ICCJ. Decizia nr. 4431/2004. Civil. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4431
Dosar nr. 10227/2004
Şedinţa publică din 26 mai 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2459 din 27 noiembrie 2003, Judecătoria Câmpina, respingând excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât, a respins acţiunea formulată de reclamanţii C.I., C.L. şi T.M., în contradictoriu cu pârâtul M.G. şi intervenientele M.E. şi Ţ.V., obligând pe reclamanţi să plătească pârâtului cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin încheierea pronunţată de Judecătoria Câmpina în dosarul nr. 1878/2003, având ca obiect pretenţii, în care figurează aceleaşi părţi, calităţile fiind schimbate, s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale de cererea principală, după ce în prealabil, la termenul din 25 septembrie 2003, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de M.G.
Prin cererea reconvenţională, C.I., C.L. şi T.M. au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4555 din 11 noiembrie 1997 de BNP I.M., transcris la nr. 10246 din 18 noiembrie 1997 la Biroul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Câmpina şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 22 februarie 1995, transcris sub nr. 1773-1774/1995, pentru cauză ilicită, deoarece, cu rea credinţă, părţile contractante au omis să menţioneze existenţa construcţiilor, constând în casă de locuit şi anexe gospodăreşti.
Din probele administrate în cauză, nu a rezultat că la data încheierii contractelor, părţile au urmărit şi înstrăinarea construcţiilor existente pe teren şi că s-a plătit un preţ pentru acestea, obiectul vânzării constituindu-l în ambele contracte numai suprafaţa de 185 mp teren, cu privire la care proprietarul iniţial, N.P. avea un drept exclusiv.
Asupra construcţiilor existente pe teren, N.P. exercita un drept de coproprietate alături de fosta soţie, G.M., autoarea reclamanţilor, care avea doar un drept de superficie asupra terenului.
Contractele încheiate nu au avut scopul de a frauda interesele autoarei reclamanţilor, care până la deces nu a înţeles să îşi valorifice drepturile sale.
Apelul declarat de reclamanţi a fost respins prin Decizia civilă nr. 551 din 1 martie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, care a reţinut că cele două contracte au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, fără a frauda interesele unei alte persoane.
Prin sentinţa civilă nr. 1411/2000 a Judecătoriei Câmpina, definitivă prin Decizia civilă nr. 2036/2000 a Tribunalului Prahova şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 589 din 28 februarie 2001, s-a constatat că N.P. şi G.M. au edificat construcţiile ce se află pe teren. În această situaţie, reclamantele T.M. şi C.E. sunt proprietare ale construcţiilor, fiind singurele moştenitoare ale mamei lor, G.M.
Împotriva deciziei, în termenul prevăzut de lege, au declarat recurs reclamanţii C.I., C.L. şi T.M.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., reclamanţii au arătat că cele două sentinţe sunt nelegale.
Astfel, instanţa de fond a respins ca inutile probele solicitate la data de 9 octombrie 2003, deoarece au fost deja administrate în dosarele nr. 2095/1998 şi 1202/2002, încălcând principiul nemijlocirii administrării probelor.
Se mai arată că instanţa de fond a preluat ad literam motivarea din sentinţa civilă nr. 1411, pronunţată în dosarul nr. 2095/1998 al Judecătoriei Câmpina, deşi temeiurile de fapt şi de drept din cele două dosare erau diferite.
Sub aspectul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii susţin că motivarea instanţelor nu are legătură cu fondul pricinii, deoarece nu a luat în considerare probele administrate în cauză, din care rezultă că N.P. a edificat construcţiile împreună cu G.M.
Mai susţin reclamanţii, că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probelor administrate, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probelor reiterate în calea de atac, incidente fiind dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
În cauză, ar fi fost necesară efectuarea unei expertize de specialitate, respinsă ca inutilă. De asemenea, reclamanţii ar fi trebuit să depună copia unor înscrisuri aflate într-un dosar penal, dar au fost decăzuţi din probă. Au solicitat citarea la interogatoriu a intervenientei Ţ.V. şi aplicarea art. 225 C. proc. civ., instanţa refuzând să dea curs solicitărilor reclamanţilor. Instanţele nu au analizat nici înscrisurile depuse la dosar cu borderou.
Recursul nu este fondat.
În ceea ce priveşte critica ce vizează dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că la termenul din 9 octombrie 2003, reclamanţii au solicitat proba cu înscrisuri, doi martori, expertiză topometrică şi cercetare locală. Instanţa a respins proba cu expertiză topometrică şi cercetare locală ca inutile, deoarece au fost deja administrate în dosarele 2095/1998 şi 1202/2002, ce au fost ataşate.
Principiul nemijlocirii s-a născut din necesitatea reconstituirii de către instanţele de judecată a unor fapte şi împrejurări în funcţie de care se va pronunţa hotărârea. Aceasta presupune cercetarea directă şi nemediată a tuturor elementelor care slujesc la dezlegarea pricinii.
