ICCJ. Decizia nr. 5557/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 33 din 8 februarie 2000, Tribunalul Prahova a respins excepția privind necompetența materială, a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de Consiliul Județean Prahova, Primăria Municipiului Ploiești, C.P., C.M., I.S.C. și I.C.M. și a respins ca inadmisibilă acțiunea de retrocedare formulată de reclamanții M.M.A., M.D. și G.A.R.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin acțiunea precizată și completată, reclamanții au cerut să se constate neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974, trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului situat în Ploiești, și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate, imobilul respectiv, întemeindu-și pretențiile pe art. 480 și art. 481 C. civ., art. 16 și art. 36 din Constituția din anul 1965, declarația universală a drepturilor omului și art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Pârâții au invocat mai multe excepții, dar au pus concluzii numai pe excepțiile privind necompetența materială și autoritatea de lucru judecat.
Excepția de necompetență nu este întemeiată, deoarece valoarea bunului fiind mai mare de 150.000.000 lei competent să soluționeze procesul în fond este tribunalul, însă excepția lucrului judecat este întemeiată, pentru că părțile s-au judecat într-un proces având același obiect și aceeași cauză, proces soluționat prin sentința civilă nr. 13527/1995 a Judecătoriei Ploiești.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 42 din 10 mai 2000, a respins apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, reținând că în mod corect prin sentința apelată s-a stabilit incidența în cauză a dispozițiilor înscrise în art. 1201 C. civ.
Prin decizia civilă nr. 3222 din 27 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de reclamanți, a casat sentința civilă nr. 33 din 8 februarie 2000 a Tribunalului Prahova și decizia civilă nr. 42 din 10 mai 2000 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Ploiești.
Instanța de recurs a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1201 C. civ.
Nu există identitate de părți, deoarece, în acțiunea care a format obiectul dosarului nr. 7320/1997 al Judecătoriei Ploiești, C.P. nu a avut calitatea de pârât, iar cererea sa de intervenție în interes propriu a fost anulată ca netimbrată și nu a fost încuviințată în principiu.
în prezenta acțiune figurează ca pârâți C.P., C.M., I.S.C. și I.C.M., care nu au fost părți în primul proces.
Mai reține instanța de recurs, că nu există nici identitate de cauză (temei juridic) între cele două acțiuni, pentru că prima acțiune este întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și ale Decretului-lege nr. 9/1989, pe când temeiul acțiunii din prezenta cauză îl constituie și prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, text de lege în baza căruia instanțele trebuiau să analizeze valabilitatea titlului de trecere în proprietatea statului a bunului imobil.
Rejudecând cauza după casare, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 325 din 28 iunie 2002, a respins acțiunea, reținând că imobilul proprietatea reclamanților a fost preluat de stat prin deciziile nr. 925/1982 și 1201/1982, date în aplicarea Decretului nr. 223/1974. Casa a fost închiriată pârâților C.P. și I.S.C. prin contracte de închiriere prelungite succesiv.
La data de 17 iunie 1996 reclamanții au formulat cerere de restituire în natură a imobilului, iar prin contractele nr. 536 și 537 din 13 decembrie 1996 imobilul a fost vândut chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cu privire la valabilitatea titlului de trecere a bunului în proprietatea statului, se reține că preluarea s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, care încălca prevederile Constituției din 1965 și ale Tratatelor și Convențiilor Internaționale la care România era parte, dar și în cazul imobilelor preluate pe baza unui titlu care nu este valabil, nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare este înlăturată, pentru că actele s-au încheiat cu bună-credință.
Reține instanța de fond, că este suficientă buna credință a cumpărătorilor, care au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 110 din 15 octombrie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți, reținând că motivarea instanței de fond referitoare la nevalabilitatea Decretului nr. 223/1974 (actul normativ în baza căruia imobilul a fost preluat de stat) contravine situației de fapt stabilite în cauză, deoarece reclamanții au mai învestit instanțele cu o acțiune asemănătoare, având ca obiect neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974 și revendicare, cerere respinsă prin decizia civilă nr. 858 din 20 mai 1998.
