ICCJ. Decizia nr. 5450/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 15 iunie 1998 reclamanții R.I.M., M.S.E., M.T.N. și M.Ș.H. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Finanțelor Publice Dolj, Consiliul Local al Municipiului Craiova și Studioul Teritorial al Societății Române de Radio pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate lipsa titlului valabil al pârâților asupra imobilului din Craiova, și să fie obligați pârâții să predea reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul compus din două corpuri de clădire și teren în suprafață de 1600 mp.
în motivarea acțiunii reclamanții au învederat că imobilul revendicat a fost dobândit în proprietate de M.T.I. și prin decesul său, moștenirea a fost transmisă descendenților M.T.B. și R. (născută M.)I.M. în urma decesului lui M.B.T. au rămas ca moștenitori M.S.E., soție supraviețuitoare, M.T.N. și M.Ș.H., descendenți.
Au susținut reclamanții că imobilul revendicat a fost ocupat în anul 1947 de trupe militare străine fără nici un ordin de rechiziție și la plecarea acestora, bunul a fost preluat de autoritățile vremii în mod abuziv și fără nici un titlu. După decembrie 1994 clădirea a fost cedată de organele administrației locale Societății Române de Radiodifuziune, situație pe care reclamanții o consideră neopozabilă cât timp statul nu a fost niciodată proprietarul nemișcătorului.
Investită inițial cu soluționarea cauzei, Judecătoria Craiova, prin sentința civilă nr. 3017 din 11 martie 1999, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pe pârâți să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul din Craiova, compus din două corpuri de clădire și teren în suprafață de 1600 mp.
Pentru a hotărî astfel judecătoria a motivat că imobilul a fost preluat în anul 1947 pentru cartiruirea unor trupe militare străine și după plecarea acestora, bunul a fost transmis în folosința pârâtei Societatea Română de Radiodifuziune - Radio Craiova, printr-un act administrativ, respectiv Decizia nr. 475 din 19 octombrie 1954 emisă de fostul Sfat Popular Orășenesc Craiova, motiv pentru care s-a conchis că nemișcătorul revendicat a fost preluat abuziv de către stat și că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra acestuia.
Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâții Consiliul Local Craiova și Studioul Teritorial al Societății Române de Radio Craiova au fost admise de Tribunalul Dolj, secția civilă, care, prin decizia nr. 3731 din 20 septembrie 1999, a schimbat în tot hotărârea apelată și a respins acțiunea în revendicare cu motivarea că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, în baza Decretului nr. 92/1950, și este deținut de apelantul Studioul Teritorial Radio Craiova în temeiul Legii nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune.
Reținând că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea normelor legale privind procedura de citare, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 1881 din 7 martie 2000, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia pronunțată de Tribunalul Dolj și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.
în rejudecare, Tribunalul Dolj, secția civilă, prin decizia nr. 1253 din 4 aprilie 2001, a admis apelurile declarate de pârâți, a schimbat sentința Judecătoriei Craiova și a respins acțiunea în revendicare, reținând că imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950 și nu în temeiul unui act administrativ cum greșit a reținut judecătoria. S-a mai motivat că între timp imobilul a fost înstrăinat de autorul reclamanților și că la data naționalizării proprietari ai bunului figurau numiții P.F. și P.C., astfel că reclamanții nu au făcut dovada dreptului pretins în justiție.
în urma strămutării procesului, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia nr. 241/R din 7 martie 2002, a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei dată de Tribunalul Dolj, hotărâre pe care a modificat-o, a respins apelurile declarate de pârâți și a menținut sentința nr. 3017 din 11 martie 1999 a Judecătoriei Craiova prin care s-a admis acțiunea în revendicare. Prin aceeași decizie s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Direcției Generale a Finanțelor Publice Dolj.
Pentru a decide astfel instanța de recurs a reținut că singurul act de proprietate, aflat la dosarul cauzei, care are relevanța juridică este contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1913 și care atestă că proprietarul imobilului din Craiova, este I.T.M., autorul reclamanților. Față de această persoană nu s-a luat niciodată măsura naționalizării și ca atare Statul a preluat abuziv bunul, atât din perspectiva inexistenței măsurii naționalizării, cât și din perspectiva procedurii de naționalizare care a constat în propuneri cuprinse în procese-verbale referitoare la alte persoane decât adevăratul proprietar.
împotriva deciziei nr. 241/R din 7 martie 2002 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, la data de 27 februarie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a criticat hotărârea judecătorească atacată pe motiv că a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, aceasta fiind, totodată, și vădit netemeinică.
