prin probele administrate că între ei există o oarecare stare conflictuală care oricând ar putea degenera.
De asemenea, a ținut cont și de faptul că deși a solicitat ca pârâtul să-i permită accesul la bunurile proprii aflate în imobil, reclamanta nu a precizat care ar fi acestea, deși îi revenea o asemenea obligație pentru ca instanța să se poată pronunța cu privire la ele, iar din probele solicitate a fi administrate nu a reieșit existența unor astfel de bunuri.
Este de netăgăduit faptul că în condițiile în care reclamanta nu se poate folosi de bunurile pe care le deține în coproprietate cu pârâtul, aceasta înregistrează un prejudiciu material, dar un atare prejudiciu poate fi solicitat pe calea unei acțiuni în pretenții și prin care coproprietarul care a folosit integral bunul să fie obligat la plata echivalentului bănesc al utilizării corespunzătoare a cotelor-părți din drept ale coproprietarului lipsit de folosința bunului. Cum o asemenea cerere nu a fost formulată în cadrul prezentului litigiu, ținând cont și de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, ea nu poate face obiectul analizei instanței.
Instanța a constatat că prin concluziile scrise depuse la dosar după încheierea dezbaterilor, reclamanta face vorbire de faptul că prin cererea dedusă judecății a solicitat doar restabilirea sa în posesia comună, acreditând ideea formulării unei acțiuni posesorii și că prin o atare acțiune se tinde la încetarea unei tulburări și redobândirea coposesiei exercitate exclusiv de un alt coproprietar.
Instanța a analizat cererea formulată de reclamantă în limitele stabilite de aceasta prin cererile formulate cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare al pârâtului. Invocarea unor aspecte noi după încheierea dezbaterilor și până la pronunțarea hotărârii, prin intermediul concluziilor scrise depuse, nu poate fi considerată o învestire legală, procedurală, a instanței cu noi cereri și ca atare, instanța s-a pronunțat doar cu privire la aspectele cu care a fost legal învestită.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, căzând în pretenții, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1.000 lei către pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, achitat cu chitanța nr. 0000217 din data de_ .
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, recalificat drept apel, reclamanta F. M. -F., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 8243/_ a Judecătoriei B. M. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât hotărârea s-a adoptat cu o insuficientă cercetare a fondului cauzei, nefiind analizate toate temeiurile de drept expuse prin acțiunea introductivă, completarea și precizarea la aceasta și deci cu încălcarea art. 129 alin. ultim Cod procedură civilă.
În subsidiar s-a solicitat admiterea apelului, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum aceasta a fost precizată.
În motivarea apelului s-a învederat T. ui că în mod nelegal s-a procedat de către instanța de fond la calificarea acțiunii deduse judecății ca fiind una în realizarea unui partaj de folosință a bunurilor comune, atâta timp cât s-au invocat temeiuri legale care vizează drepturile conferite de lege prin prisma art. 480 și următoarele din Codul civil unui coproprietar și s-a solicitat astfel intervenția acesteia referitor la elementul corpus al posesiei pierdute - incidentă fiind cererea de rejudecare.
Apoi, în mod neîntemeiat judecătorul fondului a condiționat admisibilitatea acțiunii de necesitatea unei înțelegeri a foștilor soți referitor la folosința bunurilor comune, astfel că prin hotărârea adoptată - și așa cum rezultă și din motivarea hotărârii - a procedat la greșita calificare a actului juridic dedus judecății.Pe de altă parte și cu toate că se reține prin argumentele aduse soluției adoptate că acțiunile manifestate de către pârât sunt nejustificate și abuziv creând prejudicii reclamantei, în mod netemeinic instanța de fond procedează la o interpretare eronată și selectivă a probațiunii administrate.
În fapt, părțile s-au căsătorit în anul 1998, iar din căsătoria acestora a rezultat un copil minor, L. Darius. În prezent, datorită neînțelegerilor dintre cei doi soți - părțile din prezenta cauză - prin sentința civilă pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Baia Mare a dispus desfacerea căsătoriei acestora prin divorț.
Ulterior încheierii căsătoriei, foștii soți, aproximativ la doi ani după nașterea minorului s-au mutat într-o casă edificată împreună pe str. M. nr. 26C din municipiul B. M., pe care alături de bunurile mobile au folosit-o în comun și până la separarea lor efectivă în fapt (a se vedea în acest sens înscrisurile depuse la dosar și vizând edificarea imobilului).