Se reține, că reclamanții au formulat mai multe cereri, cu temeiuri juridice diferite dar urmărind aceeași finalitate, iar Curtea de Apel Ploiești, în decizia civilă nr. 42 din 10 mai 2002 a conchis că aspectele legate de nelegalitatea celor două decizii de trecere a imobilului în proprietatea statului și neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974 au fost deja tranșate prin hotărârile anterioare și nu mai pot fi puse în discuție.
De aceea, Primăria Municipiului Ploiești a invocat excepția autorității lucrului judecat, care nu este primită, pentru că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ., dar în raport cu considerentele expuse, critica formulată de apelanți că în mod greșit li s-a respins acțiunea, deși s-a reținut nevalabilitatea actului de trecere a bunului în proprietatea statului, este nefondată.
Nefondată este și susținerea privitoare la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece chiar dacă procesul dintre reclamanți și autoritățile statului s-a desfășurat începând cu anul 1990 și reclamanții au făcut demersuri pentru a intra în posesia bunului, contractele s-au încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 215/1995.
La data întocmirii actelor, cumpărătorilor li s-au prezentat două decizii prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, iar susținerea apelanților că vânzarea s-a făcut cu intenția de a se frauda legea și interesele acestora nu poate fi primită, dacă se are în vedere faptul că parchetul, cercetând plângerea penală, a constatat că vânzarea-cumpărarea s-a făcut în mod legal.
Se mai reține, că invocarea de către reclamanții-apelanți a prevederilor art. 91din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și a art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 11/1997 (care nu este incident în cauză) vizează de fapt nelegalitatea Decretului nr. 223/1974, însă valabilitatea acestui act normativ, în baza căruia statul a intrat în posesia bunului, a fost recunoscută de toate instanțele care au soluționat cererile formulate de reclamanți.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., formulează următoarele critici:
- întrucât instanța de fond a recunoscut nevalabilitatea titlului statului, reținând că dispozițiile Decretului nr. 223/1974 nu constituie temei legal pentru preluarea bunului, iar hotărârea a fost apelată doar de reclamanți, instanța de apel trebuia să se pronunțe numai dacă există sau nu contrarietate între considerentele și dispozitivul hotărârii. Instanța însă a reluat analiza problemei constituționalității actului și, reținând că actul normativ era în concordanță cu Constituția din anul 1965, a înrăutățit situația reclamanților în propria cale de atac.
Greșit instanța de apel reține, într-o manieră indirectă, că în
cauză sunt incidente prevederile art. 1201 C. civ., în raport cu decizia nr. 42 din 10 mai 2000, pronunțată de aceeași instanță, deși această hotărâre pronunțată în primul ciclu de judecată, a fost casată de Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 3222 din 27 iunie 2001.
De asemenea, se reține că aprecierea Decretului nr. 223/1974 ca fiind titlu legal de preluare operează cu autoritate de lucru judecat, în raport cu decizia civilă nr. 858/1998 a Curții de Apel Ploiești, deși inexistența lucrului judecat fusese hotărâtă prin decizia de casare nr. 3222 din 27 iunie 2001.
Susțin recurenții, că reținerea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, în condițiile în care, conform deciziei de casare, avea obligația să discute drepturile reclamanților pe fondul susținerilor acestora, constituie un refuz de soluționare corectă a cauzei.
- Decretul nr. 223/1974 nu constituie titlu legal de preluare a bunului, deoarece venea în contradicție cu art. 17 și art. 36 din Constituția din anul 1965, cu prevederile art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.;
- Contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, pentru că au la bază o cauză ilicită și imorală. Vânzarea s-a făcut în frauda intereselor legitime ale reclamanților, întrucât pârâții au cunoscut la data încheierii actelor situația juridică a bunului.
- Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate de reclamanți, care erau hotărâtoare pentru soluționarea pricinii. Au fost ignorate înscrisurile care atestă faptul că pârâții persoane fizice cumpăraseră apartamentele pe riscul lor, cunoscând că imobilul fusese revendicat. De asemenea, a fost ignorată neprezentarea la interogator a trei pârâți, care echivalează cu recunoașterea necondiționată a pretențiilor.
Prin întâmpinările depuse la dosar, intimații - Primăria Municipiului Ploiești, C.P., C.M., I.S.C. și I.C.M. au cerut să se respingă recursul declarat de reclamanți, susținând că hotărârea atacată este legală și temeinică.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente:
Fiind, de principiu, că dispozitivul hotărârii constituie ordinul instanței cu privire la raportul juridic dedus judecății și că este singurul susceptibil de executare, susținerea recurenților că instanța de apel, care a păstrat soluția pronunțată de instanța de fond, le-a agravat situația în propria cale de atac nu este întemeiată.
Principiul non reformațio in pejus se raportează la soluția dată procesului prin dispozitiv și nu la motivarea cuprinsă în considerente.
în prezenta cauză, prin sentința apelată de reclamanți s-a respins acțiunea, iar faptul că motivarea hotărârii cu privire la valabilitatea titlului de preluare a bunului de către stat, ducea la o altă soluție decât cea la care s-a oprit instanța de fond, nu obliga instanța de control judiciar să schimbe dispozitivul hotărârii, în sensul admiterii acțiunii.
într-adevăr motivarea hotărârii trebuie să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate și să conducă în mod logic la soluția din dispozitiv, insă instanței de control judiciar îi este permisă substituirea motivării, atunci când constată că soluția dată procesului prin dispozitiv este justă, fiind greșită doar motivarea în drept sau în fapt.
Greșit însă instanța de apel a reținut că soluția respingerii acțiunii este justă, în raport cu împrejurări stabilite prin hotărârile pronunțate în alte procese purtate de părți și chiar în raport cu hotărârile pronunțate în prezenta cauză, ale căror efecte încetase o dată cu casarea lor.
De aceea, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a nesocotit prevederile art. 3 15 C. proc. civ., și nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare invocate de apelanți.
Art. 315 C. proc. civ., consacră obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate, iar în prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 3222 din 27 iunie 2001, instanța de recurs a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1201 C.civ., raportat la hotărârile pronunțate în procesele anterioare.
Deoarece prin decizia de casare s-a reținut că temeiul prezentei acțiuni îl constituie art. 6 din Legea nr. 213/1998 și că instanțele trebuiau să analizeze valabilitatea titlului de trecere a bunului în proprietatea statului în baza acestui text, instanța de trimitere avea obligația să stabilească valabilitatea titlului în raport cu textul menționat.
Or, fără să facă vreo referire la art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de apel își întemeiază soluția pe împrejurări stabilite în procesele anterioare și chiar pe împrejurări reținute în decizia civilă nr. 42 din 10 mai 2000 (din care redă un citat), hotărâre pronunțată în prezenta cauză, casată prin decizia civilă nr. 3222 din 27 iunie 2001.
Chiar dacă reține că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1201 C.civ., instanța de apel reexaminează problema lucrului judecat, definitiv soluționată prin decizia de casare, deoarece constată valabilitatea titlului statului și constituționalitatea Decretului nr. 223/1974, în raport cu soluțiile pronunțate prin decizia civilă nr. 858 din 20 mai 1998 și decizia civilă nr. 42 din 10 mai 2000.
Procedând în acest mod, instanța de apel, care nu s-a conformat îndrumărilor date de instanța de control judiciar și nu s-a pronunțat asupra tuturor mijloacelor de apărare invocate de reclamanții-apelanți, a soluționat procesul fără să intre în cercetarea fondului.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de reclamanți a fost admis, a fost casată hotărârea atacată și, conform art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ. s-a trimis cauza aceleiași instanțe, urmând ca instanța de trimitere să rejudece cauza cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și să se pronunțe asupra tuturor mijloacelor de apărare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5550/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5681/2004. Civil → |
|---|
