ICCJ. Decizia nr. 5465/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 16 decembrie 2002 Banca Națională a României, sucursala Iași a solicitat în contradictoriu cu intimații Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului Huși, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în Huși, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
în motivarea contestației reclamanta a arătat că a dobândit imobilul conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 134 L/1926 și că după preluarea de către a stat a construcției, aceasta a fost demolată.
Banca Națională a României, sucursala Iași, a notificat Primăria Orașului Huși, iar prin dispoziția nr. 1498 din 23 septembrie 2002 i s-a restituit suprafața de 400 mp teren, dar nu s-au stabilit măsuri reparatorii pentru restul suprafeței de teren și anume 790 mp.
Prin sentința civilă nr. 589 din 5 mai 2003, Tribunalul Vaslui a respins acțiunea, cu motivarea, că din conținutul dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezultă că "nu au calitatea de persoane îndreptățite" și nu face obiectul prezentei legi ministerele, celelalte instituții publice ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile, societățile naționale, societățile comerciale cu capital de stat, precum și cele privatizate potrivit legii".
împotriva acestei hotărâri a exercitat calea ordinară de atac a apelului reclamanta Banca Națională a României, solicitând schimbarea acesteia, întrucât este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.
Soluția instanței de fond a fost menținută prin decizia nr. 56 din 8 iulie 2003 a Curții de Apel Iași, secția civilă, care a păstrat și motivarea primei instanțe, în considerarea acelorași argumente de text evocate, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum a fost completată prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002.
Și decizia din apel a făcut obiectul criticilor exercitate prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, de către reclamantă.
Astfel, motivele de recurs reiterează criticile din apel referitoare la interpretarea greșită realizată de instanță, în sensul că Banca Națională a României este exceptată și nu intră sub incidența dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aceasta nefiind minister, instituție publică autonomă sau independentă a statului, regie autonomă sau societate comercială, ci este bancă centrală a Statului Român, nefinanțată din bugetul de stat, având un statut propriu de organizare și funcționare stabilit prin lege specială, respectiv Legea nr. 101/1998.
Ca atare, se susține de recurentă că Banca Națională a României este persoană juridică cu patrimoniu propriu, care nu poate fi identificată cu Statul Român, persoană juridică, subiect de drepturi și obligații, așa cum este reglementat și prin art. 25 și art. 26 din Decretul nr. 31/1954.
Criticile expuse sunt încadrate generic în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fără a se indica expres la care dintre cele 10 puncte se face referire.
Totuși, din conținutul criticilor evidențiate, instanța apreciază că prin dezvoltarea acestora, ele pot fi atribuite pct. 9 al textului procedural mai sus menționat.
La 4 octombrie 2004, recurenta-reclamantă Banca Națională a României, sucursala Iași, depune o precizare, în sensul că este organizată și funcționează în baza Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României și, totodată, anexează "scrisoarea Direcției Juridice a B.N.R. nr. XV/6256 din 5 martie 2004, din conținutul căreia rezultă că hotărârile judecătorești și deciziile de respingere a notificărilor să nu mai fie atacate, având în vedere completarea art. 3 din Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002".
Recursul este nefondat.
Reclamanta Banca Națională a României, sucursala Iași, a investit instanța cu o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului Huși.
Caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 vizează "imobilele preluate în mod abuziv", expres individualizate în conținutul art. 2 al acestui act normativ și, totodată reglementează categoriile de "persoane îndreptățite", indicate în conținutul art. 3, respectiv subiectivele cu privire la care se naște dreptul de a solicita măsurile reparatorii.
Față de această circumscriere a legii, potrivit cu care au vocație la măsurile reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, "persoanele îndreptățite", instanțele au apreciat corect că, reclamanta nu intră sub incidența subiecților îndrituiți de lege a fi beneficiarii acestor măsuri.
Că este așa o demonstrează și precizările făcute de recurenta-reclamantă Banca Națională a României, sucursala Iași, în sensul că, potrivit noului statut, stabilit prin Legea nr. 213 din 28 iunie 2004 publicat în M. Of. partea a I nr. 582 din 30 iunie 2004, aceasta este caracterizată ca fiind o instituție publică independentă [art. 1 alin. (2)], cu personalitate juridică [art. 1 alin. (2)].
De altfel, din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin introducerea la art. 3 și a alin. (2) modificare operată în temeiul O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002, rezultă că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită.
Potrivit textului de lege mai sus evocat "Ministerele, celelalte instituții publice ale statului sau unităților administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome, companiile, societățile naționale, societățile comerciale cu capital de stat, precum și cele privatizate potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptățite.
în lumina reglementărilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, introduse prin O.U.G. nr. 184/2002 (publicat în M. Of., Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002), textul arătat este privit ca o normă interpretativă sau caracterizat ca dispoziție a unei legi noi.
în primul caz, textul fiind rezultatul unei interpretări oficiale autentice, se integrează Legii nr. 10/2001 și în condițiile generale ale puterii obligatorii a normelor juridice, are aplicabilitate de la data intrării în vigoare a legii interpretate.
în al doilea rând, apare indubitabil că, vizând satisfacerea unor interese de ordine publică, textul dă efecte de viitor (facta futura) unor raporturi juridice trecute (stări de fapt durabile în timp), ceea ce înseamnă că pentru unitate și obligativitate generală este de imediată aplicare.
Astfel, chiar dacă notificarea din 9 noiembrie 2001 este datată anterior intrării în vigoare a normelor cuprinse în O.U.G. nr. 184/2002 și față de abrogarea Legii nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României este de precizat că, împotriva ordinii publice, nu poate prevala ideea că accesul instituțiilor publice la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi condiționată de momentul notificării deținătorului bunului sau al sesizării instanței de judecată.
Deși, în cazul dedus judecății, contestația a fost depusă la 16 decembrie 2002, iar O.U.G. nr. 184 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 929 din 18 decembrie 2002, dezvoltând în spiritul legii, rațiunea excepțiilor instituite prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se fundamentează inadmisibilitatea existenței altor căi și mijloace de reglementare a problemelor de proprietate ale persoanelor juridice exceptate.
Aceste considerații răspund și primului motiv de recurs, referitor la încălcarea principiului neretroactivității legii, formulat de recurenta-reclamantă Banca Națională a României, când se aduc critici în sensul că instanța de apel, în mod nelegal a reținut și aplicat în cauză prevederile alin. (2) art. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 184/2002.
Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5452/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5461/2004. Civil → |
|---|
