ICCJ. Decizia nr. 5359/2004. Civil
| Comentarii |
|
Reclamanții D.C.P.P., D.G. și C.M. au acționat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței să constate lipsa de valabilitate a titlului de proprietate al statului asupra imobilului din București, iar Consiliul General să fie obligat a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul.
în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a aparținut familiei M. din 1885, și că, în 1950, în temeiul decretului de naționalizare acesta a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, deoarece autorul reclamanților era exceptat de la naționalizare.
Pe parcursul procesului, în termenul procedural, reclamanții și-au completat acțiunea solicitând anularea contractelor de vânzare-cumpărare 199/112 din 10 iunie 1991 și 201/112 din 30 ianuarie 2002 încheiate între Primăria Municipiului București prin SC R. SA, cu C.S. și respectiv cu Z.J. pentru cauză ilicită și imorală, întrucât vânzarea s-a încheiat în mod fraudulos, față de împrejurarea că statul nu a fost niciodată proprietarul real al imobilului, adevărații proprietari fiind astfel împiedicați să dobândească bunul care le aparținea.
Urmare a anulării contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții au solicitat obligarea celor două cumpărătoare să le lase în deplina proprietate și posesie apartamentele pe care le ocupă.
La data de 23 februarie 2001, C.S. a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, în calitate de proprietară a apartamentului nr. 1 din imobilul aflat în București precizând că a dobândit apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 și în considerarea calității sale de chiriaș, după o atentă verificare care i-a conferit certitudinea că apartamentul nu fusese revendicat până la acea dată.
Pârâtele C.S. și Z.J. au formulat câte o întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată, pârâta Z.J. formulând și o cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, pentru a fi obligată la restituirea sumei plătită cu titlu de preț, la valoarea actualizată și la daune interese.
Prin sentința 210 din 5 martie 2002, Tribunalul București, secția a V - a civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea principală formulată de reclamanții D.C.P.P., D.G. și C.M. împotriva Consiliului General al Municipiului București, Primăriei Municipiului București, introdusă în cauză, C.S. și Z.J.
Constatând lipsa de valabilitate a titlului de proprietate al statului asupra imobilului din București, instanța a obligat Primăria Municipiului București și SC R. SA să lase reclamanților în deplina proprietate și posesie imobilul situat în București.
Prin aceeași sentință instanța a respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtelor C.S. și Z.J. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanții și-au probat legitimarea procesuală activă în privința imobilului din București, deoarece acesta a aparținut E.C., conform actului dotal 1702 din 5 septembrie 1885 ce reprezintă titlu de proprietate, identic cu cel revendicat. Tatăl reclamanților D.C.P.P. a fost unicul moștenitor al E.C. de la care a moștenit imobilul în litigiu, preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950 de naționalizare, deși autorul reclamanților făcea parte din acea categorie socio-profesională exceptată de la naționalizare, așa cum rezultă din xerocopia certificatului de absolvire și carnetul 260 din 1 decembrie 1921.
în consecință tribunalul a considerat întemeiat primul capăt al cererii de chemare în judecată, constatând lipsa de valabilitate a titlului statului.
Cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în conformitate cu dispozițiunile Legii nr. 112/1995, tribunalul procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, a constatat că titlul reclamanților deși este mai vechi și anterior titlului pârâtelor, titlul acestora din urmă este mai bine caracterizat, în sensul că, pe lângă faptul că acestea se află în posesia imobilului, au fost și de bună credință.
în cauză, reține tribunalul, operează teoria aparenței dreptului, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți menținându-și efectele, întrucât buna credință trebuie ocrotită, iar reclamanții nu au putut aduce vreo dovadă pertinentă care să ateste reaua credință a pârâtelor la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare.
Constatând că reclamanții au fost frustrați de dreptul lor de proprietate prin actul naționalizării, instanța i-a îndrumat să-și valorifice dreptul la măsuri reparatorii, în conformitate cu Legea nr. 10/2001.
Ca urmare, tribunalul a respins ca nefondate capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtelor C.S. și Z.J. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.
Curtea de Apel București prin decizia 464 A din 14 noiembrie 2002, a admis apelurile Consiliului General al Municipiului București și ale pârâtelor C.S. și Z.J., schimbând sentința 210 din 15 martie 2002 în sensul respingerii acțiunii precizate și completate ca neîntemeiată. Instanța de apel a admis și cererile de intervenție în interes propriu formulate de C.S. și Z.J.
Restul dispozițiilor sentinței privind respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și a cererii de chemare în garanție au fost menținute.