într-un prim motiv al recursului în anulare se susține că prin hotărârea criticată s-a rezolvat greșit problema calității procesuale active a reclamanților. Astfel, certificatul de moștenitor nr. 15 din 6 februarie 2002 privind pe defunctul M.I. a fost "fabricat pro causa", după repunerea cauzei pe rol de către instanța de recurs, act care nu stabilește calitatea de moștenitori a reclamanților față de M.I.T., fostul proprietar al imobilului. Pe de altă parte, există neconcordanțe vizibile în actele de stare civilă exibate de reclamanți. în certificatul de căsătorie al defunctului M.I. apare și un al doilea prenume T., iar soția sa purta numele de P., iar nu P.M.; în certificatul de naștere al moștenitorului postdecedat M.B.T., prenumele tatălui este I.T., iar prenumele mamei este P. și nu M.P., aceleași neconcordanțe apărând și în certificatul de naștere al moștenitoarei M.I.M.
într-un al doilea motiv de casare se afirmă că prin hotărârea recurată s-a rezolvat greșit problema calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, deoarece în litigiile în care se discută dreptul de proprietate asupra unor bunuri ce fac parte din domeniul public, Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
într-un al treilea motiv al recursului în anulare se reproșează Curții de Apel Brașov că în mod greșit și-a întemeiat soluția pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, fără a ține cont și de celelalte prevederi legale cuprinse în Legea nr. 18/1990 referitoare la terenurile ce aparțin domeniului public și pe care sunt amplasate construcții de interes public în care se desfășoară activități care interesează întreaga societate sau o anumită colectivitate ori fără a ține seama de prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 referitoare la situația imobilelor în care se găsesc așezăminte social-culturale sau instituții publice. în aceste cazuri, se susține în recursul în anulare, "foștii proprietari nu pot solicita și obține decât recuperarea prin echivalent și nu restituirea în natură" a imobilelor.
S-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei dată de Curtea de Apel Brașov, respingerea recursului declarat de reclamanți și menținerea deciziei pronunțată de Tribunalul Dolj prin care s-a respins acțiunea în revendicare.
La data de 17 octombrie 2002, deci după pronunțarea deciziei ce formează obiect al prezentului recurs în anulare, a decedat reclamanta R.I.M. și conform certificatului de calitate succesorală nr. 103 din 11 noiembrie 2002 eliberat de Biroul Notarilor Publici R.D. și M.P., reclamanta a fost succedată de C.I.A.M. și R.I.A., fii, care prin declarația de la dosar au înțeles să-și însușească și să continue acțiunea și celelalte demersuri judiciare ale reclamantei.
Recursul în anulare nu este fondat.
Conform certificatului de calitate nr. 15 din 6 februarie 2002 eliberat de Biroul Notarului Public D.T., Craiova (dosar nr. 5/R/2002 al Curții de Apel Brașov), defunctul M.I., decedat la data de 25 octombrie 1948, a avut ca moștenitori legali pe M.M.P., în calitate de soție postdecedată, pe M.B.T., în calitate de fiu postdecedat și pe reclamanta R.M.I., în calitate de fiică.
Legea nr. 36 din 16 mai 1995 a notarilor publici și a activității notariale prevede că notarul public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul a avut ultimul său domiciliu, poate redacta două categorii de certificate: de moștenitor sau de calitate de moștenitor, această din urmă categorie de certificate se eliberează pentru situația în care nu s-a făcut dovada existenței unor bunuri în patrimoniul defunctului sau când determinarea acestora necesită operațiuni de durată, iar moștenitorii solicită doar a li se stabili calitatea de succesori.
Indiferent de categoria din care face parte, certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor, reprezintă un instrument probator care constată și dovedește calitatea de moștenitor, fără a-l învesti pe succesor cu drepturi privitoare la moștenire, întrucât el le-a dobândit în puterea legii sau a testamentului de la data deschiderii succesiunii, confirmate retroactiv prin acceptarea succesiunii.
Puterea doveditoare a certificatului de moștenitor este prevăzută de art. 88 din Legea nr. 36/1995 în sensul că "până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvine fiecărui moștenitor în parte".
Așadar, cât timp cuprinsul certificatului de calitate de moștenitor exibat de reclamanți nu a fost contestat pe cale judecătorească printr-o acțiune în anulare sau pentru cauze de nulitate absolută (fraudă la lege, obiect sau cauză ilicită) și cât timp printr-o hotărâre judecătorească el nu a fost declarat nul ori anulat, actul face dovada deplină a faptului că reclamanții sunt moștenitorii lui M.I., așa încât calificarea cuprinsă în recursul în anulare conform căreia certificatul ar fi fost "fabricat pro causa" reprezintă o susținere fără fundament legal.