Obiectul acţiunii de faţă constă în nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare, nulitate datorată unei cauze pe care reclamanţii o consideră a fi fost ilicită, şi anume prejudiciul creat moştenitorilor numitei G.M. prin înstrăinarea construcţiilor ce aparţineau şi acesteia din urmă, în calitate de coproprietar. De asemenea, se pretinde, că în realitate ar fi fost înstrăinată o suprafaţă mai mare de teren.
Prin urmare, instanţele urmau să determine obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părţi.
Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţele nu au încălcat principiul nemijlocirii, atunci când au apreciat că proba cu expertiză este inutilă pentru că a mai fost administrată în alte dosare. De altfel, instanţele au reţinut şi faptul că problema delimitării în teren a suprafeţei nu mai poate fi pusă în discuţie, fiind opozabilă părţilor, eventuale neconcordanţe privind identificarea terenului nefiind de natură a duce la concluzia că cele două contracte au fost încheiate cu intenţia de a frauda interesele unei alte persoane.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nemotivată şi că instanţa a schimbat natura şi înţelesul actului juridic dedus judecăţii, se constată că nici acestea nu sunt întemeiate.
În afară de faptul că nu a preluat ad literam motivarea sentinţei civile nr. 1411 din 17 mai 2000 a Judecătoriei Câmpina şi de faptul că, în apel, hotărârea instanţei de fond nu a fost criticată sub acest aspect, ambele instanţe au motivat hotărârile conform dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere natura cauzei deduse judecăţii.
Se mai susţine că motivarea instanţelor nu are legătură cu fondul pricinii, deoarece nu a luat în considerare probele administrate în cauză. Această critică nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa cum susţin reclamanţii, deoarece, doar hotărârile pronunţate fără nici un temei legal sau care au făcut o greşită aplicare a legii atrag incidenţa acestui text.
Susţinerile reclamantului sunt specifice pct. 7 al art. 304 din cod, dar, aşa cum s-a arătat, hotărârile pronunţate sunt motivate, avându-se în vedere probele administrate în cauză şi obiectul pricinii.
Ambele contracte de vânzare-cumpărare se referă la suprafaţa de 185 de mp teren ce a aparţinut proprietarului N.P., care, la rândul său, l-a dobândit prin moştenire de la defunctul său tată.
Contractele nu cuprind nici o clauză neclară, de natură a duce la concluzia că imobilul înstrăinat ar cuprinde şi altceva decât suprafaţa de teren menţionată, astfel încât drepturile unor terţe persoane să fi fost afectate.
Mai susţin reclamanţii că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probelor administrate, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probelor reiterate în calea de atac.
Nici aceste critici nu sunt întemeiate.
Pentru a se putea folosi acest motiv de casare, este necesar ca un mijloc de apărare să fi fost invocat înaintea instanţei, iar instanţa să fi omis să se pronunţe asupra lui.
În cauză, reclamanţii au solicitat probe la instanţa de fond care a admis în parte cererea, respingând ca inutile proba cu expertiză şi cercetare locală.
În apel, reclamanţii nu au cerut alte probe, menţionând doar cu ocazia dezbaterilor, că în situaţia în care instanţa apreciază că se impune, solicită completarea probatoriului.
Cu privire la chemarea la interogatoriu a intervenientei Ţ.V., se constată că la termenul din 30 octombrie 2003, instanţa, la solicitarea apărătorului reclamanţilor, a încuviinţat citarea acesteia cu menţiunea „personal la interogatoriu", dar aceasta a refuzat să se prezinte.
Conform art. 225 C. proc. civ., dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.
Din interpretarea textului de lege, rezultă că neprezentarea la interogatoriu nu poate fi considerată drept o mărturie deplină, atunci când există posibilitatea administrării altor probe, cu atât mai mult cu cât există şi alte persoane în cauză cu aceeaşi calitate procesuală, aceleaşi drepturi şi acelaşi interes.
La acelaşi termen, reclamanţii au fost abilitaţi să obţină copii de pe declaraţiile date în dosarul penal, aceştia depunând la termenul următor o serie de înscrisuri (filele 70 - 86 din dosarul de fond). La termenul din 20 noiembrie instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor de acordare a unui nou termen pentru a mai depune şi alte copii ale înscrisurilor din dosarul penal, constatând că actele şi lucrările dosarului sunt suficiente pentru stabilirea situaţiei de fapt. De asemenea, înscrisurile depuse au fost avute în vedere de instanţa de fond, care s-a pronunţat în urma analizării întregului probatoriu administrat.
Prin urmare, şi aceste critici invocate doar în recurs, nu şi în apel sunt neîntemeiate.
Faţă de cele mai sus arătate, recursul reclamanţilor se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.I., C.L. şi T.M. împotriva deciziei civile nr. 551 din 1 martie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4450/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4429/2004. Civil. Granituire. Recurs → |
|---|