Apelul declarat de reclamanții D.C.P.P., D.G. și C.M. împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului s-a făcut cu atenta respectare a dispozițiunilor art. I pct. 2 Decretul nr. 92/1950, deoarece autorul reclamanților apelanți deținând un mare număr de imobile la data naționalizării, care depășeau semnificativ nevoile locative ale proprietarului, acesta a fost corect inclus în categoria marilor exploatatori de imobile. Ca urmare, instanța admițând apelul pârâților a schimbat parțial sentința, respingând pe fond ca neîntemeiată acțiunea precizată și completată a reclamanților.
Instanța a respins ca nefondat motivul de apel formulat de C.S. privind excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, bazată pe lipsa unui titlu valabil de proprietate al E.M., căsătorită C., deoarece imobilul în litigiu este menționat în actul dotal nr. 1702/1885, care reprezintă titlul de proprietate potrivit acelei reglementări, cu atât mai mult cu cât a fost înscris în cartea funciară.
Curtea a respins și motivul de apel invocat de reclamanți, în sensul că imobilul în litigiu fiind naționalizat fără titlu valabil, contractele de închiriere nu puteau fi prelungite și cu atât mai mult nu puteau fi încheiate acte juridice de înstrăinare, în condițiile în care adevărații proprietari au notificat, cerând să nu se încheie acte de vânzare-cumpărare. S-a avut în vedere la pronunțarea acestei soluții împrejurarea că la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 pârâtele C.S. și Z.J. ocupau cele două apartamente din imobilul în litigiu în calitate de chiriașe și neexistând nici o interdicție de înstrăinare le-au cumpărat, după ce au depus diligențe la organele abilitate, și în condițiile în care reclamanții nu și-au manifestat dorința de a-și revendica imobilul. în acest caz și în conformitate cu prevederile art. 1898 C. civ. privind prezumția de bună credință, în speță nu se regăsește intenția de fraudare a legii și nici cauza ilicită de natură să afecteze valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
S-a concluzionat că soluția instanței de fond privind respingerea capetelor de cerere referitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtelor de a lăsa reclamanților deplina proprietate și posesie a imobilului, a fost pronunțată cu respectarea principiului validității aparenței în drept.
Făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instanța de fond a conferit eficiența bunei credințe similară aceleia din dreptul comun, menținând contractele de vânzare-cumpărare.
împotriva deciziei 464/A din 14 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III - a civilă, au declarat recurs reclamanții D.C.P.P., D.G. și C.M., precum și pârâta Z.J.
încadrând în drept recursul declarat în dispozițiunile art. 304 pct. 4, 6, 7, 9 și 10 C. proc. civ. reclamanții arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că autorul lor, D.C.P. se încadra în categoria marilor exploatatori de imobile, fiindu-i incident Decretul nr. 92/1950 de naționalizare.
Cu probatoriul administrat în cauză s-a stabilit că autorul reclamanților făcea parte din categoria socio-profesională (intelectual) exceptată de la naționalizare, așa cum corect a reținut prima instanță.
De asemeni recurenții arată că instanța de apel ignorând probele dosarului hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, încalcă reclamanților dreptul fundamental de proprietate și totodată dispozițiile tratatelor și pactelor internaționale privind garantarea dreptului de proprietate.
Instanța de apel a ignorat probatoriul administrat în cauză, și care atestă că autorul reclamanților a fost lipsit de bunurile dobândite prin moștenire de la părinții adoptivi, rămânând pe drumuri după naționalizare.
Instanța de apel s-a pronunțat asupra dreptului de proprietate al reclamanților deși nici una din părți nu a atacat în motivele de apel dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului din litigiu.
Hotărârea instanței de apel nu numai că este dată cu încălcarea legii, dar conține și motivări contradictorii deoarece pe de o parte reține că adevărații proprietari au notificat pe cei în cauză și le-au cerut să nu încheie acte de vânzare-cumpărare, iar pe de altă parte constată că pârâtele au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu respectarea condițiilor legale, că nu exista interdicție la vânzare și că pârâtele au depus diligențe la organele abilitate pentru a afla dacă reclamanții și-au manifestat dorința de revendicare.
Invocând dispozițiunile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. în sensul de a nu se acorda mai mult decât s-a cerut, instanța de apel s-a pronunțat asupra dreptului de proprietate al recurenților, deși nici una din părți nu a contestat și nu a atacat sentința sub acest aspect.
