Vânzarea lucrului altuia. Nulitate. Condiţii
| Comentarii |
|
Nulitatea absolută a vânzări lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părţile au încheiat contractul ştiind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, ascunzând intenţia de a aduce altuia o pagubă. Actul este fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, având ca numitor comun reaua-credinţă a părţilor. În lipsa acestor împrejurări, nu se justifică nulitatea contractului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 632 din 29 Ianuarie 2004
La data de 3 aprilie 2001, B.E. a chemat în judecată pe F.I., I.F. și B.I., pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a unui apartament situat într-un imobil din Cluj-Napoca. Totodată, s-a cerut restabilirea situației tabulare a imobilului, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei B.I. să-i plătească suma de 200 milioane de lei reprezentând contravaloarea bunului vândut. în motivarea acțiunii a fost invocată vânzarea bunului altuia, în sensul că pârâta B.I., în calitate de adjudecatar, a vândut bunul din litigiu pârâților F.I. și I.F. în condițiile în care reclamanta, ca proprietară și debitor urmărit, plătindu-l pe creditor, în termenul de supralicitare, a cerut anularea licitației. Fiind vorba, ca atare, de vânzarea unui bun litigios, referitor la care adjudecatarul (pârâta B.I.) nu avea consolidat dreptul de proprietate, rezultă că actul atacat este lovit de nulitate, concluzie care se impune și pentru existența relei-credințe a pârâtei, care a înstrăinat bunul la scurt timp după adjudecare, pe un preț cu mult inferior valorii reale a acestuia.
Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința nr. 259 din 12 iunie 2001, a admis subsidiarul acțiunii, obligând pe pârâta B.I. să-i plătească reclamantei suma de 90 de milioane lei (reprezentând prețul plătit de subdobânditori), dobânda legală (datorată de la data de 28 iulie 1999 până la plata integrală a debitului) și cheltuielile de judecată. A respins acțiunea, ca nefondată, față de pârâții F.I. și I.F.
Curtea de Apel Cluj, secția civilă, prin decizia nr. 35 din 21 februarie 2002, a admis apelul reclamantei și, schimbând în întregime sentința, a admis capătul principal al acțiunii în sensul că a anulat actul de înstrăinare atacat și a dispus, în favoarea reclamantei, restabilirea situației tabulare a bunului vândut. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că actul de adjudecare a fost anulat, definitiv și irevocabil, prin decizia nr. 528 din 25 martie 2000 a Tribunalului Cluj, secția civilă. întrucât titlul vânzătorului a fost desființat, iar bunul înstrăinat era litigios, instanța a conchis că actul atacat este lovit de nulitate. Instanța de apel, constatând că, la încheierea actului, părțile au știut că bunul vândut este proprietatea reclamantei, a apreciat că nulitatea absolută este impusă, pentru cauză ilicită, și de art. 948 C. civ.
împotriva acestei decizii, au declarat recurs toate părțile din proces. Reclamanta a invocat omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de restituire a cheltuielilor de judecată. Pârâții au criticat soluția atacată arătând că cerințele legale impuse pentru desființarea actului de înstrăinare din litigiu, nu sunt întrunite. în consecință, au cerut reformarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei, ca nefondat.
Recursul pârâților F.I. și I.F. este fondat.
Nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane. Sintagma "în cunoștința de cauză" relevă, semantic, înțelesul că părțile contractului au știut bine că bunul individual determinat nu este proprietatea vânzătorului și că aparține altuia. în acest caz, contractul încheiat ascunzând intenția de a aduce altuia o pagubă, este un act juridic intențional, fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, ambele având ca numitor comun reaua-credință a părților. Nu mai puțin, sub incidența art. 1080 C. civ., are importanță juridică minima negligentia cumpărătorului, care, încălcând obligația de a se convinge că a contractat cu un verus dominus, răspunde pentru culpa lata.
Or, în speță, la data încheierii actului de înstrăinare atacat, proprietarul tabular al bunului imobiliar vândut era vânzătorul, respectiv pârâta B.I., ca adjudecatar definitiv în procedura de executare silită pornită împotriva reclamantei (pentru restituirea unui împrumut bancar) și finalizată, în temeiul art. 182 din Legea LX din 1881 prin încheiere și prin ordinul dat autorității de carte funciară de a întabula pe numele adjudecatarului dreptul de proprietate asupra bunului imobiliar vândut. Cum reclamanta a notat în cartea funciară demersul său judiciar de anulare a actului de adjudecare abia la 27 ianuarie 2000, deci la mult timp după transferul dreptului de proprietare în patrimoniul adjudecatarului și după încheierea actului de înstrăinare atacat, apare nefiresc (ilogic), în absența altor probe, să se rețină că subdobânditorii au știut bine că bunul nu este proprietatea vânzătorului și că aparține altuia. Nu mai puțin, cu greu li s-ar putea imputa minima negligentia, de vreme ce cartea funciară i-a convins că au contractat cu un verus dominus, după cum și data înstrăinării și consistența prețului, invocate de reclamantă, fiind elemente excesive, sunt fără semnificație juridică în aprecierea bunei lor credințe.
Drept urmare, se constată că fără temei instanța de apel a reformat sentința prin a desființa actul de înstrăinare atacat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7138/2004. Civil | Teren trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din... → |
|---|
