Conflict de muncă. Competenţa teritorială a instanţei. Competenţă exclusivă
| Comentarii |
|
Din termenii imperativi ai art. 284 alin. (2) C. muncii, rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 1262 din 12 Februarie 2004
Reclamantul C.C. a chemat în judecată asociația clubul sportiv F.C.D., cu sediul în municipiul București, pentru a fi obligată să-i plătească suma de 9.000 dolari SUA, cu titlu de drepturi salariale cuvenite pentru munca prestată în temeiul contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 185 din 5 iunie 2002.
Tribunalul București, secția a VII-a conflicte de muncă și litigii de muncă, prin sentința civilă nr. 3063 din 1 septembrie 2003, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Târgu Jiu, județul Gorj, cu motivarea că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii, deoarece reclamantul își are domiciliul în circumscripția acelei instanțe.
împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat recurs, bazat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a arătat, în esență, că textul art. 284 alin. (2) C. muncii instituie o competență teritorială alternativă, în favoarea reclamantului, astfel încât, in favorem, alegerea instanței revine acestuia din urmă. Drept urmare, Tribunalul București fiind corect sesizat în primă instanță, fără temei și-a declinat competența.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 284 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Rezultă că textul, prin termenii imperativi pe care îi întrebuințează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență teritorială exclusivă, și nu alternativă, astfel încât părțile nu au posibilitatea de a stabili competența altei instanțe. Măsura nu este in favorem, cum pretinde reclamantul, deoarece ar însemna o renunțare la un drept procesual, ceea ce, în interesul protecției salariaților, ca principiu axiomatic al legislației muncii, art. 38 C. muncii interzice cu desăvârșire.
Cum alegerea instanței revine reclamantului numai în cazurile de competență teritorială alternativă (art. 12 C. proc. civ.), se constată că declinatorul de competență recurat, făcând aplicația corectă a dispozițiilor art. 284 alin. (2) C. muncii, are o justă fundamentare legală și nu sunt motive pentru a fi reformat.
Recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← Revizuire. Autoritate de lucru judecat. Sensul reglementării | Imobil preluat în mod abuziv. Privatizare. Chemarea în... → |
|---|