în condițiile în care notificările privind dorința de revendicare a reclamanților au fost comunicate în termen legal celor în cauză, inclusiv Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 la care se afla dosarul 1975/1996, și în care se preciza că naționalizarea este abuzivă și imobilul nu poate fi înstrăinat, este greșit și greu de înțeles cum instanța de apel constată totuși că au fost respectate condițiile legale pentru înstrăinarea imobilului.
Este inadmisibil din punct de vedere moral, etic și juridic, să se constate, în pofida actelor dosarului, existența bunei credințe a primăriei, a SC R. SA și a cumpărătoarelor, și că titlul acestora din urmă este mai bine caracterizat pentru că se află în posesia imobilului, în condițiile în care cei ce au înstrăinat imobilul aveau cunoștință că nu au dreptul să-l înstrăineze.
Disputa publică în jurul legalității naționalizării și a constituționalității Decretului nr. 92/1950 față de art. 8 din Constituția din 1948 care statua că proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate de lege, care pune în discuție legitimitatea deținerii imobilelor de către stat, erau de natură să nască un puternic dubiu în privința actului încheiat.
Instanța de apel a reținut greșit că statul deținea imobilul cu titlu și deci era îndreptățit să-l vândă în temeiul Legii nr. 112/1995, de vreme ce autorul reclamanților fiind intelectual era exceptat de la naționalizare. Pe această cale au fost înfrânte dispozițiunile art. 12 lit. a) și b) din H.G. nr. 20/1996, potrivit cărora contractelor de vânzare-cumpărare la care se referea art. 9 din Legea nr. 112/1995 li se aplică dispozițiunile de drept comun privind nulitatea absolută a actelor juridice dacă au ca obiect imobile naționalizate fără existența unui titlu valabil.
împotriva deciziei civile 464 din 14 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă, a declarat recurs și Z.J., criticile vizând, așa cum expres precizează recurenta, numai considerentele deciziei, fără ca soluția, din punctul său de vedere, să comporte discuții.
Recursul declarat de Z.J. este inadmisibil.
în principiu, numai dispozitivul hotărârii poate fi atacat cu recurs, deoarece numai această parte a hotărârii constituie ordinul instanței cu privire la raportul juridic dedus judecății și este susceptibilă de executare silită. Cât privește considerentele hotărârii, acestea servesc numai pentru a interpreta dispozitivul, pentru a-i preciza întinderea și înțelesul, necăpătând putere de lucru judecat decât prin dispozitiv și numai în măsura în care îl aplică și se reflectă în el.
Numai în mod excepțional, pentru unele motive de casare, recursul vizează nu numai dispozitivul hotărârii atacate, dar și considerentele acesteia, nu însă exclusiv considerentele, așa cum explicit arată recurenta Z.J. în preambulul motivelor de recurs în speță. Recurenta având câștig de cauză, recursul său împotriva considerentelor este lipsit de interes și inadmisibil, întrucât numai dispozitivul hotărârii trece în puterea lucrului judecat.
Cât privește recursul reclamanților, acesta este întemeiat astfel cum se va arăta în cele ce urmează.
în accepțiunea art. 314 C. proc. civ. înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată "numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite".
Problema se pune mai cu seamă în legătură cu acele motive de recurs care vizează mai mult netemeinicia hotărârii atacate și care impune pentru rejudecarea fondului în caz de casare, administrarea unor probe noi, menite să stabilească pe deplin, în scopul aplicării corecte a legii, împrejurările de fapt.
în cauză, recurenții au pretins că dețin imobilul de la autorul lor D.C.P. și că acesta făcând parte din categoria socio-profesională exceptată de la naționalizare, aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut abuziv, în afară de faptul că însăși actul normativ de naționalizare, care trebuia interpretat în spiritul art. 6 din Legea nr. 213/1998, este neconstituțional, în raport de dispozițiunile art. 8 ale Constituției din 1948, care consfințea și garanta dreptul de proprietate privată și acela de moștenire. Mai mult, recurenții au pretins că imobilul a fost naționalizat de la un proprietar inexistent. Vizavi de aceste susțineri și față de temeiul juridic al acțiunii, acela în revendicare, care presupune probațiunea dreptului de proprietate al reclamanților, în întâmpinarea depusă la 10 mai 2001 precum și în apelul Consiliului General al Municipiului București s-a invocat de C.S. și respectiv Consiliul General al Municipiului București lipsa de legitimare procesuală activă a reclamanților, motivat de faptul că aceștia nu au probat dreptul de proprietate al autorului lor asupra imobilului în litigiu și nici că acesta (autorul reclamanților) se încadra în categoria socio-profesională căreia îi erau incidente dispozițiunile art. II din Decretul nr. 92/1950.