Date fiind însă neînțelegerile intervenite între foștii soți, ce au dus la divorțul acestora, reclamanta împreună cu minorul a fost nevoită să părăsească domiciliul conjugal, de la adresa indicată ca reședință.
Din acest motiv, dar și al acțiunilor abuzive și agresive ale pârâtului, exercitate asupra fostei soții, șicanelor și amenințărilor frecvente aduse, a faptului că nu îi permitea folosirea și administrarea bunurilor în comun, schimbând încuietorile, atât reclamanta cât și minorul sunt în prezenți privați de dreptul de folosință și posesie asupra imobilului, a bunurilor comune dar și proprii din acesta, precum și autoturismului - bunuri dobândite în timpul căsătoriei.
Prin probațiunea administrată în cauză (interogatorii și martori), s-a făcut dovada împrejurărilor reale (imputabile fără nici un dubiu pârâtului) care au constituit motivul părăsirii domiciliului comun de către reclamantă și minorul părților. Bunurile la care se face trimitere prin acțiune sunt bunuri comune dobândite de către părți în timpul căsătoriei. Odată cu plecarea impusă forțat reclamantei și minorului părților din domiciliul comun, pârâtul în mod
nejustificat și abuziv a procedat la schimbarea încuietorilor de acces în imobil și i-a interzis în mod expres folosința acestuia, a bunurilor comune din casa de locuit, a celor proprii ale reclamantei și a autoturismului proprietate comună.
Reclamanta, potrivit datelor din cartea de identitate, își are domiciliul în acest imobil. Din probațiunea administrată a reieșit și posibilitatea exercitării (chiar în comun de către două familii distincte - dată fiind compartimentarea și structura imobilului dotat cu două intrări) a folosinței și posesiei de către reclamantă și minorul părților a imobilului și aceasta raportat la activitățile zilnice impuse copilului, locul și programul de muncă al reclamantei și ușurința derulării acestora de la domiciliul din B. M. .
Reclamanta este coproprietara imobilului și a bunurilor comune aflate în acesta din care a fost nevoită a pleca până la finalizarea procesului de divorț și pe întreaga perioadă a derulării sale.Imobilul, deși locuibil doar la parter, poate fi folosit prin structura și compartimentarea sa chiar de către două familii distincte - a se vedea depozițiile martorilor audiați în cauză.
Este indubitabil că starea de coproprietate obișnuită sau temporară poate rezulta alături de alte modalități prevăzute de lege și din transformarea proprietății devălmașe a foștilor soți în proprietate pe cote - părți ca efect al încetării ori desfacerii căsătoriei, astfel cum este cazul în prezent referitor la acțiunea dedusă judecății. Dreptul de proprietate la fel ca alt drept patrimonial și așa cum este adus în discuție în prezenta cauză este unul afectat de modalități și caracterizat astfel ca un drept de proprietate comună al cărei specific constă în exercitarea atributelor de posesie și folosință de către oricare din coproprietarii acesteia. Coproprietatea permite fiecărui copărtaș să exercite stăpânirea materială a bunului, simultan și concurent cu celălalt copărtaș, iar folosința materială a bunului de asemenea poate fi exercitată de fiecare dintre aceștia cu respectarea a două reguli: a nu se schimba destinația și modul de utilizare a bunului; a nu împiedica exercițiul simultan și concurent al folosinței celuilalt copărtaș, cum este cazul în speță în privința pârâtului.
Prin cererea dedusă judecății în calitate de coproprietar, reclamanta a solicitat reintegrarea în imobilul din care a fost nevoită a pleca și deci restabilirea sa în posesia comună, așa cum a avut-o anterior tulburării când celălalt coproprietar (fostul soț) o împiedica să își continue posesia.
Potrivit literaturii de specialitate se recunoaște posibilitatea exercitării acțiunii posesorii împotriva celuilalt coproprietar și atunci când o atare acțiune are drept scop principal protejarea posesiei ca prezumție a dreptului de proprietate.
Prezenta acțiune nu este o acțiune în revendicare, ci raportat la calitatea de titular al unui drept de proprietate comună vizează și presupune instanței intervenirea în vederea redobândirii de către reclamantă a elementului corpus al posesiei sale.
