ICCJ. Decizia nr. 2374/2004. Civil. Constatare nulitatii absolute. Recurs în anulare

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ

Decizia nr.2374/2004

Dosar nr. 4183/2002

Şedinţa publică din 24 martie 2004

Asupra recursului în anulare de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Rupea la 27 septembrie 2000, L.F., în calitate de creditor, a cerut înfiinţarea şi validarea unei popriri asupra contului debitorului său, Consiliul Local Hoghiz, judeţul Braşov, în mâinile terţului poprit, Trezoreria oraş Rupea, până la concurenţa sumei de 92.000.000 lei, reprezentând daune cominatorii de 100.000 lei pe zi întârziere stabilite prin titlu executoriu, reprezentat prin sentinţa civilă nr. 283 din 12 martie 1998, definitivă şi executorie prin Decizia nr. 1093 din 8 mai 2000, a Tribunalului Braşov, pentru neexecutarea obligaţiei de a face, constând în transmiterea cu plată a unui spaţiu comercial situat pe raza localităţii Bogata pe DN 13 Km 49+300, denumit „C.B.".

Prin ordonanţa dată la 28 septembrie 2000, instanţa de executare a emis ordonanţa de înfiinţare a popririi, conform dispoziţiei art. 452 şi următorul, C. proc. civ.

În cauză, debitorul urmărit, Consiliul Local Hoghiz, a formulat la 14 octombrie 2000, contestaţie la poprire susţinând, în esenţă, că suma urmărită nu ar fi cuprinsă în titlu executoriu şi creanţa nu ar fi certă lichidă şi exigibilă, iar, în subsidiar, că s-ar impune compensarea parţială a sumei pretinse cu titlu de daune cominatorii, cu creanţe pe care le-ar avea la rândul său asupra creditorului.

Prin sentinţa civilă nr. 110 din 30 ianuarie 2001, Judecătoria Rupea, a respins contestaţia la poprire formulată de debitor şi a admis cererea de validare a creditorului, cu consecinţa obligării terţului poprit la reţinerea sumei poprite de 92.000.000 lei din contul debitorului şi remiterea către creditor.

Debitorul urmărit, Consiliul Local Hoghiz, a fost, totodată, obligat la plata cheltuielilor de judecată către creditorul urmăritor.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de executare a stabilit că titlul executoriu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 379 C. proc. civ., creanţa fiind lichidă, întrucât câtimea sa a fost determinată prin hotărârea judecătorească, certă şi exigibilă prin prisma dispoziţiei art. 1023 din C. civ., în condiţiile netăgăduite a neexecutării obligaţiei principale de a face prin transmiterea imobilului.

Totodată, s-a reţinut că, în cauză, nu s-ar putea proceda la compensarea creanţei urmărite cu eventuale creanţe ale debitorului urmărit asupra creditorului, pentru că existenţa acestora din urmă nu a fost dovedită.

Instanţa de fond a mai statuat, în concordanţă cu doctrina şi practica judiciară constantă în domeniu, asupra faptului că hotărârea judecătorească prin care au fost stabilite cu exactitate daunele cominatorii pentru caz de neexecutare, al căror calcul nu a fost contestat, sunt susceptibile de executare în condiţiile art. 379 C. proc. civ.

Hotărârea instanţei de executare a fost confirmată prin Decizia nr. 1277 din 18 iunie 2001, a Tribunalului Braşov, ca urmare a respingerii apelului declarat de debitor, cât şi prin Decizia nr. 1309 din 27 septembrie 2001, a Curţii de Apel Braşov, prin respingerea recursului.

Hotărârile menţionate au fost atacate cu recurs în anulare de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la 23 septembrie 2002, în baza art. 27 din Legea 92/1992 şi a dispoziţiei art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

Invocând încălcarea esenţială a legii, cu consecinţa soluţionării greşite a fondului cauzei, Procurorul general a susţinut că instanţele au procedat greşit la executare, întrucât creanţa, reprezentând daune cominatorii, nu ar fi fost certă, lichidă şi exigibilă, fără transformarea ei prealabilă în daune interese, evaluate în concordanţă cu prejudiciul real suferit de creditor, prin neexecutarea obligaţiei principale, printr-o hotărâre judecătorească de natură să-i confere atributele titlului executoriu, cum sa-r fi impus conform dispoziţiilor art. 5802-5805 C. proc. civ., aşa cum au fost reglementate de OUG nr. 138/2000.

Recursul în anulare nu este fondat.

Cum s-a statuat, pe deplin temei, prin hotărârile atacate, potrivit dispoziţiilor art. 379 C. proc. civ., urmărirea silită poate avea loc numai pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, caractere pe deplin îndeplinite, în cauză, de creanţa opusă de creditor.

Lichiditatea creanţei, pusă în discuţie prin recursul în anulare, este neîndoielnică, câtă vreme câtimea sa este fix determinată pe zile şi determinabilă pe durata neexecutării chiar cu ajutorul hotărârii prin care a fost stabilită.

În înţelesul art. 379 C. proc. civ., „lichidarea", condiţie a urmăririi, însemnând determinarea cuantumului sumei datorate şi în raport de timpul pe care se datorează, a fost valabil făcută chiar de instanţa de validare.

Ori cuantumul nu a fost contestat de debitor, care a susţinut altceva, ce contravine însă realităţii, şi nu are relevanţă faţă de caracterul determinabil, şi anume că suma globală pentru care s-a înfiinţat poprirea nu ar fi fost cuprinsă în titlu, ceea ce ar face aplicabile dispoziţiile art. 580 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei principale creditorul ar fi trebuit să ceară obligarea debitorului la daune interese pe calea unei alte acţiuni separate.

Ori, în cauză, cum s-a arătat, daunele interese au fost stabilite şi cuantificate, în subsidiar, în conformitate şi în strânsă legătură cu obligaţia de a face chiar prin hotărâre judecătorească devenită titlu executoriu, ele fiind numai totalizate în raport de durata neexecutării, prin încheierea de înfiinţare a popririi.

În cauză, opunerea debitorului intimat la executare are, de fapt, în vedere, anihilarea creanţei pentru motive care potrivit dovezilor administrate în cauză s-au dovedit nereale, cum ar fi trecerea bunului ce trebuia transmis în domeniul public, sau existenţa unor creanţe asupra creditorului.

Aşa fiind, recursul în anulare se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei civile nr. 1309/R din 27 septembrie 2001, a Curţii de Apel Braşov, deciziei civile nr. 1277 din 18 iunie 2001, a Tribunalului Braşov, şi a sentinţei civile nr. 110 din 30 ianuarie 2001, a Judecătoriei Rupea.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 martie 2004.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2374/2004. Civil. Constatare nulitatii absolute. Recurs în anulare