Instanțele, fără să se fi preocupat de aceste aspecte hotărâtoare în dezlegarea pricinii au dispus în baza unui material probator insuficient în privința dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios.
Astfel, reclamanții deși au probat filiația lui D.P.(P.) față de E.M., devenită prin căsătorie C. nu au prezentat titlul de proprietate al acesteia asupra imobilului a cărui revendicare se solicită.
Atât instanța de fond cât și aceea de apel, atunci când au respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pentru lipsa unui titlu valabil de proprietate al E.M.C., și au soluționat cauza pe fond au reținut că acest titlu îl reprezintă actul dotal 1702/1885 (în care este menționat imobilul litigios) înscris în cartea funciară sub numărul 60133/1940.
Examinarea atentă a înscrisului depus în Anexa 3 intitulat "Act dotal" emană de la autoarea reclamanților E.M. care declară "subsemnata _. îmi constituie dota". Or din textul mai sus enunțat "actul prezentat este o declarație a E.M. nu un titlu valid de proprietate, nici chiar un act legal de dotă, deoarece nu este întocmit de părinții săi. Mai mult, actul este semnat de E.M., declaranta și viitorul soț C.Ș. (fără a face vreo referire la actul de proprietate al imobilului) și este transcris la Grefa Tribunalului Ilfov "fără a se examina registrele de sarcini ale Tribunalului Ilfov".
Actul este lipsit de valoare juridică întrucât în 1885 Codul civil reglementa expres lipsa capacității de a contracta și a dispune a femeii necăsătorite.
Observațiile de mai sus privind "actul dotal" nu sunt de natură a înrăutăți reclamanților-recurenți situația în propria cale de atac, căci probațiunea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu - constituie condiția fără de care nu pot fi analizate celelalte critici vizând legalitatea naționalizării, incidența art. II din Decretul nr. 92/1950 și respectiv legitimarea procesuală a reclamanților recurenți de a solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare, aspect pe care instanța este îndreptățită să-l analizeze chiar din oficiu.
Probele dosarului, respectiv diploma de absolvire, a lui D.C.P.(P.). și carnetul 260 al acestuia, datând din 1921 (de ofițer în rezervă), nu probează suficient că acesta întrunea condițiile prevăzute de art. II din Decret nr. 92/1950 la data apariției actului de naționalizare, cunoscut fiind că aceste cerințe precum și acelea de la art. I din Decret nr. 92/1950 trebuie stabilite corect și fără dubii la nivelul anului 1950" când a intervenit naționalizarea. Sub acest aspect, pentru soluționarea corectă a recursului reclamanților, probele trebuie adâncite.
Instanța de apel fără suport probator a reținut că D.C.P. era exploatator de imobile, deoarece pe lângă imobilul litigios, deținea o fermă în comuna Otopeni și imobile în Ploiești, Pitești și un teren viran, în str. F. colț cu str. P.T., București.
Singura probă care atestă existența imobilelor de mai sus, este actul dotal din 1885 al E.C., lipsit de relevanță juridică.
Instanțele nu s-au preocupat să stabilească situația juridică a acestor imobile și dacă la data naționalizării ele se regăseau în patrimoniul autorului reclamanților, pentru ca, astfel să se poată justifica incidența Decretului nr. 92/1950.
în afara adresei 6020 din 12 decembrie 2000 care atestă că imobilul din București a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, la dosar nu a fost depusă lista anexă la decretul de naționalizare, pentru a se verifica dacă naționalizarea îl vizează pe autorul reclamanților sau pe un alt proprietar, aceasta și în raport de susținerile reclamanților recurenți potrivit cărora imobilul a fost naționalizat de la un proprietar inexistent.
Problema valabilității contractelor de vânzare-cumpărare de la un neproprietar, în speță statul, este indisolubil legată de înlăturarea prezumției de bună credință, proba pe care recurenții pretind că au făcut-o prin notificările adresate comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 și intervenientelor cumpărătoare, făcându-le cunoscută intenția de revendicare a imobilului.
Instanța de apel nu s-a preocupat să examineze aceste aspecte susținute de reclamanți, solicitând atașarea notificărilor, simpla adresă de la dosar fond, nefiind lămuritoare, deoarece nu redă conținutul notificării.
în consecință, recursul a fost admis, a fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5326/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5364/2004. Civil → |
|---|