Un alt argument pentru admiterea unei atare acțiuni de un coproprietar îl reprezintă acela că prin intentarea acestei acțiuni se tinde la încetarea unei tulburări și redobândirea coposesiei exercitate exclusiv de un altul.
În cazul unei asemenea tulburări, unicul remediu pentru încetare constă în intentarea unei acțiuni de ieșire din indiviziune, însă aceași stare conferă fiecărui coproprietar dreptul de a se folosi de întregul bun indiviz, împărțind foloasele cu coposesorii săi, potrivit drepturilor lor de proprietate, astfel că niciun text de lege nu împiedică un posesor de a se plânge în contra coposesorilor săi de tulburarea adusă posesiunii lor.
Mai mult decât atât, prin acțiunea dedusă judecății se învederează faptul că nu s-a solicitat luarea unei măsuri în favoarea reclamantei cu caracter temporar și care să subziste până la un moment sau altul, respectiv până la un eventual partaj al bunurilor, întrucât însuși faptul coproprietății poate înceta doar prin sistarea acesteia.
Instanța de fond greșit a calificat prezenta cerere ca un partaj de folosință asupra bunurilor comune. Trebuie amintit faptul că nicio persoană, fie aceasta un coproprietar nu poate fi silită sau nu i se poate cere prin mijloace directe sau indirecte samavolnice să ceară ieșirea din indiviziune, cu atât mai mult cu cât ar putea avea interesul a menține starea de indiviziune ori la finele acesteia (prin chiar partajarea bunurilor comune), să mențină posesia sa și să dobândească proprietatea exclusivă.
Reintegrarea reclamanților în domiciliul comun, ca o consecință a intervenirii instanței de judecată, nu s-a solicitat instanței de judecată a o analiza ca o măsură referitor la raporturile de familie și nici una provizorie până la intervenirea unei eventuale sistări a stării de indiviziune, ci ca o consecință a încălcării unuia din atributele dreptului de proprietate prevăzut prin prisma art. 480 Cod civil - invocate prin precizarea de acțiune - și poate fi dispusă contrar susținerilor expuse prin întâmpinare atunci când vizează efectiv domiciliul părților și dreptul de care se bucură un coproprietar referitor la bunurile care alături de celălalt îi aparțin în mod efectiv: posesia și folosința - de aici și rațiunea cererii de reintegrare formulată.
Intimatul M. C. B., a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării, intimatul a arătat că, în prezenta cauză instanța a fost investită de reclamantă cu o acțiune de reintegrare în fostul domiciliu comun al părților, ce constituie proprietatea comună a foștilor soți, (cu toate că imobilul în natură casă de locuit nu figurează în Cartea funciară e numele celor doi foști soți, nefiind întabulată și nefiindu-i stabilită, cel puțin deocamdată calitatea de "bun comun";, solicitând practic realizarea unui partaj de folosință a locuinței, până la soluționarea unei eventuale cereri de partaj.
Prin urmare, suntem în prezența unei acțiuni ce vizează folosința bunurilor comune ale foștilor soți, în condițiile în care hotărârea de desfacere a
căsătoriei a rămas definitivă și irevocabilă, iar acțiunea de partaj nu a fost promovată de nici unul din cei doi foști soți.
Proprietatea comună în devălmășie, fiind condiționată de existența căsătoriei, încetează de drept pe data rămânerii definitive a hotărârii de divorț. Ea se transformă în proprietate comună pe cote-părți, care precede împărțeala prin stabilirea cotelor ideale ale fiecărui devălmaș din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune. Dacă locuința aparține în coproprietate ambilor soți. Iar în cazul acțiunii de desfacere a căsătoriei nu s-a cerut împărțeala bunurilor comune, instanța de divorț avea posibilitatea să rezolve problema folosinței locuinței putând să dispună, pe cale unei măsuri provizorii, ca folosința să fie împărțită sau să revină unuia dintre soți, până la partajul judiciar.
În legătură cu speța de față, în cadrul cererii privind desfacerea căsătoriei, nu s-a solicitat luarea unei măsuri cu privire la folosința locuinței comune pe perioada divorțului, iar părțile nu au convenit asupra unui partaj de folosință.
