ICCJ. Decizia nr. 5387/2004. Civil
| Comentarii |
|
La 22 octombrie 2003 Curtea Supremă de Justiție a fost învestită cu recursul în anulare declarat potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ. împotriva deciziei civile nr. 1159 din 13 septembrie 2002 a Tribunalului Timiș și a deciziei civile nr. 2680 din 5 noiembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, cu referire la art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003, susținând că se impune casarea acestora, întrucât au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
Examinând cererea promovată, precum și dosarele atașate, înalta Curte constată următoarele
La 13 iulie 2001 Judecătoria Timișoara a fost învestită cu soluționarea cererii reconvenționale formulată de C.N.P.R., D.R.P. Timișoara, împotriva SC M. SA Timișoara (care intentase o acțiune în evacuare disjunsă), solicitând pronunțarea, în contradictoriu și cu Consiliul local Timișoara, a unei hotărâri care să constate dreptul de proprietate al petentei asupra imobilului, Oficiul Poștal Timișoara 7, situat în Timișoara, în valoare de 874.125.000 lei, cu privire la care în mod nelegal s-a intabulat pârâta-reclamantă SC M. SA, fiind solicitată radierea acesteia și intabularea dreptului său corespunzător.
Acțiunea reconvențională, bazată în drept pe art. 111 C. proc. civ., a fost precizată la 23 octombrie 2001, în sensul că se revendică proprietatea asupra imobilului compus din 15 încăperi, cu o suprafață utilă de 191 mp.
Prin întâmpinare, SC M. SA a solicitat respingerea cererii, întrucât imobilul a fost construit exclusiv din fondurile sale, respectiv ale antecesoarei I.J.P.I.P.S. Timișoara.
Consiliul local Timișoara a solicitat de asemenea respingerea cererii, cu motivarea că D.R.P. Timișoara a avut numai un drept de folosință, iar nu de administrare asupra bunului imobil în discuție. S-a depus copia contractului de închiriere nr. 1610 din 20 noiembrie 1995 între RA U. și D.J.P. Timiș.
Prin sentința civilă nr. 22899 din 11 decembrie 2001 Judecătoria Timișoara a respins acțiunea, reținând în esență că în cadrul acțiunii în revendicare reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul de proprietate, ceea ce în speță nu s-a probat.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia civilă nr. 1159 din 13 septembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, care a schimbat în tot sentința și pe fond a admis acțiunea. A constatat că reclamanta a dobândit în temeiul H.G. nr. 371/1998 dreptul de proprietate asupra imobilului. A dispus rectificarea cărții funciare, radierea SC M. SA și intabularea dreptului de proprietate al reclamantei.
S-a reținut în esență că deși neintabulat în cartea funciară, reclamanta, fostă regie autonomă, a dobândit prin lege, în urma transformării în companie națională, dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel încât pârâta, căreia i-a fost constatat prin hotărâre judecătorească la 8 octombrie 1998 dreptul de proprietate, nu și-l putea intabula legal. Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea de către Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a recursului declarat de pârâta SC M. SA, prin decizia civilă nr. 2680 din 5 noiembrie 2002.
împotriva acestor ultime hotărâri judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recursul în anulare de față, în urma memoriului formulat de pârâta SC M. SA.
Se susține în esență că în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile, sentința civilă nr. 16740 din 8 octombrie 1998 a Judecătoriei Timișoara, SC M. SA a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra întregului spațiu de la parterul blocului nr. 56, a cărui construcție a realizat-o integral din fonduri proprii, în timp ce reclamanta avea numai un drept de folosință, în temeiul contractului de închiriere încheiat cu statul român, prin regia locală specializată. Ca atare, reclamanta având numai folosința, iar nu administrarea bunului, nu se poate prevala de art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 371/1998 privind înființarea C.N.P.R. care a prevăzut trecerea în proprietatea noii Companii Naționale a bunurilor aflate în administrarea RA P.R.
în concluzie, s-a susținut că hotărârile judecătorești atacate au încălcat esențial dispozițiile Legii nr. 7/1996, întrucât reclamanta nu îndeplinea cerințele prevăzute de H.G. nr. 371/1998 pentru a se prevala de dobândirea dreptului de proprietate ex lege, fără înscrierea în cartea funciară.
Nici una dintre părți nu a depus întâmpinare; SC M. SA a formulat concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului în anulare.
Recursul în anulare este fondat.
Imobilul revendicat se află la parterul unui bloc de locuințe început înainte de anul 1990 și finalizat ulterior, fiind inițial proprietatea statului român, prin Consiliul local Timișoara.
Astfel cum s-a judecat irevocabil, în urma administrării unui amplu probatoriu, finalizarea întregii construcții de la parter a fost realizată din fondurile antecesoarei pârâtei SC M., acesteia din urmă recunoscându-i-se în contradictoriu cu Consiliul local Timișoara, dreptul de proprietate prin edificare, înscris apoi în cartea funciară.
Acest drept pe bună dreptate a fost considerat de către instanța de fond ca prevalând în fața pretinsului drept de proprietate al reclamantei, dobândit prin hotărâre a puterii executive. Dar cum se susține prin calea extraordinară de atac de față și rezultă din lucrările dosarului, în proprietatea nou înființatei C.N.P.R nu puteau intra în baza H.G: nr. 371/1998 decât bunurile aparținând domeniului privat al statului aflate în administrarea RA P.R. Or, această persoană juridică, antecesoarea reclamantei, deținea spațiul în temeiul unui contract de închiriere încheiat pe o durată de 3 ani, la 20 noiembrie 1995 cu RA U., din subordinea Primăriei Timișoara, dobândind astfel, în schimbul plății unei chirii, dreptul de a folosi bunul. Or, dreptul de folosință al chiriașului este un simplu drept de creanță, fiind calitativ altceva decât dreptul de administrare.
Pentru aceste considerente, recursul în anulare a fost admis.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5376/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5388/2004. Civil → |
|---|
