ICCJ. Decizia nr. 4455/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4455
Dosar nr. 20910/2004
Şedinţa de la 26 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Ploieşti sub nr. 41118/2003 reclamanţii I.E.M. şi I.G. au chemat în judecată pe pârâtul D.F., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să constate valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 7222/2003, iar în subsidiar, obligarea acestuia la plata sumei de 170.600.000 lei reprezentând dublul avansului şi alte plăţi.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că la data de 17 noiembrie 2003 au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în Ploieşti, stabilind cu titlu de preţ, suma de 230.000.000 lei, din care, 80.000.000 lei, au fost achitate la data întocmirii convenţiei.
S-a mai arătat că, prin acelaşi antecontract, s-a stabilit şi o clauză penală, în sensul că dacă vânzătorul nu înţelege să mai încheie actul de vânzare-cumpărare, el va plăti dublul avansului.
La data de 31 martie 2004, reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că solicită rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare şi obligarea pârâtului la plata sumei de 170.600.000 lei.
După administrarea probelor solicitate de părţi, constând în acte, interogatorii şi martori, Judecătoria Ploieşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 2801 din 31 martie 2004, prin care a admis acţiunea precizată şi a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între reclamanţi şi pârâţi, autentificat sub nr. 7222 din 17 noiembrie 2003 de Biroul Notarului Public I.C.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamanţilor suma de 170.600.000 lei reprezentând dublul avansului, taxa de radiere ipotecă, restanţe R., rebranşarea la reţeaua de curent electric şi cheltuieli de notificare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. 7222 din 17 noiembrie 2003 de Biroul Notarului Public I.C., privind imobilul situat în Ploieşti, preţul fiind de 230.000.000 lei, din care s-a plătit, cu titlu de avans, suma de 80.000.000 lei.
S-a mai arătat că părţile au stabilit prin aceeaşi convenţie, termen pentru încheierea contractului în formă autentică, data de 21 noiembrie 2003, dar pârâtul a refuzat să se prezinte la notar, aşa cum a recunoscut la interogatoriu şi a precizat şi martorul audiat.
Prin antecontract, părţile au stabilit şi o clauză penală, în sensul că dacă vânzătorul nu mai înţelege să încheie actul, va restitui cumpărătorului dublul avansului şi cum acesta nu a respectat convenţia, va fi obligat să restituie reclamanţilor suma de 160.000.00 lei.
Potrivit art. 1020 C. civ., condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice şi cum termenul de 21 noiembrie 2003 nu a fost respectat, se va dispune rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare.
Din probele administrate, rezultă că reclamanţii au plătit şi diferite sume în contul pârâtului, în valoare totală de 10.600.000 lei, care se impun a fi restituite acestora, întrucât contractul nu s-a mai perfectat.
Împotriva sentinţei, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelantul susţine că instanţa de fond nu a analizat conţinutul înscrisului intitulat „antecontract de vânzare-cumpărare „sub aspectul obligaţiilor asumate de fiecare parte, în sensul că termenul stabilit pentru încheierea contractului în formă autentică nu se putea respecta fiind prea mic pentru obţinerea actelor premergătoare, dar şi al neachitării diferenţei de preţ de către reclamanţi, ceea de dovedeşte că aceştia urmăreau numai obţinerea dublului avansului şi fraudarea intereselor pârâtului precum şi că, greşit, a fost obligat la plata sumei de 10.600.000 lei, deoarece parte din aceasta nu a fost dovedită, iar cealaltă parte, a fost achitată pe numele numitei C.E.
Apelantul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi, pe fond, respingea acţiunii, iar în subsidiar, schimbarea, în parte, a sentinţei şi obligarea pârâtului numai la restituirea avansului.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, instanţa de fond interpretând corect, convenţia părţilor.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 2612 din 13 octombrie 2004 a admis apelul declarat de pârâtul D.F. împotriva sentinţei civile nr. 2801 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Ploieşti, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi I.E.M. şi I.G. şi, în consecinţă:
A schimba, în parte, sentinţa, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 80.000.000 lei plătită acestuia cu titlu de avans pentru apartament.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A obligat pe intimaţii reclamanţi la 2.470.000 lei cheltuieli de judecată către apelant.
Curtea a constatat că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:
Convenţia încheiată de părţi în formă autentică în 17 noiembrie 2003 reprezintă un antecontract de vânzare cumpărare, prin care pârâtul s-a obligat să transmită, în viitor, dreptul de proprietate asupra apartamentului către reclamanţii cumpărători.
În momentul încheierii acestei convenţii, pârâtul a primit cu titlu de avans suma de 80.000.000 lei, iar diferenţa de 150.000.000 lei din preţul stabilit urma să fie achitată la 21 noiembrie 2003 când trebuia să se încheie contractul de vânzare cumpărare autentic.
Părţile au înserat în clauzele promisiunii de vânzare o clauză penală, constând în aceea că în cazul nerespectării obligaţiei lor, cumpărătorii vor pierde avansul, iar vânzătorul va fi obligat să înapoieze acestora de două ori suma pe care a primit-o.
Pentru o soluţionare corectă a cauzei, instanţa de fond trebuia să verifice dacă ambele părţi care au încheiat promisiunea de vânzare cumpărare, şi-au îndeplinit obligaţiile.
Or, din considerentele sentinţei rezultă că s-a analizat numai dacă pârâtul vânzător şi-a respectat obligaţia, respectiv dacă s-a prezentat pentru a încheia la notarul public contractul de vânzare-cumpărare, la 21 noiembrie 2003.