În doctrină și jurisprudență s-a reținut, în mod constant, că partajul de folosință este posibil numai cu acordul coproprietarului, iar în lipsa acestui acord, în caz de neînțelegere cu privire la folosința bunurilor indivize, părțile interesate au la dispoziție partajul judiciar. Astfel, instanța nu poate să formeze loturi pe care să le atribuie în folosință exclusivă fiecărui coproprietar fără consimțământul lor, deoarece caracteristic stării de coproprietate este că dreptul fiecărui coproprietar "atinge"; fiecare parte din bunul respectiv.
Prin decizia civilă nr. nr. 93/A din_, Tribunalul Maramureș a admis apelul declarat de către apelanta F. M. F. împotriva sentinței civile nr. 8243/_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._ pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
T. a reținut că analizând sentința civilă nr. 8243/_ a Judecătoriei B. M., prin prisma motivelor de apel formulate și în conformitate cu dispozițiile art. 294 alin. 1 Cor procedură civilă, apelul este fondat întrucât în fața primei instanțe la data de_, reclamanta a formulat precizare de acțiune, solicitând reintegrarea reclamantei F. M. F. și a minorului părților M. L. Darius în domiciliul comun reprezentat de bunul imobil situat în municipiul B. M., str. M., nr. 26 C, județul M., obligarea pârâtului
M. C. B. la permiterea accesului și folosinței asupra bunului imobil comun cu datele de identificare mai sus arătate, a bunurilor mobile comune proprietatea foștilor soți dobândite în timpul căsătoriei acestora, a celor proprii aparținând reclamantei și aflate în interiorul imobilului, precum și asupra autoturismului marca Suzuki Vagon R+, coproprietatea părților din litigiu.
Reținând motivarea cererii reclamantei, T. a constatat că prima instanță a respins acțiunea precizată, reținând, fără a fi pus în discuție în prealabil, cu respectarea principiilor contradictorialității, oralității și respectării dreptului la apărare, în considerentele hotărârii atacate, că acțiunea este o acțiune în realizarea unui partaj de folosință, în timp ce, prin acțiunea
precizată, s-au invocat temeiuri legale care vizează drepturile conferite de lege prin prisma art. 480 și următoarele din vechiul Cod civil unui coproprietar și s- a solicitat pronunțarea instanței cu privire la elementul corpus al posesiei.
Potrivit art. 129 pct. 6 Cod procedură civilă, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Potrivit art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, în cazul în care, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, dacă părțile au solicitat în mod expres aceasta prin cererea de apel sau prin întâmpinare. În speță, greșita calificare a acțiunii și pronunțarea în consecință, avându-se în vedere o altă calificare juridică echivalează cu necercetarea fondului cauzei deduse judecății, iar apelanta a solicitat anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare prin cererea de apel, sens în care cauza a fost trimisă spre rejudecare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. C. B. solicitând în principal, casarea hotărârii instanței de apel cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată în apel, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei cu consecința desființării acesteia și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 8243 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare.
În motivarea recursului a arătat că Tribunalul Maramureș a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a art. 297 din Cod procedură civilă, considerând în mod eronat că lipsa rolului activ al instanței de judecată, în sensul că s-ar fi dat o greșită calificare acțiunii echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, hotărârea de apel fiind dată astfel cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 129 Cod procedură civilă. Din modul de redactare al acțiunii, precizată ulterior, a rezultat că instanța a fost investită de reclamantă cu o acțiune de reintegrare în fostul domiciliu comun al părților, ce constituie proprietatea comună a foștilor soți, (cu toate că imobilul în natură casă de locuit nu figurează în Carte Funciară pe numele celor doi foști soți, nefiind intabulată și nefiindu-i stabilită, cel puțin deocamdată calitatea de "bun comun"), solicitând practic realizarea unui partaj de folosință a locuinței, până la soluționarea unei eventuale cereri de partaj. Prin urmare, acțiunea viza folosința bunurilor comune ale foștilor soți, în condițiile în care hotărâre a de desfacere a căsătoriei a rămas definitivă și irevocabilă, iar acțiunea de partaj nu a fost promovată de nici unul din cei doi foști soți.
