ICCJ. Decizia nr. 4220/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4220
Dosar nr. 12259/2004
Şedinţa publică din 20 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr.1572 din 16 iunie 2003 la Judecătoria Curtea de Argeş, C.G.G. a chemat în judecată pe pârâtul P.G.S., P.G.I., S.C. şi P.I.I. pentru a fi obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 1968 mp, situat la punctul „Oprea", cu vecinătăţile precizate în acţiune şi suprafaţa de 10.000 mp teren situat la punctul „Ceair".
Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani, respectiv, P.G.S. 500.000 lei, P.G.I. 500.000 lei; S.C. 500.000 lei şi P.I.I. 1.000.000 lei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că în 1994 a fost pus în posesie pe terenurile de la punctele „Oprea" şi „Ceair", iar în 1997 i s-a emis titlul de proprietate pentru aceste terenuri. Prin partajul voluntar autentificat la 11 iunie 2003, terenurile revendicate au trecut în lotul reclamantului.
Pârâtul P.G.S. ocupa fără drept din 1968 terenul de punctul „Oprea", în timp ce terenul de la punctul „Ceair" este ocupat de ceilalţi pârâţi, respectiv S.C. şi P.G.I. câte 2500 mp iar pârâtul P.I.I. ocupa restul suprafeţei, aceea de 500 mp.
Prin întâmpinare şi cererea reconvenţională, pârâtul P.G.S. s-a apărat arătând că autorul său a primit prin schimb în 1958-1959, în locul terenului de la punctul „Iazuri", terenul de la punctul „Oprea"/Chiciubora, a cărui proprietate a fost dobândită prin uzucapiune de către acesta, deoarece terenul i-a fost transmis de autorul său în 1985, printr-un contract de întreţinere.
În subsidiar, pârâtul a invocat şi prescripţia de scurtă durată prevăzută de art. 1895 C. civ., arătând că justul său titlu îl reprezintă contractul de întreţinere dublat de bună credinţă.
Prin sentinţa nr. 1476 din 2 decembrie 2003 Judecătoria Curtea de Argeş a admis acţiunea reclamantului astfel cum a fost completată. Pârâtul P.G.S. a fost obligat să lase reclamantului deplina proprietate şi posesie a suprafeţei de 1986 mp teren situat la punctul „Oprea", aşa cum această suprafaţă a fost identificată prin schiţa de plan anexă raportului de expertiză.
Prin aceeaşi sentinţă pârâtul P.G.I. a fost obligat să lase reclamantului deplina proprietate şi posesie a suprafeţei de 2000 mp, pârâtul S.C. suprafaţa de 2259 mp, iar pârâtul P.I. suprafaţa de 5000 mp, la acelaşi punct „Ceair".
Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor pe ultimii 3 ani astfel: 1.757.250 lei P.S., 2.722.500 lei P.I., 7.746.750 lei S.C. şi 11.385.000 lei P.I.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantului şi celorlalţi succesori ai defunctului C.G.G. li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru suprafaţa totală de 6,1393 ha teren cu titlul de proprietate nr. 98697/1997, iar prin partajul voluntar din 11 iunie 2003 terenurile de la punctul „Oprea" şi „Ceair" au intrat în lotul reclamantului.
Expertiza efectuată în cauză care a identificat terenurile în litigiu a constatat că pârâtul P.G.S. stăpâneşte din 1968 terenul de la punctul „Oprea".
Pârâtul P.G.I. stăpâneşte la punctul „Ceair" suprafaţa de 2000 mp pârâtul P.I.I. ocupă suprafaţa de 5000 mp iar pârâtul S.C. ocupă suprafaţa de 2259 mp, tot la punctul „Ceair".
Instanţa a reţinut de asemenea că pârâţii nu au probat existenţa vreunui titlu de proprietate preferabil aceluia deţinut de reclamant şi nici existenţa schimbului de terenuri. Nu a fost reţinută nici apărarea potrivit căreia pârâtul P.S. a devenit proprietar prin uzucapiune asupra terenului de la punctul „Oprea", deoarece prin Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 cursul prescripţiei achizitive a fost întrerupt.
Nici apărarea aceluiaşi pârât privind dobândirea proprietăţii terenului de la punctul „Oprea" prin uzucapiunea de scurtă durată de 10 ani nu a fost reţinută, deoarece s-a constatat că acesta a fost de rea credinţă la data dobândirii terenului, întrucât avea cunoştinţă că autorul său nu era proprietarul terenului.
