ICCJ. Decizia nr. 3347/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 11 iunie 1998 și care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare cu numărul de dosar 5974/1998 C.M.I. l-a chemat în judecată pe F.T. solicitând ca acesta să fie obligat să îi lase în deplină proprietate apartamentul nr. 2 situat la adresa din Satu Mare și intabulat în C.F. nr. 25640 Satu Mare nr. top. 1136/3 și 1137/3.
în motivarea acestei acțiuni, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., art. 17 și urm. din Legea nr. 115/1938 și art. 274 C. proc. civ., reclamanta a susținut că este proprietara tabulară a imobilului revendicat, iar pârâtul ocupă acel apartament fără consimțământul său și fără ca între cele două părți să existe vreun raport juridic locativ sau de altă natură.
Distinct de aceasta la 19 noiembrie 1998 C.M.I. a formulat o nouă acțiune prin care a cerut să se constate calitatea sa de proprietară a imobilului menționat.
De asemenea s-a solicitat de către reclamantă să se constate nulitatea absolută a unui contract prin care pârâta S.C. C. SA Satu Mare a vândut pârâtului F.T. apartamentul ce formează obiectul litigiului și să se dispună restabilirea situației anterioare în sensul de a se anula încheierea de C.F. individuală nr. 10885/1996, desființându-se totodată C.F. nr. 47157 Satu Mare.
Această acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. și ale art. 954 C. civ., ale art. 17 și urm. din Legea nr. 115/1938 precum și pe prevederile Legii nr. 112/1995 și ale art. 274 C. proc. civ., a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare cu numărul de dosar 11053/1998, iar la termenul de la 3 decembrie 1998 a fost conexată la dosarul nr. 5974/1998 al aceleiași instanțe.
La 4 februarie 1999 pârâtul F.T.I. a formulat o cerere de chemare în garanție a “Consiliului municipal SATU MARE în calitate de reprezentant al Statului Român".
Prin sentința civilă nr. 4719 pronunțată la 24 iunie 1999 instanța astfel investită a admis cererile reclamantei constatând că aceasta este proprietara tabulară a imobilului, anulând contractul de vânzare cumpărare nr. 72 încheiat la 20 septembrie 1996 între cei doi pârâți și dispunând atât anularea încheierii de C.F. nr. 10885/1996 cât și desființarea colii (individuale) de C.F. nr. 47157 Satu Mare.
Prin aceeași sentință pârâtul F.T.I. a fost obligat să îi predea reclamantei imobilul în deplină proprietate și să îi plătească 1 000 000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Ulterior această sentință a fost desființată prin decizia civilă nr. 351/Ap pronunțată de Tribunalul Satu Mare la 28 martie 2000 în dosarul nr. 3371/1999, ca urmare a admiterii unui prim apel declarat în cauză de pârâtul F.T.I.
în consecință cauza a fost trimisă primei instanțe spre rejudecare “pentru a se pronunța pe fond cu privire la cererea de chemare în garanție a Consiliului local al municipiului Satu-Mare" și respectiv în vederea citării în instanță a soției apelantului, F.M. “pentru a-i fi opozabilă hotărârea".
Ca urmare cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare cu numărul de dosar 5303/R/2000.
Prin sentința civilă nr. 1497 pronunțată la 15 februarie 2001 instanța astfel sesizată a admis acțiunea reclamantei C.M.I. constatând mai întâi că aceasta “este proprietara tabulară a imobilului înscris în C.F. 25640 jud. Satu Mare top. 1136/3, 1137/3 căruia în natură îi corespunde apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Satu Mare."
Prin aceeași sentință s-a dispus, în contradictoriu cu F.T.I., F.M. și SC C. SA anularea contractului nr. 72 din 20 septembrie 1996 încheiat de acești pârâți și care avea ca obiect cumpărarea imobilului menționat precum și “refacerea situației anterioare în C.F." prin “anularea încheierii de C. F. nr. 10885/1996 și desființarea colii de C.F. nr. 47157 jud. Satu Mare".
Totodată F.T.I. și F.M. au fost obligați să predea reclamantei “în deplină proprietate" imobilul care formează obiectul litigiului, pârâții fiind obligați și la plata către C.M.I. a cheltuielilor de judecată în valoare de 2 300 000 lei.
în ceea ce privește “cererea de chemare în garanție formulată de pârâții F." instanța s-a pronunțat în sensul respingerii ei.
Apelul făcut ulterior de pârâții F.T.I. și F.M. împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 902 pronunțată de Tribunalul Satu Mare la 23 octombrie 2001 în dosarul numărul 1446/2001.