Prin decizia civilă nr. 3526/R/2012 din_ Curtea de Apel C. a admis recursul, a casat în întregime decizia civilă nr.93/A din_ a T. ui
M. și a trimis cauza spre rejudecare pe fond a apelului.
Curtea de Apel C. a relevat că prima instanță a reținut că reclamanta a investit instanța cu o acțiune de reintegrare în fostul domiciliu comun al părților, și de permitere de către pârât a folosirii bunurilor mobile aflate în imobilul ce constituie bunul comun precum și a autovehiculului proprietatea comună a foștilor soți, solicitând practic realizarea unui partaj de folosință a
locuinței ce constituie domiciliul comun cât și a bunurilor mobile proprietatea comună a foștilor soți, până la intervenirea între aceștia a partajului cu privire la aceste bunuri.
Curtea a constatat că acțiunea inițială de reintegrare bunul imobil codevălmaș și de permitere de către pârât a folosirii imobilului și a bunurilor mobile aflate în imobilul ce constituie bunul comun precum și a autovehiculului proprietatea comună a foștilor soți, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Codul familiei, având în vedere stadiul procesului de divorț.
Ulterior, la_, având în vedere că în divorț s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă la_, reclamanta a formulat o precizare de acțiune pentru reintegrarea în domiciliul comun reprezentat de bunul imobil, obligarea pârâtului la permiterea accesului și folosirii imobilului și a bunurilor mobile aflate în imobilul ce constituie bunul comun precum și a autovehiculului proprietatea comună a foștilor soți, ce a fost întemeiată pe dreptul la domiciliu și pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Instanța de fond atunci când analizează acțiunea arată că suntem în prezența unei acțiuni ce vizează folosința bunurilor comune ale foștilor soți, până la intervenirea între aceștia a partajului, reclamanta solicitând să i se permită să folosească împreună cu pârâtul fostul domiciliu comun.
Instanța a mai avut în vedere că proprietatea comună în devălmășie, fiind condiționată de existența căsătoriei, încetează de drept pe data rămânerii definitive a hotărârii de divorț și se transformă în proprietate comună pe cote- părți, și există până la intervenirea împărțelii prin stabilirea cotelor ideale ale fiecărui devălmaș din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune.
Apoi, prima instanță face analiza condițiilor privind folosința bunurilor comune oricare dintre coproprietari, că în cadrul acțiunii de divorț părțile nu au cerut împărțeala bunurilor comune, rezolvarea problemei folosinței locuinței până la partajul judiciar pe perioada divorțului sau după divorț, și nu au convenit asupra unui partaj de folosință asupra bunurilor comune. Mai arată instanța de fond că locuința și bunurile mobile din ea aparțin în coproprietate ambilor soți, că partajul de folosință este posibil cu acordul coproprietarului, iar în lipsa acestui acord pot să solicite instanței realizarea partajului.
J. ecătoria a considerat ca fiind nefondată cererea reclamantei de reintegrare în imobilul proprietatea comună și de asigurare a unui partaj de folosință a locuinței și a bunurilor mobile comune.
Instanța a analizat și că prin concluziile scrise depuse la dosar după încheierea dezbaterilor, reclamanta face vorbire de faptul că prin cererea dedusă judecății a solicitat doar restabilirea sa în posesia comună, acreditând ideea formulării unei acțiuni posesorii dar a analizat cererea formulată de reclamantă în limitele stabilite de aceasta prin cererile formulate cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare al pârâtului și că invocarea unor aspecte noi după încheierea dezbaterilor și până la pronunțarea hotărârii, prin intermediul concluziilor scrise depuse, nu poate fi considerată o
învestire legală și ca atare instanța s-a pronunțat doar cu privire la aspectele cu care a fost legal învestită.
Față de cele expuse mai sus, de faptul că obiectul precizat al acțiunii era reintegrarea în domiciliul comun reprezentat de bunul imobil, obligarea pârâtului la permiterea accesului și folosirii imobilului și a bunurilor mobile aflate în imobilul ce constituie bunul comun precum și a autovehiculului proprietatea comună a foștilor soți, ce a fost întemeiată pe dreptul la domiciliu și pe dispozițiile art. 480 Cod civil, iar instanța a analizat în detaliu cererea, în limitele investirii.
