ICCJ. Decizia nr. 5456/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 5 ianuarie 2000 reclamantele D.S. și T.A. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A.V.L. Berceni pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 698 mp și patru corpuri de construcții.
în motivarea acțiunii reclamantele au învederat că imobilul revendicat a fost dobândit în proprietate de autorul lor, C.L. potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3345 din 23 februarie 1919 de fostul Tribunal Ilfov, Secția notariat. C.L. a decedat la 19 mai 1943 și a fost succedat de C.E., în calitate de soție supraviețuitoare și de reclamantele T.A. și D.S., în calitate de fiice. La data de 15 mai 1977 a decedat C.E., fiind moștenită, potrivit certificatului succesoral atașat acțiunii, de reclamanta D.S.
Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (poz. 4229 din lista anexă) de la fostul proprietar C.L. Reclamantele susțin că naționalizarea a operat cu încălcarea legii deoarece la data când nemișcătorul a trecut în proprietatea statului C.L. era decedat, iar situația socială a succesoarelor lui C.L. nu justifica încadrarea în art. I din Decretul nr. 92/1950, întrucât soția supraviețuitoare C.E. era casnică, reclamanta T.A. era muncitoare (croitoreasă), iar reclamanta D.S. era elevă în momentul naționalizării.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 563 din 9 mai 2000, a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare cu motivarea că autorul L.C., prin numărul de 15 apartamente deținute în proprietate, se încadra în categoriile sociale prevăzute de art. I din Decretul nr. 92/1950, nefiind exceptat de la naționalizare.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantele D.S. și T.A. a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 488 din 27 septembrie 2000, a schimbat în tot hotărârea tribunalului și a admis acțiunea. Au fost obligați pârâții să lase reclamantelor în deplină proprietate și folosință imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 698 mp și construcțiile ce se află pe acesta.
Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut și motivat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3345 din 23 februarie 1919 L.C., autorul reclamantelor, a dobândit în proprietate imobilul situat în București, C.L. a decedat la 19 mai 1943 și potrivit certificatelor de moștenitor depuse la dosar, la data aplicării Decretului nr. 92/1950, proprietarii imobilului revendicat erau E.C., soția supraviețuitoare și reclamantele D.S. și T.A., fiicele defunctului și cum naționalizarea s-a făcut pe numele lui C.L, decedat cu 7 ani înainte de apariția decretului, s-a reținut că naționalizarea a operat pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar.
Instanța de apel a mai motivat că situația socială a moștenitoarelor lui L.C. nu atrăgea incidența art. 1 din Decretul nr. 92/1950, iar naționalizarea imobilului a operat cu încălcarea prevederilor art. 8-11 din Constituția în vigoare din anul 1948 și a prevederilor art. 480 și art. 481 C. civ.
împotriva deciziei dată în apel în termen legal a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, care a criticat hotărârea recurată în temeiul următoarelor motive de casare: întrucât fostul proprietar a decedat în anul 1943, succesiunea acestuia nu a fost dezbătută și cum nu au fost înscriși noii proprietari la rolul fiscal de la administrația financiară, a existat identitate între persoana fostului proprietar și persoana care a figurat în anexele Decretului nr. 92/1950, poz. 4229, cu un număr de 15 apartamente; soția fostului proprietar și fiicele acestuia (reclamantele) nu erau persoane exceptate de la naționalizare întrucât autorul lor, proprietarul unui număr de 15 apartamente, a dobândit imobilele în scop de exploatare; potrivit art. 2 pct. 1, art. 4,art. 5 pct. 1 și art. 42 din Legea nr. 69/1991 Consiliul General al Municipiului București nu are calitate procesuală pasivă, această calitate având-o doar Municipiul București, reprezentat de Primarul General.
Motivele de casare invocate de pârâtul Municipiul București nu sunt fondate.