Instanţa a apreciat că prescripţia nu a fost întreruptă prin introducerea unei acţiuni în revendicare în dosarul nr. 1406/2000, deoarece acţiunea a fost respinsă pentru nerespectarea principiului unanimităţii.
Curtea de Apel Piteşti prin Decizia nr. 479 A din 12 martie 2004, a admis apelurile declarate de S.C., P.G.S. şi P.I.I. şi a schimbat sentinţa nr. 1476 din 2 decembrie 2003 în sensul că a înlăturat obligarea acestora la plata despăgubirilor civile către reclamantul C.G.G.
Prin aceeaşi decizie curtea a anulat ca netimbrat apelul declarat de P.G.I. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a dispus obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a concluzionat că titlul de proprietate a fost legal emis reclamantului prin procedura Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000 deoarece terenul i-a fost preluat acestuia în temeiul Decretului nr. 83/1949, iar faptul că la momentul formulării cererii de reconstituire terenul se afla în detenţiunea unor persoane fizice este lipsit de relevanţă.
S-a înlăturat şi motivul de apel potrivit căruia pârâţii au dobândit proprietatea terenului prin prescripţia achizitivă de 30 ani, motivat de faptul că Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 au avut efecte întreruptive de prescripţie, deoarece terenurile au fost scoase din circuitul civil, astfel că până la formularea cererii reconvenţionale durata prescripţiei nu se epuizase. Datorită aceluiaşi efect întreruptiv de prescripţie, instanţa de apel a înlăturat şi susţinerile pârâtului P.S. prin care invoca dobândirea proprietăţii prin uzucapiunea de scurtă durata şi aceasta cu atât mai mult cu cât nu a putut proba schimbul de terenuri, care constituia justul său titlu.
Cât priveşte obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor aferente fructelor alese de pe teren, instanţa de apel a reţinut că pârâţii au fost de bună credinţă, chiar după ce reclamantul a intrat în posesia titlului de proprietate, deoarece pârâţii nu au avut cunoştinţă de această situaţie, iar reclamantul nu a probat contrariul, astfel că se justifică aplicarea dispoziţiunilor art. 485 C. civ.
Împotriva deciziei nr. 479 din 12 martie 2004 a declarat recurs reclamantul C., criticile de nelegalitate, încadrate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. vizând respingerea capătului de cerere prin care a solicitat contravaloarea fructelor culese de pârâţi de pe cele două terenuri, pe ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii.
Recurentul arată că pârâţii nu puteau beneficia de dispoziţiunile art. 485 C. civ., deoarece nu au fost de bună credinţă, fiind de notorietate modul în care au fost preluate terenurile de la autorul reclamantului. De asemenea, recurentul arată că pârâţii au avut cunoştinţă de reconstituirea dreptului său de proprietate, fiind chiar pus în posesie, iar în cadrul unui alt proces în revendicare, respins este adevărat dar pe excepţia încălcării principiului unanimităţii, pârâţii au luat efectiv cunoştinţă de titlul reclamantului, care le-a contestat astfel deţinerea terenurilor.
În cel de al doilea motiv de recurs a fost criticată Decizia sub aspectul modului de soluţionare a cheltuielilor de judecată, deoarece apelul fiind admis parţial şi cheltuielile trebuiau acordate parţial şi în final compensate cu acelea efectuate de reclamant.
Recursul este întemeiat, astfel cum se va arăta în cele ce urmează.
Fructele naturale şi fructele civile revin proprietarului în virtutea dreptului de proprietate care se întinde la tot ce lucrul produce. Când lucrul se află la un terţ ce nu are un drept asupra sa, proprietarul poate cere odată cu restituirea lucrului şi restituirea tuturor fructelor produse de acesta, iar dacă fructele au fost deja consumate, cel puţin valoarea lor în bani.
În temeiul art. 485 C. civ., posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă, adică are convingerea că acţionează în temeiul unui drept sau în general în conformitate cu legea, convingere care este însă greşită.
În cazul în care posesorul este de rea credinţă, el este dator de a înapoia proprietarului odată cu lucrul care-l revendică fructele şi productele.
