ICCJ. Decizia nr. 5063/2004. Civil. Fond
| Comentarii |
|
ROMANIA
ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5063
Dosar nr. 8692/2004
Şedinţa publică din 9 iunie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;
Prin acţiunea înregistrată la nr. 7520 din 17 iunie 2001, la Judecătoria sector 1 Bucureşti reclamantele P.D.I.E. şi S.R.E.M. au chemat în judecată pe pârâtul B.I., solicitând instanţei ca prin hotărârea care se va pronunţa să dispună evacuarea pârâtului din imobilul situat în sector 1, deoarece pârâtul locuieşte în imobil, fără titlu.
Judecătoria sector 1 Bucureşti a respins acţiunea, ca neîntemeiată, prin sentinţa nr. 6612 din 28 octombrie 2003.
Apelul declarat de reclamante, împotriva sentinţei nr. 6612/2003, a fost admis, prin Decizia nr. 841/A din 27 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi în consecinţă s-a dispus schimbarea, în tot, a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii şi evocării pârâtului.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat că pârâtul nu poate beneficia de prelungirea contractului de închiriere conform art. 13 lit. b) din OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe, deoarece după data de 1 ianuarie 1990 a înstrăinat o locuinţă, în aceeaşi localitate.
Împotriva deciziei nr. 841/2003 a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului, se susţine, în esenţă, că nu i se aplică dispoziţiile art. 13 lit. b) din OUG nr. 40/1999 întrucât reclamantele nu au respectat dispoziţiile art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999 în sensul că nu l-au notificat în condiţiile prevăzute de acest articol, ci i-au trimis o somaţie. De asemenea pârâtul mai arată că a răspuns somaţiei, solicitând reclamantelor să se prezinte la Administraţia Financiară a sectorului 1, pentru a încheia un nou contract de închiriere, prin negociere, dar acestea nu s-au prezentat.
Referitor la imobilul din str. L., pârâtul susţine că „nu a figurat vreodată ca proprietar al acestui imobil" ci „a aflat de proprietate asupra imobilului abia în anul 2000", iar partajul bunurilor comune, în cadrul căruia pârâtul a fost de acord ca imobilul din str. L nr. 24 să revină fostei soţii, s-a făcut după data restituirii către reclamante a imobilului din str. L. nr. 36, din lipsă de bani.
În raport de motivele invocate, pârâtul solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii instanţei de apel, în sensul menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs, invocate, constată că prin Dispoziţia nr. 404 din 18 aprilie 2002 Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus restituirea, în proprietatea reclamantelor, imobilului din str. L. nr. 36 sector 1, în baza sentinţei civile nr. 2324 din 26 februarie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă şi în consecinţă, s-a încheiat procesul verbal nr. 9345 din 10 iunie 2002 privind predarea-primirea imobilului.
La data de 8 iulie 2002 reclamantele au solicitat, în scris, pârâtul ca în termen de 30 de zile să predea spaţiul, iar pârâtul a răspuns prin notificarea din 2 iulie 2002 în sensul că nu a fost notificat în termenul prevăzut de dispoziţiile OUG nr. 40/1999 şi că întrucât ocupă spaţiul în baza unui contract de închiriere încheiat în anul 1999 pentru o perioadă de 5 ani, solicită reclamantelor încheierea unui nou contract de închiriere.
Prin notificarea nr. 42 din 22 ianuarie 2003, reclamantele solicită pârâtului să elibereze spaţiul, în termen de 10 zile de la primirea notificării, precizând că pârâtul este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, pe aceeaşi stradă, L., la nr. 24 Corp B sector 1.
Conform contractului de închiriere înregistrat la nr. 22643 din 2 noiembrie 1999, imobilul din str. L., corp A, apartament 2, parter, este ocupat de pârâtul B.I., soţia acestuia B.L. şi copii lor minori B.F. şi B.R., termenul de închiriere este de 5 ani (18 decembrie 1999–18 aprilie 2004).
Potrivit contractului de vânzare cumpărare-cumpărare autentificat la nr. 23834 din 26 octombrie 1993, soţii I.F. şi I.I. au vândut cumpărătoarei B.L., căsătorită cu B.I. apartamentul corp B dispus pe 2 nivele parter şi etaj, sistem duplex, compus din hol, 2 camere, cameră serviciu, baie, bucătărie, cămară şi 2 boxe situat str. L. nr. 24 sector 1 Bucureşti, cu preţul de 400.000 lei; vânzătorii şi-au rezervat dreptul de uzufruct asupra apartamentului până la decesul ultimului uzufructar.
I.F. a decedat la 20 noiembrie 1997 iar I.I. la 19 februarie 1999, astfel încât după data de 19 februarie 1999 pârâtul şi familia sa puteau să locuiască în apartamentul proprietatea lor.
Prin sentinţa civilă nr. 3545 din 21 februarie 2000 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti s-a desfăcut căsătoria soţilor B.L. şi B.I., după care B.L. a formulat acţiune pentru partajul bunurilor comune, la 24 iulie 2002, soluţionată printr-o tranzacţie, sentinţa nr. 8477 din 10 octombrie 2002 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, în sensul că B.L. a primit apartamentul din str. L. nr. 24 corp B şi o parte din bunurile mobile, iar pârâtul B.I. a primit celelalte bunuri mobile.
Astfel fiind, rezultă că începând cu data de 19 februarie 1999 pârâtul, titularul contractului de închiriere şi membrii familiei lui, deşi avea în proprietate şi putea locui în apartamentul din str. L. nr. 24, a locuit în continuare, pe aceeaşi stradă, L. nr. 36, în apartamentul în litigiu, deşi reclamantele îi solicitaseră de 2 ori să elibereze spaţiul.
Din declaraţia dată la 25 septembrie 2003, în faţa notarului public L.L.A. de către H.H., domiciliat în str. L. nr. 24 sector 1, rezultă că apartamentul proprietatea soţilor B.L. şi I. era închiriat firmei SC N.S., iar L.B. locuia în apartamentul în litigiu, L. nr. 36 sector 1.
Potrivit art. 13 lit. b) din OUG nr. 40/1999 prelungirea contractelor de închiriere nu se aplică în cazul contractelor de închiriere pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă proprietate particulară, ai căror titulari de contract sau membrii de familie menţionaţi în contract sunt proprietari ai unei locuinţe corespunzătoare ori au înstrăinat o locuinţă corespunzătoare după data de 1 ianuarie 1990, în aceeaşi localitate.
Întrucât pârâtul, titularul contractului de închiriere, avea în proprietate un apartament încă din data de 26 octombrie 1993 în care putea locui efectiv după data de 19 februarie 1999, iar ulterior acest apartament a făcut obiectul tranzacţiei privind partajul bunurilor comune este evident că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 13 lit. b), din OUG nr. 40/1999, precizat şi în consecinţă, pe de o parte, prelungirea contractului închiriere nu se aplică, iar pe de altă parte este irelevantă împrejurarea că reclamantele aveau obligaţia să notifice, în condiţiile OUG nr. 49/1999 pe pârât, să le predea spaţiul.
Pârâtul putea invoca dispoziţiile art. 10 privind respectarea formei şi a termenului de notificare, doar dacă nu ar fi fost în situaţia prevăzută de art. 13 lit. b), care reglementează expres cazurile în care nu se aplică prelungirea contractelor de închiriere.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat şi în conformitate urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul B.I. împotriva sentinţei civile nr. 841 din 27 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 9 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5070/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5038/2004. Civil. Intabulare C.F. Recurs → |
|---|
