ICCJ. Decizia nr. 1272/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 3 iulie 2002 reclamanta V.M. a chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Harghita în calitate de ordonatori, principal și respectiv secundar, de credite bugetare solicitând obligarea acestor doi pârâți la restituirea, la o valoare actualizată, a sumelor încasate prin rețineri nelegale din salariul reclamantei în perioada anterioară datei de 29 martie 2001.
în motivarea acestei acțiuni s-a susținut că respectivele rețineri, reprezentând 7% din veniturile salariale ale reclamantei, au fost efectuate ca urmare a unei greșite aplicări a Legii nr. 145/1999, care constituie o reglementare de ordin general.
în aceeași ordine de idei s-a afirmat că reclamanta beneficiază de dispozițiile speciale, derogatorii, conținute în Legea nr. 92/1992 și în H.G. nr. 409/1998 care le conferă dreptul la asistență medicală gratuită.
Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita cu numărul de dosar 2691/2002, iar la 18 iulie 2002 și Ministerul Justiției a formulat o întâmpinare, completată la 6 august 2002, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei pe considerentul că aceasta poate beneficia de asistență medicală gratuită numai în măsura în care face dovada îndeplinirii obligațiilor de plata a contribuțiilor lunare la asigurările de sănătate.
Totodată a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a ambilor pârâți și a fost formulată o cerere de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. solicitându-se ca, în ipoteza în care acțiunea principală ar fi admisă, respectiva chemată în garanție să fie la rândul său obligată să restituie contravaloarea sumelor care i-au fost virate ulterior reținerii lor din salariul reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 138/D pronunțată de Tribunalul Satu Mare la 13 mai 2002 a fost respinsă excepția privind lipsa calității procesuale a pârâților, iar acțiunea și cererea de chemare în garanție au fost admise.
Ca urmare C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a fost obligată să restituie reclamantei 3914 174 lei “cu titlu de contribuție de asigurări sociale de sănătate în procent de 7% lunar începând cu luna ianuarie 2000-martie 2001, cu aplicarea dobânzii legale calculate conform O.G. nr. 9/2000 de la data reținerii lunare a sumei și până la data plății integrale a datoriei."
Pronunțând această sentință instanța a reținut în esență că reclamanta a beneficiat anterior datei de 29 martie 2001 de prevederile Legii nr. 92/1992 și ale H.G. nr. 409/1998 care au instituit principiul gratuității asistenței medicale pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, ca și pentru familiile acestora.
S-a mai reținut că o interpretare coerentă a acestor reglementări și a prevederilor Legii nr. 145/1999 duce la concluzia că principiul amintit implică și exonerarea beneficiarilor de obligația de a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate.
Recursurile declarate ulterior de pârâtul Ministerul Justiției și de chemata în garanție C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 1005/R pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș la 15 noiembrie 2002 în dosarul numărul 1004/2002/C.
La 30 iulie 2003 , în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva ambelor hotărâri pronunțate în cauză solicitând casarea lor precum și respingerea acțiunii și a cererii de chemare în garanție.
în motivarea recursului în anulare s-a susținut că o interpretare sistemică a actelor normative aplicabile în cauză duce la concluzia că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistență medicală gratuită numai în măsura în care își îndeplinesc obligația de a achita lunar contribuția pentru asigurările sociale de sănătate.
S-a relevat de asemenea că dispozițiile Legii nr. 145/1997 care reglementează această obligație sunt de generală aplicare și că singurele excepții avute în vedere de către legiuitor au fost menționate expres în textul aceluiași act normativ.
Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza a fost înregistrată pe rolul secției civile a înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 4196/2003.
Intimata-reclamantă V.M., intimatul-pârât Tribunalul Harghita și intimata-chemată în garanție C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. nu s-au prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-au făcut cunoscute în scris punctele de vedere referitoare la recursul în anulare declarat în cauză.
în ceea ce îl privește, intimatul pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului în anulare și respingerea acțiunii ca nefondată, cu consecința soluționării corespunzătoare a cererii de chemare în garanție.
Recursul în anulare este fondat.
în acest sens Curtea are în primul rând în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost publicată la 31 iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la 25 iulie 1997 și prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992 stabilindu-se ca aceasta din urmă să fie republicată.
O corectă soluționare a litigiului este condiționată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv a dispozițiilor Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicată la 30 septembrie 1997.
Astfel Curtea reține ca fiind de necontestat că, potrivit art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992, magistrații și personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete beneficiază gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze.
Conform însă art. 99 alin. (2) din același act normativ acordare acestor beneficii operează în condițiile stabilite prin hotărâre de guvern.
înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care, în art. 4, instituia obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligație.
Este de reținut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită prevăzuți de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.
Ulterior, în executarea acestor din urmă dispoziții legale, a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care însă menționa expres că beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condițiile Legii nr. 145/1997.
Interpretarea avută în vedere de instanțele care au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.
Este de observat astfel că, anterior publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare și a fost modificată de două ori.
în raport cu această succesiune în timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat.
în același timp nu se poate omite că modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate.
Au existat așadar toate premisele pentru ca, printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi, să se prevadă într-o manieră explicită includerea magistraților și eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997.
întrucât o asemenea corelare nu a avut loc, iar prin H.G. nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/199 este evident că voința legiuitorului nu a fost în sensul prezumat de instanțele de fond și de recurs.
Pe de altă parte din analiza dispozițiilor art. 6 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală de venituri a fost unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau scutire a unor persoane de plata contribuție lunare pentru asigurările sociale de sănătate.
Acest criteriu nu operează însă nici în cazul magistraților și nici în cel al personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete.
Prin urmare nu există argumente pentru a se reține ca Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997.
Așa fiind interpretarea contrară avută în vedere de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a prevederilor legale menționate care atrage incidența în cauza a art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
în consecință, recursul în anulare a fost admis.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1780/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3021/2004. Civil → |
|---|