În speţă, capătul de cerere privitor la revendicare a fost definitiv şi irevocabil soluţionat în favoarea reclamantului, pârâţii fiind obligaţi să restituie acestuia variate suprafeţe de teren făcând parte din cele două trupuri situate la punctul „Oprea" şi „Ceair".
Instanţa de apel a făcut în cauză aplicarea dispoziţiunilor art. 485 C. civ., statuând că pârâţii sunt îndreptăţiţi la reţinerea fructelor culese de pe fâşiile de teren la a căror restituire au fost obligaţi pornind de la prezumţia de bună credinţă a acestora, care nu a fost înlăturată de reclamant.
Această concluzie a instanţei ignoră susţinerile reclamantului sprijinite pe probele dosarului.
Pârâţii au fost detentori precari ai celor două terenuri de la punctul „Oprea" şi „Ceair" deoarece nu au reuşit să probeze schimbul de terenuri făcut de autorii lor, aspect reţinut de instanţa de fond şi apel în promovarea şi menţinerea soluţiei de admitere a revendicării.
Chiar dacă reclamantul nu le-a notificat formal pârâţilor dreptul său de proprietate, cel puţin, aceştia au aflat despre existenţa şi întinderea dreptului reclamantului începând cu data de 13 mai 1998 când acesta a promovat o primă acţiune în revendicarea aceloraşi terenuri, împotriva aceloraşi pârâţi că şi în cauza de faţă şi în acel dosar reclamantul şi-a probat dreptul de proprietate cu acelaşi titlu 98697 din 18 august 1999 emis de Comisia Judeţeană Argeş şi cu procesele-verbale de punere în posesie. Împrejurarea potrivit căreia sentinţa civilă nr. 1208/1999 a Judecătoriei Argeş prin care s-a admis acţiunea în revendicare a reclamantului C.G.G. a fost schimbată prin Decizia nr. 198/2000 a Tribunalului Argeş, respingându-se pe fond acţiunea pe excepţia încălcării principiului unanimităţii nu prezintă semnificaţie sub aspectul interpretării atitudinii psihice a pârâţilor. Procesul, indiferent de soluţia pronunţată a fost de natură să le zdruncine pârâţilor convingerea că deţin terenurile şi îşi însuşesc fructele în temeiul unui drept sau în conformitate cu legea.
Deosebit de aceasta, soluţia instanţei de apel este sub aspect logic şi inconsecventă, deoarece respingând de plano acţiunea reclamantului pentru restituirea fructelor, o disociază acţiunea în revendicare pe care o promovează. Ori, cel puţin de la data introducerii acţiunii, 16 iunie 2003 prin care reclamantul C.G.G., posesor exclusiv al celor două terenuri pe care le-a revendicat, prezumţia de bună credinţă a pârâţilor a încetat şi odată cu aceasta incidenţa art. 485 C. civ.
Dar, aşa cum s-a arătat şi cum de altfel corect a reţinut instanţa de fond, odată cu acţiunea de revendicare a reclamantului formulată în 1998, şi independent de soluţia pronunţată, pârâţii au încetat a fi consideraţi de bună credinţă şi de a beneficia de drepturile conferite de art. 485 C. civ.
În considerarea celor arătate mai sus, în temeiul art. 313 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi admis, în sensul casării deciziei nr. 479 din 12 martie 2004 şi reiterării soluţiei instanţei de fond, prin care s-a admis capătul de cerere privitor la obligarea pârâţilor la plata către reclamant a contravalorii fructelor pe ultimii 3 ani.
Pe cale de consecinţă, urmează a fi admis şi cel de al doilea motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată acordate pârâţilor în apel, deoarece constatându-se că apelul acestora este neîntemeiat, pârâţii au căzut în pretenţii şi deci nu sunt îndreptăţiţi la cheltuielile aferente apelului.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâţii urmează a fi obligaţi şi la 987.060 lei cheltuieli de judecată în recurs solicitate şi dovedite de recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 479 A din 12 martie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Casează Decizia recurată şi pe fond menţine sentinţa civilă nr. 1476 din 2 decembrie 2003 a Judecătoriei Curtea de Argeş.
Obligă intimaţii-pârâţi să plătească recurentului suma de 987.060 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4234/2004. Civil. îndreptare eroare... | ICCJ. Decizia nr. 416/2004. Civil → |
|---|