Din probele administrate la prima instanţă, coroborate cu înscrisurile depuse în apel, rezultă că pârâtul apelant a întreprins toate demersurile pentru obţinerea actelor premergătoare şi necesare pentru încheierea contractului în formă autentică, însă nu a putut intra în posesia lor, până la data de 21 noiembrie 2003, când părţile trebuiau să se prezinte la notarul public.
Susţinerea pârâtului apelant că termenul a fost mult prea mic, nu poate înlătura culpa acestuia, el trebuia să prevadă încă din momentul încheierii convenţiei dacă poate să obţină toate înscrisurile necesare pentru perfectarea vânzării, la termenul convenit, pe care nu l-a respectat fiind, astfel, în culpă, pentru nerespectarea contractului.
Însă, nici reclamanţii nu au reuşit să probeze faptul că şi-au respectat obligaţia asumată prin contract, aceea a achitării diferenţei de preţ de 150.000.000 lei, ori punerea la dispoziţia pârâtului a acestei sume sau că erau gata să execute obligaţia în sensul prezentării la notarul public, la 27 noiembrie 2003, având asupra lor diferenţa de preţ, condiţie pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
Rezultă că ambele părţi se fac vinovate de neîncheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, la 21 noiembrie 2003, aşa cum s-a stabilit prin antecontract şi este inoperantă clauza penală, respectiv obligarea pârâtului la restituirea dublului sumei primită ori pierderea de către reclamanţi a sumei achitate.
Ca o consecinţă a rezoluţiunii antecontractului, pe care instanţa de fond a dispus-o temeinic şi legal, părţile se vor repune în situaţia anterioară, astfel că pârâtul va fi obligat să plătească reclamanţilor, suma de bani primită drept avans, respectiv 80.000.000 lei.
În ceea ce priveşte suma de 10.600.000 lei pretinsă de reclamanţi ca reprezentând plăţi pentru pârât: taxe radiere ipotecă, restanţe energie electrică, rebranşarea la reţeaua de curent electric şi cheltuieli de notificare, din probele dosarului rezultă că parte din această sumă a fost plătită pe numele C.M.E., iar cheltuielile de notificare nu au fost dovedite ca fiind deja achitate, astfel că instanţa de fond, în mod greşit, a dispus obligarea apelantului–pârât, la plata acestora.
Aşa fiind, apelul va fi privit ca nefondat şi se va admite, ca atare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, s-a declarat recurs de către I.E.M. şi I.G., invocându-se art. 30 pct. 7 C. proc. civ., constând în faptul că Decizia cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, art. 304 pct. 28 C. proc. pen., constând în interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în faptul că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi art. 304 pct. 10 C. proc. civ. constând în faptul nepronunţării instanţei de apel asupra unor dovezi administrate, ce erau hotărâtoare, pentru dezlegarea pricinii.
Examinând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, în raport de motivele formulate, Curtea constată că într-adevăr, recursul este fondat şi va trebui admis, ca atare, împotriva deciziei nr. 2612 din 13 octombrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pe care va trebui să o caseze, respingând apelul declarat de pârâtul D.F. împotriva sentinţei nr. 2801 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Ploieşti, secţia civilă.
Soluţia se impune, deoarece, contrar legii, instanţa de apel a interpretat greşit şi contradictoriu voinţa părţilor exprimate în clauzele actului juridic încheiat, schimbând înţelesul acestuia, a făcut o greşită aplicare a legii şi n-a ţinut seama de mijloacele de apărare ale reclamanţilor care dovedesc nerespectarea înţelegerii legal făcute de părţi, numai de către pârât, aşa cum corect, a statuat, prima instanţă.
Astfel, în speţă, instanţa de control judiciar nu a avut în vedere notificarea din 2 decembrie 2003 prin care pârâtul a fost pus în întârziere, sechestul asigurator, pe care reclamanţii au trebuit să-l pună pe apartament, de teamă să nu fie înşelaţi şi nici măcar de răspunsul pârâtului dat la întrebarea nr. 4 din interogatoriu.
Dacă instanţa de apel ar fi avut în vedere toate aceste mijloace de probă, ar fi putut realiza fără discuţie că reclamanţii i-au cerut pârâtului să se prezinte cu diferenţa de preţ pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare şi că acesta este singurul vinovat pentru neperfectarea convenţiei.
De asemeni, instanţa de apel a greşit şi cu privire la suma de 10.600.000 lei solicitată în mod justificat de reclamanţi, plăţile făcute de aceştia profitând imobilului şi proprietarului acestuia, D.F., care a rămas în stăpânirea unui imobil curăţat de toate datoriile la utilităţi şi degrevat de ipotecă, pe cheltuiala reclamanţilor, care, altfel, n-ar fi putut avea actele pentru vânzare-cumpărare.
În raport de cele arătate, Curtea va trebui să admită recursul ca fondat, aşa cum deja, s-a arătat.
Având în vedere şi cererea de cheltuieli de judecată formulată de recurenţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii I.E.M. şi I.G. împotriva deciziei civile nr. 2612 din 13 octombrie 2004 a Curţii de Apel de Apel Ploieşti, secţia civilă, pe care o casează şi respinge apelul declarat de pârâtul D.F. împotriva sentinţei civile nr. 2801 din 31 martie 2004 a Judecătorie Ploieşti, secţia civilă.
Obligă pe intimatul-pârât D.F. să plătească recurenţilor reclamanţi 2.800.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4467/2004. Civil. Restituire metale pretioase.... | ICCJ. Decizia nr. 4454/2004. Civil. Daune. Recurs → |
|---|
