ICCJ. Decizia nr. 2384/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2384/2004
Dosar nr. 5578/2002
Şedinţa publică din 24 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 10436 din 11 august 2001, B.Y.P.M., a solicitat SC E.E. SA, în temeiul Legii 10/2001, restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţa de 232,50 m.p. şi vila M.A. (lotul 13), situată în Eforie Nord, proprietatea mamei sale, B.P.M.A., decedată la 6 februarie 1977.
Persoana juridică deţinătoare prin Decizia nr. 1031 din 3 octombrie 2001, a respins cererea de restituire în natură, cu motivarea că imobilul intră sub incidenţa art. 27 din Legea 10/2001, întrucât SC E.E. SA este o societate comercială privatizată, cât şi pentru că persoana îndreptăţită nu ar fi depus actele necesare în dovedirea calităţii de moştenitor.
Ca urmare, prin aceeaşi decizie, B.Y.P.M. a fost îndrumată să se adreseze A.P.A.P.S., pentru obţinerea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Cu respectarea termenului şi cerinţelor procedurale prevăzute de legea specială, persoana îndreptăţită a contestat Decizia societăţii deţinătoare, prin acţiunea înregistrată la 9 noiembrie 2001, sub nr. 4273, la Tribunalul Constanţa.
Reclamanta a susţinut că Decizia contravine dispoziţiilor Legii 10/2001, întrucât deşi a solicitat odată cu restituirea în natură, pentru cazul în care aceasta nu ar fi posibilă, acordarea despăgubirilor băneşti echivalente de 120.000 dolari S.U.A., persoana deţinătoare nu s-a pronunţat şi nu i-a făcut oferta de despăgubiri.
Totodată, s-a arătat că SC E.E. SA nu i-a solicitat, cum era obligată dacă ar fi fost necesar, completarea dovezilor privind calitatea de moştenitor, cât şi faptul că trimiterea la dispoziţiile art. 27 din Legea 10/2001, este greşită, întrucât imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil în proprietatea statului.
Prin întâmpinare, SC E.E. SA a cerut respingerea acţiunii, ca nefondată, iar prin cerere separată, a chemat în garanţie A.P.A.P.S., precum şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligate, în cazul admiterii acţiunii principale, să-i plătească contravaloarea imobilului din litigiu la valoarea actuală de circulaţie.
Pârâta a cerut, totodată, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie,stabilirea unui drept de retenţie până la plata despăgubirilor.
Prin sentinţa civilă nr. 175 din 20 martie 2002, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins, ca nefondate, atât acţiunea principală, cât şi cererea de chemare în garanţie.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a motivat că reclamanta nu ar fi făcut nici pe parcursul procesului dovada calităţii sale de moştenitoare legală a fostei proprietare, iar cererea apărătorului acesteia, vizând suspendarea judecăţii în vederea procurării şi producerii actelor, nu ar fi fost întemeiată.
Ca urmare, s-a socotit că, şi refuzul deţinătoarei, SC E.E. SA, de a dispune restituirea imobilului în natură la cererea reclamantei, ar fi justificat pentru acelaşi motiv.
Hotărârea instanţei de fond a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 108 C din 30 septembrie 2002, a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, care a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, la rândul său, că apelanta contestatoare nu a depus odată cu notificarea şi nici ulterior potrivit cerinţelor legale dovada calităţii de moştenitoare a proprietarei imobilului, actele în copie, înfăţişate în acest scop, neavând nici o putere doveditoare, pentru că sunt copie după copie şi nu au fost traduse în limba română.
Instanţa de apel a statuat, însă, şi cu privire la fondul litigiului, reţinând că, în cauză, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) şi ale art. 28 din Legea 10/2001, întrucât imobilul ar fi intrat cu titlu valabil în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului 92/1950, fiind inclus legal în patrimoniul societăţii comerciale pârâte ulterior privatizării.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs în termen legal reclamanta, B.Y.P.M., care invocând temeiurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 din C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, pe de o parte că instanţele au aplicat şi interpretat greşit dispoziţiilor art. 22 din Legea 10/2001, referitoare la termenul în care era obligată să producă actele doveditoare, pe de alta că în apel s-ar fi reţinut fără temei legal şi fără ca acest aspect să facă obiectul dezbaterilor la instanţa de fond, că imobilul ar fi intrat cu titlu valabil în proprietatea statului.
Recursul se dovedeşte fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi cele care atestă calitatea de moştenitor, vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Excluzând prelungirea ulterioară, prin OG nr.109/2001, în raport de data intrării în vigoare a legii, ca fiind 14 februarie 2001, termenul opozabil persoanei îndreptăţite pentru dovedirea calităţii de moştenitor s-a împlinit la 14 august 2002, după emiterea deciziei atacate de respingere a cererii de restituire, când de altfel contestaţia era pe rolul primei instanţe.
Aşa fiind, motivul de respingere al notificării pe acest temei de către societatea deţinătoare la 3 octombrie 2001, era cel puţin prematur, iar respingerea contestaţiei pentru acest motiv vădit greşită.
Pe de altă parte, se constată că, deşi nu a făcut obiectul dezbaterilor în fond, instanţa de apel s-a pronunţat explicit asupra temeiniciei deciziei atacate prin prisma motivului de respingere al notificării, vizând incidenţa art. 27 din Legea 10/2001.
În acelaşi timp, ambele instanţe au omis să examineze excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în acţiunea de faţă, ridicată explicit prin întâmpinarea societăţii pârâte şi care avea precădere asupra fondului.
În acest mod, hotărârile se dovedesc contradictorii în conţinutul lor, reţinându-se, pe de o parte, explicit că reclamanta nu ar avea calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, pentru că nu a dovedit cu acte apte să producă efecte că este moştenitoarea adevăratului proprietar, pe de alta, implicit, că ar avea calitatea procesuală, întemeiată pe aceleaşi elemente de fond, de a sta în proces sub nume de moştenitor.
În fine, interpretarea restrictivă dată puterii doveditoare a înscrisurilor prezentate de reclamantă în dovedirea calităţii de moştenitor, nu se justifică, câtă vreme instanţa de apel, făcând abstracţie de caracterul devolutiv al procedurii şi de propriile obligaţii procesuale, nu a luat măsurile utile prevăzute de lege pentru înfăţişarea actelor în original şi în traducere legalizată.
Aşa fiind, hotărârile pronunţate, în cauză, se vor casa cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, pentru reluarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta, B.Y.P.M., împotriva deciziei civile nr. 108/c din 30 septembrie 2002, a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 175 din 20 martie 2002, a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2377/2004. Civil. Contestatie în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 2387/2004. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs → |
|---|