Ca urmare hotărârea primei instanțe a fost “anulată în parte" în sensul constatării nulității absolute a “contractului de vânzare-cumpărare nr. 72 încheiat la 20 septembrie 1996 între SC C. SA Satu Mare și apelanții F."
Totodată instanța de apel s-a pronunțat în sensul menținerii celorlalte dispoziții ale sentinței apelate.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 156/R/2002 pronunțată la 18 februarie 2002 în dosarul nr. 62/2002, Curtea de Apel Oradea a admis recursul declarat de pârâții F.T.I. și F.M. casând decizia civilă nr. 902/A /2001 a Tribunalului Satu Mare și schimbând în parte sentința civilă nr. 1497/2001 a Judecătoriei Satu Mare.
Ca urmare a fost respinsă “în întregime“ acțiunea formulată de C.M.I. fiind de asemenea înlăturată obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Totodată instanța de recurs a decis menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței și obligarea reclamantei la plata către recurenți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6 000 000 lei.
Pronunțând această decizie instanța de recurs au reținut în esență că imobilul în litigiu a aparținut inițial reclamantei de la care a fost preluat, conform prevederilor Decretului nr. 223/1974, sens în care fostul Consiliu Popular Județean Satu Mare a emis Decizia nr. 468/1986 prin care s-a dispus și intabularea respectivului drept al Statului Roman în cartea funciară.
S-a reținut de asemenea că această din urmă dispoziție, referitoare la intabulare, nu a fost pusă în aplicare însă, la 22 decembrie 1989, apartamentul nu era liber, în accepțiunea art. 2 din Legea nr. 112/1995, întrucât anterior fusese închiriat în mod legal recurenților, demersurile inițiale făcute de C.M.I. pentru restituirea în natură a imobilului în temeiul aceleiași legi fiind în consecință respinse.
în același timp s-a considerat de către instanța de recurs că primul capăt de cerere al acțiunii era inadmisibil în măsura în care se referea la o constatare a dreptului de proprietate al reclamantei, deși aceasta avea la dispoziție calea acțiunii în realizare, pe care a și folosit-o în speță formulând celelalte capete de cerere.
S-a relevat totodată că aprecierea instanței de apel referitoare la nulitatea absolută a titlului de proprietate al pârâților este nefondată întrucât la încheierea respectivului act juridic aceștia au respectat integral dispozițiile Legii nr. 112/1995 și prevederile art. 948 C. civ., iar în cauză nu există temeiuri care să justifice o înlăturare a prezumției bunei lor credințe, prezumție reconfirmată prin art. 46 din Legea nr. 10/2001.
în acest context s-a apreciat că neîndeplinirea formelor de intabulare a dreptului de proprietate dobândit de Statul Român în temeiul Decretului 223/1974 este irelevantă, iar intabularea dreptului pârâților cumpărători F.T.I. și F.M. este legală ca o consecință a validității titlului lor.
Pentru aceleași considerente s-a conchis că sunt nefondate cererile, calificate ca “subsidiare", prin care reclamanta solicitase să se rectifice cartea funciară și să fie obligați pârâți F. să îi predea imobilul.
La 18 februarie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a declarat recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 156/R din 18 februarie 2002 a Curții de Apel Oradea, solicitând casarea acesteia și admiterea acțiunii.
Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza a fost înregistrată ulterior pe rolul secției civile a înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 782/2003.
în motivarea recursului în anulare s-a susținut că prevederile Decretului nr. 223/1974 în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului revendicat contraveneau dispozițiilor art. 12,art. 17 și art. 36 din Constituția română intrată în vigoare în anul 1965, prevederilor art. 481 C. civ. și dispozițiilor art. 7 din din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecință s-a afirmat că actul administrativ emis în baza Decretului nr. 223/1974 și prin care, în speță, s-a dispus preluarea imobilului ce formează obiectul litigiului, contravenea acelorași reglementări astfel încât respectiva preluare în proprietatea statului a fost abuzivă, legitimând acțiunea în revendicare formulată de reclamantă.
în același sens s-a relevat că:
“în lipsa dovezii de comunicare a Deciziei nr. 486/1986 a fostului Consiliu Popular Județean Satu Mare către C.M.I., din care să rezulte decăderea sa din dreptul de a contesta legalitatea acestui act administrativ_instanța era obligată să verifice și să se pronunțe asupra legalității măsurii de preluare a imobilului de către stat".