Potrivit adresei nr. 1218 din 11 aprilie 1996 eliberată de pârâta SC A.V.L. Berceni, imobilul situat în București, a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (poz. 4229) pe numele fostului proprietar L.C. Fostul proprietar C.L. a decedat la data de 19 mai 1943 (deci cu 7 ani înaintea apariției decretului de naționalizare) și conform certificatului de moștenitor nr. 229 din 16 iunie 1999 eliberat de B.N.P. I.D., a fost succedat de C.E., soție supraviețuitoare și de reclamantele T.A. și D.S. întrucât la data aplicării decretului de naționalizare adevăratul proprietar al nemișcătorului era decedat, trecerea în proprietatea statului a imobilului pe numele defunctului a reprezentat o operațiune nelegală, fiind fără relevanță ce evidențe deținea pârâtul-recurent în rolul fiscal la Administrația Financiară.
La data trecerii bunului în proprietatea statului soția supraviețuitoare C.E. era casnică, reclamanta T.A. era muncitoare (croitoreasă) iar reclamanta D.S. era elevă, astfel că toate moștenitoarele defunctului C.L. făceau parte din categorii sociale pentru care Decretul nr. 92/1950 era inaplicabil. Referitor la susținerea potrivit căreia Decretul nr. 92/1950 s-a aplicat lui C.L. pentru considerentul că acesta a fost proprietarul unui număr de 15 apartamente, este de observat că actul normativ citat a fost aplicat nelegal deoarece el a intrat în coliziune nu numai cu prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., dar și cu dispozițiile art. 8 din Constituția din 13 aprilie 1948 în conformitate cu care proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau recunoscute și garantate prin lege, iar proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucura de o protecție specială.
Având în vedere obiectul litigiului, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, calitate procesuală pasivă are atât Consiliul General al Municipiului București, în calitate de organ deliberativ, cât și Municipiul București, ca organ executiv.
Recursul pârâtului este însă fondat în temeiul unui considerent de ordine publică, ce a fost invocat și pus în discuția părților conform art. 306 C. proc. civ., motiv ce este legat de specificul acțiunii în revendicare, ca acțiune reală, adică legat de lucrul a cărui proprietate a fost uzurpată și în strânsă corelație cu individualitatea lui, care, până în prezent, nu a fost pe deplin lămurită.
Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță reclamantele au revendicat de la pârâți imobilul din București, compus din teren în suprafață de 698 mp și patru corpuri de construcții. Potrivit expertizei tehnice efectuată în cauză de ing. I.N imobilul din București este compus din patru corpuri, anul construcției fiind 1921 pentru Corpul "D" și anul 1900 pentru corpurile "A, B și C". Același expert a mai constatat că în timp ce corpurile A, B și C sunt constituite numai din parter, corpul D este compus din parter și un etaj.
Pe de altă parte, din titlul de proprietate exhibat de reclamante, respectiv din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3345 din 23 februarie 1919 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat, rezultă că autorul L.C. a cumpărat de la soții A. imobilul că la data cumpărării nemișcătorul se compunea din trei corpuri de construcții.
Este adevărat că în recurs reclamantele au depus autorizația de construcție nr. 65 E din 31 decembrie 1920 și un plan de construcție eliberate la cererea defunctului L.C. de Primăria București numai că acestea privesc un imobil situat în str. E. Din certificatul nr. 9992/2662 din 15 aprilie 1998 eliberat de Serviciul Nomenclatură Urbană din cadrul Primăriei Municipiului București rezultă că imobilul revendicat ce în prezent poartă nr. 29 București "a purtat succesiv următoarele numere factoriale - nr. 67; nr. 65 până în anul 1990".
Având în vedere aceste neconcordanțe, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor și reluarea judecății pentru ca prin efectuarea unui supliment de expertiză tehnică și prin solicitarea de relații complete de la Serviciul Nomenclatură Urbană să se stabilească dacă autorizația și planurile de construcții depuse de reclamante în recurs se referă, în adevăr, la corpul "D" al imobilului revendicat și care în prezent poartă numărul factorial 29 din str. G.G., corp ce se pretinde a fi construit de autorul L.C. după anul 1919, adică după cumpărarea imobilului.
Doar în aceste limite, cauza se va trimite spre rejudecare la Judecătoria sectorului 4 București, competența acestei instanțe fiind determinată atât de valoarea imobilului stabilită pe bază de expertiză tehnică (768.494.133 lei), cât și de prevederile art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
în consecință, recursul a fost admis.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5466/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5550/2004. Civil → |
|---|