În aceste condiții nu se poate reține că prima instanță a respins acțiunea precizată fără a fi pus în discuție că acțiunea este o acțiune în realizarea unui partaj de folosință, cât timp aceste considerente, legate de folosința bunului comun, au fost invocate chiar de reclamantă și cu privire la acestea a formulat apărări pârâtul, și în aceste limite au fost analizate de instanța de fond, prin urmare nu se poate afirma greșita calificare a acțiunii de instanța de fond.
Chiar dacă reclamanta a invocat ca și temei legal drepturile conferite de lege prin prisma art. 480 și următoarele din vechiul Cod civil unui coproprietar, nicăieri nu se vorbește în acțiunea precizată de elementul corpus al posesiei.
Curtea a arătat că simpla invocare a art. 480 Cod civil nu înseamnă că se solicită discutarea proprietății sau a posesiei ci, așa cum rezultă din acțiunea precizată, doar a drepturilor derivate din calitatea de coproprietar, anume folosința lucrurilor comune, în modalitatea indicată de reclamantă. În mod greșit a reținut instanța de apel incidența art. 129 pct. 6 Cod procedură civilă, pentru că judecătorul fondului a hotărât numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Nu este prin urmare cazul nici a ipotezei prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, pentru că prima instanță a soluționat procesul prin judecarea fondului, astfel că instanța de apel nu trebuia să anuleze hotărârea atacată ci trebuia să analizeze apelul pe fond.
Pe rolul T. ui M. cauza a fost reînregistrată sub nr._ *. Analizând apelul declarat, în rejudecare, T. îl apreciază nefondat,
urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed.
În aplicarea prevederilor art. 315 alin.1 Cod procedură civilă și analizând pretențiile formulate prin acțiunea introductivă și apoi precizată, astfel cum acestea au fost calificate juridic de către însăși reclamanta, se reține că aceasta a învestit prima instanță cu o acțiune în realizarea unui partaj de folosință, practic cu analizarea drepturilor derivate din calitatea de coproprietar (folosința bunurilor comune).
Chiar dacă prin motivele de apel apelanta încearcă a reacredita ideea formulării unei acțiuni posesorii, cu scopul redobândirii coposesiei exercitate exclusiv de altul, se reține că un atare temei de drept nu a fost analizat de către prima instanță, care nu a fost sesizată legal cu o astfel de solicitare, în apel fiind aplicabile prevederile art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă.
Desfacerea irevocabilă a căsătoriei are drept consecință din perspectiva modalității dreptului de proprietate al foștilor soți asupra bunurilor ce au făcut parte din patrimoniul comunitar, transformarea devălmășiei în proprietate comună pe cote-părți, cote prezumabil egale până la efectuarea partajului propriu zis. Aceasta deoarece nici comunitatea matrimonială și nici proprietatea devălmașă, cu toate particularitățile de regim juridic (al datoriilor, mandatul tacit, inexistența unei cote părți ideale, matematice, din dreptul de proprietate asupra bunurilor) nu supraviețuiesc instituției juridice care le explică și le servește ca suport, aceea a căsătoriei. Această pierdere de efecte nu este una retroactivă; devălmășia a existat în trecut, dar din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț aceasta se transformă ipso facto în coproprietate obișnuită sau temporară, ce subzistă în timp până la partaj.
Această stare de coproprietate urmează regimul juridic de drept comun ce are ca punct de pornire dispozițiile art. 728 și următoarele din Codul civil de la 1864, sub toate aspectele vizând: drepturile și obligațiile copărtașilor, exercițul simultan și concurent al drepturilor, permiterea exercitării acestor drepturi și de către ceilalți coproprietari, modalitățile de încetare etc.
În practica judiciară a fost afirmată relativ constant o orientare, aprobată de o parte semnificativă a doctrinei juridice, conform căreia partajul de folosință nu poate fi dispus pe cale judiciară, rămânând apanajul convenției dintre coproprietari.
Așadar partajul de proprietate este susceptibil de înfăptuire atât pe cale convențională, cât și pe cale judiciară, dar partajul de folosință rămâne circumscris acordului de voință al coproprietarilor, cu argumentul că în caz de dezacord asupra folosirii bunurilor comune, aceștia au la dispoziție partajul de proprietate.