în altă ordine de idei s-a afirmat că în speță prezumția bunei credințe a cumpărătorilor și prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu își găsesc incidența întrucât la data încheierii contractului prin care F.T.I. și F.M. au cumpărat imobilul în litigiu acesta se afla în continuare în proprietatea reclamantei C.M.I. deoarece era intabulat pe numele său.
Invocând argumente similare precum și motivele pe care le expusese anterior în alte faze procesuale intimata-reclamantă C.M.I. a solicitat la rândul său admiterea recursului în anulare.
Intimații-pârâți F.T.I. și F.M. au solicitat respingerea recursului în anulare susținând în esență că modalitatea legală de preluarea imobilului a conferit statului un drept de proprietate “extratabulară" și că omisiunea înscrierii respectivului drept în cartea funciară nu s-a datorat culpei lor, astfel încât acest aspect nu este de natură a le afecta validitatea titlului de proprietate.
S-a subliniat de asemenea că reclamanta era îndreptățită să încaseze despăgubiri bănești și că o astfel de soluție ar fi întru totul echitabilă în condițiile în care C.M.I. nu s-a repatriat ulterior anului 1989, procesul fiind susținut în numele acesteia de alte persoane interesate în acapararea imobilului, în detrimentul soților F. care au vârste de peste 70 de ani și nu dispun de o altă locuință
Pentru considerente similare intimata pârâtă SC C. SA a solicitat la rândul său respingerea recursului în anulare printr-o întâmpinare depusă în dosarul cauzei.
în ceea ce îl privește intimatul-chemat în garanție Consiliul Local al municipiului SATU MARE nu s-a prezentat în fața acestei curți și nici nu a precizat în scris punctul său de vedere referitor la recursul în anulare.
Analizând motivele recursului în anulare Curtea reține că primul dintre acestea se referă la o presupusă lipsă de eficiență juridică a Decretului nr. 223/1974 care invalidează orice titlu de proprietate imobiliară al statului emis în temeiul celui act normativ.
O asemenea afirmație contravine prevederilor Legii nr. 112/1995 ca și ale Legii nr. 10/2001, care admit implicit posibilitatea constituirii în favoarea statului a unor titluri de proprietate imobiliară întemeiate pe dispozițiile respectivului decret.
în egală măsură recursul în anulare contravine normelor metodologice emise în aplicarea celor două legi, astfel cum au fost ele aprobate prin H.G. nr. 11/1997 și respectiv H.G. nr. 498/2003.
Sunt de amintit astfel prevederile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 și dispozițiile enunțate la punctul 1.4. lit. b) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 10/2001 care menționează expres Decretul nr. 223/1974 printre actele normative ce conferă, în principiu, legitimitate dreptului de proprietate imobiliară al statului.
Nici una dintre reglementările menționate nu exclude posibilitatea ca, de la caz la caz, titlul de proprietate al statului să fie lipsit de eficiență juridică în ipoteza în care a fost emis cu încălcarea Decretului nr. 223/1974, însă motivarea recursului în anulare nu se referă la asemenea încălcări ci o lipsă generală de eficiență juridică a respectivului act normativ.
în altă ordine de idei Curtea reține că imobilul litigios a fost întotdeauna supus regimului de publicitate imobiliară de C.F. în care operarea transferului proprietății este condiționată de efectuarea formelor de intabulare.
Este de necontestat însă că actul administrativ de trecere în proprietatea statului a imobilului care formează obiectul litigiului nu fusese înscris în cartea funciară, până la 20 septembrie 1996, dată la care intimata pârâtă SC C. SA Satu Mare a vândut respectivul bun intimaților F.T. și F.M.
Fiind lipsit de obiect contractul nr. 72/1996 încheiat la data menționată este nul conform art. 948 pct. 3 și art. 962-965 C. civ., așa cum în mod justificat s-a reținut prin hotărârea instanței de fond, amendată prin decizia pronunțată în apel.
împrejurarea că acest din urmă contract a fost intabulat nu are relevanță în speță tocmai pentru considerentul că la data îndeplinirii respectivelor forme de publicitate dreptul de proprietate al intimatei reclamante C.M.I. era el însuși înscris în cartea funciară.
De altfel, în măsura în care operează, nulitatea absolută a unui act juridic nu este susceptibilă de a fi acoperită prin îndeplinirea procedurii intabulării ori prin alte modalități legale.
Ignorând aceste aspecte instanța de recurs a pronunțat o hotărâre care încalcă esențial prevederile legale aplicabile în materie, intrând sub incidența art. 330 pct. 1 C. proc. civ.
în consecință recursul în anulare a fost admis și a fost casată decizia atacată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3425/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3355/2004. Civil → |
|---|
