ICCJ. Decizia nr. 5168/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 31 iulie 2001, sub nr. dosar 5850/2001, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta C.C. a chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului București, SC A. SA, M.C., S.R. și I.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare a imobilului din București, obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie liniștită imobilul, precum și obligarea acestora la plata de despăgubiri pentru paguba suferită și beneficiul nerealizat, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, deși soțul său, T.D. făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare și tot abuziv a fost vândut chiriașilor după ce a fost admis recursul în anulare declarat împotriva sentinței civile nr. 3783/1995 a Judecătoriei sectorului 2 București și a deciziei civile nr. 2337/1995 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care se admisese acțiunea în revendicare în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și SC A. SA.
în drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 483 C. civ., art. 46 și art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Pârâta Primăria Municipiului București a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii.
De asemenea, pârâta SC A. SA a invocat prin întâmpinarea depusă, excepția autorității de lucru judecat și a lipsei calității procesuale pasive.
La data de 17 septembrie 2001 la dosarul cauzei a fost depusă o cerere de intervenție în interes propriu formulată de T.E. care a solicitat în contradictoriu cu reclamanta și pârâții din proces, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a pârâților persoane fizice, urmând ca părțile să fie obligate să-i respecte dreptul de proprietate și posesie asupra imobilului.
în motivarea cererii sale, intervenienta a arătat că este proprietara imobilului aflat în litigiu, prin succesiune, conform art. 644 C. civ., în calitate de fiică a lui T.G. căruia i s-a naționalizat abuziv locuința și terenul, deși era o persoană exceptată de la aplicarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950.
La termenul de judecată din 15 octombrie 2001 tribunalul a pus în discuția părților cererea de intervenție formulată de T.E., pe care a admis-o în principiu.
La același termen, pârâta Primăria Municipiului București a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității de lucru judecat.
Instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că cererea de chemare în judecată are două capete de cerere și a admis excepția autorității de lucru judecat privind cererea de revendicare, respingând deci acest capăt de cerere.
Prin sentința civilă nr. 362 din 21 martie 2002 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.C., ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenție formulate de T.E. ca neîntemeiată și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a autorității lucrului judecat formulate de pârâta SC A. SA ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut pe fondul cauzei, în esență, că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului cu titlu pentru că, deși T.D. făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, totuși imobilul cumpărat a fost predat cu chiriași cu contract de închiriere, iar cuantumul acestor chirii urma să fie încasat de frații T. în condițiile în care s-a stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 112/1995 sub imperiul cărora au fost perfectate contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se cere a fi constatată.
în speță, prima instanța a mai reținut că au fost respectate prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că nu se poate primi punctul de vedere al reclamantei în sensul constatării relei credințe a părților care au vândut și, respectiv, cumpărat imobilul în litigiu.
împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel C.C. și T.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și arătând că în cauză își găsește deplină aplicabilitate constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtele Primăria Municipiului București și SC A. SA, pe de o parte și pârâții persoane fizice, pe de altă parte.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 474/A din 22 noiembrie 2002, a respins ca tardiv declarat apelul formulat de reclamanta C.C. și a respins ca nefondat apelul declarat de intervenienta T.E.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut cu privire la apelul declarat de reclamantă, că acesta a fost formulat și depus la instanță peste termenul de 15 zile prevăzut de lege, iar cu privire la apelul declarat de intervenientă, că la dosar nu s-au produs probe din care să rezulte că imobilul în discuție nu face parte din domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995.
împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului intervenienta T.E., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ.
în motivarea recursului s-a susținut că autorul recurentei s-a aflat în situația unui deposedat de imobil fără titlu legal, așa încât acesta nu și-a pierdut nici un moment dreptul de proprietate asupra imobilului, situație în care actele juridice de înstrăinare întocmite între SC A. SA și intimații chiriași sunt lovite de nulitate absolută și nu poate fi reținută nici buna-credință a părților contractante, atâta timp cât acestea cunoșteau situația juridică reală a imobilului, fiind notificate de către intervenientă, în calitatea sa de adevărat proprietar.
Recursul este fondat.
Acțiunea a fost promovată de reclamanta C.C.
Pe parcursul soluționării cauzei, chiar în faza procesuală a fondului, a survenit decesul reclamantei, la data de 14 octombrie 2001, conform certificatului de deces depus în copie tradusă din limba italiană și legalizată, la dosarul nr. 2063/2002 al Curții de Apel București, de către mandatarul lui C.C., S.I.
Așadar, au fost pronunțate cu ignorarea evenimentului produs, atât sentința civilă nr. 362 din 21 martie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cât și decizia civilă nr. 474/A din 22 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
în procesul civil, prima dintre condițiile necesare pentru ca o persoană să dobândească calitatea de parte, este aceea de a fi capabilă de a avea drepturi și obligații procesuale, adică să aibă capacitate procesuală de folosință. La această condiție se referă art. 41 alin. (1) C. proc. civ., care precizează că poate fi parte în procesul civil orice persoană care are folosința drepturile civile.
Capacitatea procesuală de folosință reprezintă o transpunere pe plan procesual a capacității de folosință a drepturilor civile, iar aceasta este definită de art. 5 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, ca fiind capacitatea de a avea drepturi și obligații.
Potrivit art. 7 din decretul menționat, capacitatea de folosință a persoanei fizice începe de la naștere și încetează odată cu moartea acesteia.
în cauză rezultă că după 14 octombrie 2001, dată la care reclamanta C.C. a decedat, ea nu mai putea să aibă capacitate procesuală, așadar hotărârile pronunțate după acea dată, la fond și în apel, la 21 martie 2002 și respectiv, 22 noiembrie 2002, sunt nule, excepția fiind invocată din oficiu de instanța sesizată cu soluționarea recursului.
Drept urmare, pentru motivul învederat recursul a fost admis, au fost casate sentința civilă pronunțată de Tribunalul București și decizia civilă a Curții de Apel București, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de fond, Tribunalul București, unde va fi citată moștenitoarea reclamantei C.C., Arcado Angela, care a înțeles să preia poziția procesuală a autoarei sale, conform cererii depuse în dosarul de recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5201/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5171/2004. Civil → |
|---|
