ICCJ. Decizia nr. 5256/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificarea formulată la 12 iulie 2001, S.T., S.E. și N.I., au solicitat Prefecturii Județului Prahova, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, pentru utilajele componente ale morii, presei de ulei, atelierului mecanic, precum și pentru un tractor și trei batoze de treierat preluate fără titlu de la autorul lor S.D.I.
Prin dispoziția nr. 216 din 13 mai 2002, Primarul comunei Fulga a respins cererea, cu motivarea că bunurile au fost preluate cu titlu valabil, în baza Legii nr. 119/1948.
La 12 iunie 2002, persoanele îndreptățite au contestat această dispoziție solicitând instanței, în contradictoriu cu Primăria comunei Fulga, să dispună obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor bănești.
Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 136 din 28 februarie 2003, a admis în parte contestația, a anulat dispoziția nr. 216 din 13 mai 2002 emisă de Primăria comunei Fulga și a obligat intimata să plătească contestatorilor suma de 948.076.000 lei, reprezentând despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că bunurile în legătură cu care s-a formulat notificarea, au fost proprietatea autorului contestatorilor, fiind preluate de stat, fără titlu valabil, în anul 1948 și ulterior transferate altor unități comerciale.
împotriva acestei sentințe au declarat apel atât contestatorii cât și intimata Primăria comunei Fulga.
Prin decizia nr. 130 din 28 mai 2003, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul contestatorilor și a admis apelul declarat de Primăria comunei Fulga, înlăturând pe cale de consecință obligarea acesteia la plata despăgubirilor către persoanele îndreptățite.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 întrucât contestatorii nu au făcut dovada existenței "fizice" a tuturor utilajelor și instalațiilor în legătură cu care s-a făcut notificarea și a faptului că acestea nu au fost înlocuite, casate sau distruse.
Pe de altă parte, se susține, acordarea despăgubirilor bănești nu intră în competența instanței de judecată care are atribuția de a verifica doar legalitatea emiterii deciziei sau dispoziției.
în cauză, au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., contestatorii S.E., S.T. și N.I.
în motivarea recursului, se susține în esență că soluția pronunțată în apel este contrară spiritului Legii nr. 10/2001, potrivit căreia ori de câte ori restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv nu este posibilă persoanele îndreptățite au dreptul la stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
Recursul este fondat.
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite casate sau distruse.
în speță, din actele cauzei rezultă că utilajele în legătură cu care s-a formulat notificarea au aparținut autorului contestatorilor, fiind accesorii ale unei mori și respectiv atelier mecanic, proprietatea acestuia și au fost preluate abuziv de stat, în anul 1952, o parte din acestea fiind transferate ulterior altor persoane fizice sau juridice.
Ca atare notificarea formulată de persoanele îndreptățite trebuia să conducă la acordarea măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, concretizate printr-o ofertă concretă din partea unității deținătoare.
Cum prin dispoziția criticată, notificarea a fost respinsă fără o motivare pertinentă, era firesc și în spiritul legii ca acțiunea în justiție, urmată de anularea acestei dispoziții, să conducă la obligarea intimatei de a achita celor în cauză despăgubiri pentru utilajele și instalațiile existente.
Or, instanța de control judiciar, deși a constatat în mod corect, dreptul celor în cauză de a primi despăgubiri pentru utilajele ce nu au fost distruse sau casate, a înlăturat obligarea intimatei la plata acestor despăgubiri, soluție ce conduce în fapt, la "sancționarea" contestatorilor, care se văd astfel privați de orice drept asupra bunurilor de care autorul lor a fost deposedat abuziv.
Dispozițiile art. 37 și art. 38 din lege, pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția, nu înlătură obligația unității deținătoare la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, de altfel, din succesiunea textelor legii rezultând cu claritate că alcătuirea comisiei interministeriale pentru evaluarea despăgubirilor bănești, aparține unei proceduri ulterioare centralizării notificărilor și ofertelor de acordare a acestor despăgubiri.
Pe de altă parte, în condițiile în care, chiar art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, prevede posibilitatea atacării în justiție a deciziei sau dispoziției prin care se refuză restituirea prin echivalent, nu poate fi acceptată ideea unei limitări a competenței instanței privind aprecierea asupra cuantumului despăgubirilor, neexistând nici o prevedere din lege care să interzică stabilirea unei valori reale a bunului în legătură cu care s-a formulat notificarea.
Așa fiind, recursul a fost admis.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5259/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5332/2004. Civil → |
|---|