T. apreciază însă că întrucât potrivit prevederilor art. 728 din Codul civil de la 1864, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, tot astfel nimeni nu poate fi silit a ieși din indiviziune (evident, în ipoteza în care niciunul dintre copărtași nu solicită partajul de proprietate), iar în măsura în care copărtașii nu doresc din varii motive un partaj de proprietate și nu agreează o variantă de partaj de folosință, instanța de judecată este abilitată să se pronunțe, urmând a analiza solicitările reclamantului în limitele în care acesta a înțeles să investească instanța. Un argument în plus îl reprezintă faptul că legea nu interzice expres partajul de folosință judiciar.
În speță, reclamanta a solicitat a fi reintegrată, deci a se partaja în natură folosința imobilului casă de locuit situată în B. M., strada M. nr.26 C, județul M., care în prezent este folosită de către copărtașul pârât M. Constatin B. .
Din depozițiile martorilor audiați, coroborate cu susținerile părților, rezultă că doar parterul imobilului (compus din bucătărie, living, camera copilului, dormitor, încă o cameră și 2 băi) sunt finalizate. Bucătăria ar trebui
folosită în comun de cele două familii, așadar această "partajare a folosinței"; nu ar fi decât una parțială.
Apoi, relațiile dintre părți nu sunt amiabile, astfel încât nu este în interesul fiului minor al părților ca acesta să locuiască împreună cu mama sa și practic, într-o unitate locativă parțial comună, cu tatăl, actuala soție a acestuia și copilul lor, chiar dacă perspectivele școlare pe care le-a invocat reclamanta ar viza urmarea unor cursuri în B. M. .
Reclamanta împreună cu fiul părților locuiesc în B. S., în apropierea localității B. M., așadar nu se poate considera că nepartajarea folosinței imobilului în care locuiește pârâtul cu actuala sa familie, în modalitatea solicitată de reclamantă, ar prejudicia interesele minorului sau ar afecta semnificativ interesele reclamantei. În mod evident prezenta decizie nu echivalează cu o negare a drepturilor reclamantei, ci statuează caracterul nefondat al cererii de partajare a folosinței bunului imobil, în modalitatea solicitată și în limitele pretențiilor reclamantei.
În ce privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la a-i permite accesul și folosința bunurilor mobile proprietate comună și proprie ale acesteia aflate în imobil, se reține că reclamanta nu a individualizat aceste bunuri, în mod corect prima instanță respingând acțiunea și sub acest aspect.
Pârâtul a recunoscut la interogatoriu faptul că în timpul căsătoriei s-a achiziționat un autoturism marca Suzuki Vagon R+ pe care-l folosește exclusiv, fiind cumpărat în leasing. Reclamanta nu a făcut precizări suplimentare relative la acest autoturism, aflat în folosința pârâtului, T. apreciind că în contextul în care părțile nu locuiesc împreună, partajarea folosinței acestui autoturism ar fi impractică și neeconomicoasă, reclamanta neinvocând elemente (de exemplu, lipsa unui autoturism pe care să-l folosească) care ar justifica împărțirea utilizării respectivului mijloc de locomoție.
Raportat la toate aceste aspecte, T. va respinge ca nefondat apelul, în aplicarea prevederilor art. 296 teza I Cod procedură civilă.
În considerarea dispozițiilor art. 298 și ale art.274 Cod procedură civilă, apelanta va fi obligată să achite intimatului suma de 2100 lei, cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat în primul apel, în recurs și în rejudecare conform chitanțelor depuse la filele 30 din dosarul de prim apel, fila 18(29) la Curtea de Apel C. și fila 31 din acest dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge apelul promovat de apelanta F. M. F., domiciliată în B.
M., strada M. nr. 26C, județul M., cu reședința în B. S., strada C.
D. V. nr. 17, județul M., în contradictoriu cu intimatul M. C. B.
, domiciliat în B. M., strada M., nr. 26C, județul M., împotriva sentinței
civile nr.8243 din_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._ .
Obligă pe apelantă să achite intimatului suma de 2100 lei, cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică azi, 4 martie 2013.
PREȘEDINTE
J. ECĂTOR
GREFIER
G. B.
S.
T.
A.
Ana Roman M.
Red./S.T.A.A./_
Tenred./R.M./_ /4ex.
Red.judecător la fond:Dan Ș.
| ← Sentința civilă nr. 326/2013. Reintegrare în familie | Sentința civilă nr. 81/2013. Reintegrare în familie → |
|---|