Din examinarea înscrisurilor depuse la dosar rezultă că autorul M.T.I., decedat la 25 octombrie 1948, a avut ca succesori pe M.M.P., soție supraviețuitoare, M.B.T. și R.I.M., fii. M.M.P. a decedat la 22 aprilie 1989 și a fost succedată de copiii săi, M.B.T. și R.I.M. M.B.T. a decedat la 26 iunie 1995 și a lăsat ca moștenitori pe reclamanții M.S.E., M.T.N. și M.Ș.H.
în ceea ce privește unele diferențe, de care se preocupă recursul în anulare, referitoare la prenumele antecesorilor reclamanților, identificați uneori cu M.T.I. și M.P., iar alteori cu M.G.T.I. și M.M.P., corect s-a reținut prin hotărârea recurată că acestea nu pot determina concluzia unei lipse de identitate între aceste persoane, cât timp toate celelalte date de identificare (data și locul nașterii, data și locul încheierii căsătoriei) relevă, fără echivoc, faptul că acestea sunt unele și aceleași persoane.
în privința lui M.M.P. s-a depus la dosar (dosar nr. 5/R/2002) declarația de notorietate autentificată sub nr. 5335 din 24 iulie 1973 de fostul notariat de Stat al sectorului 2, București din care rezultă că M.P. este una și aceeași persoană cu M.M.P.
Cu referire la defunctul M.I. s-au depus în recursul în anulare mai multe înscrisuri, inclusiv actul de identitate al acestuia eliberat de Inspectoratul Regional de Poliție Craiova la data de 11 martie 1948 din care rezultă că M.I., cu domiciliul în imobilul revendicat în prezentul litigiu, era cunoscut cu porecla de T.
Pe cale de consecință, se constată că reclamanții s-au legitimat procesual activ în prezentul proces.
Referitor la cel de al doilea motiv de casare al recursului în anulare se observă că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul, ca subiect distinct de drepturi și obligații, inclusiv în justiție, atunci când acesta participă în mod nemijlocit, în nume propriu și dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ (art. 25 din Decretul nr. 31/1954). în speță, prin Hotărârea nr. 147 din 31 august 1999 emisă de Consiliul Local al Municipiului Craiova, imobilul revendicat a fost înscris în categoria bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al Municipiului Craiova.
în conformitate cu art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra unor bunuri ce fac parte din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale, aceste entități juridice sunt reprezentate de consiliile locale, în speță, de Consiliul Local al Municipiului Craiova, astfel că în mod corect s-a reținut, în raport de datele cauzei, că Ministerul Finanțelor Publice, prin organul său teritorial, Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, nu are calitate procesuală pasivă.
Cu privire la cel de al treilea motiv al recursului în anulare se constată că antecesorul reclamanților, I.T.M., a cumpărat la 18 februarie 1913 terenul situat în Craiova, pe care a construit imobilul și în care a început să locuiască de la data de 23 aprilie 1915. în anul 1947 imobilul a fost ocupat de trupe militare străine.
La data de 30 iunie 1953 și, respectiv, 22 iulie 1953 s-au întocmit două procese-verbale de către Comisia locală și Regională Craiova ce au cuprins propuneri de naționalizare ale imobilului din Craiova, de la numiții P.F., C. și G., iar la 31 decembrie 1954 Statul și-a transcris dreptul de proprietate asupra imobilului.
Este de precizat că atât procesele-verbale, cât și transcrierea nu au fost urmate ori precedate de un act de naționalizare în sensul legii, așa încât în mod corect prin hotărârea recurată s-a reținut că singurul titlu de proprietate aflat la dosarul cauzei și care are relevanță juridică este contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1913 și care atestă că proprietarul imobilului revendicat este I.T.M., antecesorul reclamanților.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998, fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de Stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către Stat.
întrucât în cauză s-a dovedit în mod neechivoc că bunul nemișcător revendicat de reclamanți a fost preluat de Stat fără nici un titlu, cu atât mai puțin unul valabil, se constată că imobilul nu poate face parte din domeniul public sau privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale, el formând obiect al acțiunii în revendicare promovată de succesorii fostului proprietar, astfel cum dispune alin. (2) al articolului citat. Pe cale de consecință, reproșul adus hotărârii prin care s-a menținut soluția de admitere a acțiunii, în sensul că nu a avut în vedere și prevederile altor legi speciale (nr. 18/1991 și nr. 10/2001) este de neprimit, cu atât mai mult cu cât prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi aplicate într-un litigiu pornit la 15 iunie 1998, fără a se încălca principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile noi.
Față de cele ce preced, recursul în anulare a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5461/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5460/2004. Civil → |
|---|
