ICCJ. Decizia nr. 5618/2004. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5618
Dosar nr. 7509/2004
Şedinţa publică din 14 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 333 din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O., S.A. şi Ş.N.M. împotriva sentinţei civile nr. 77 din 7 martie 2002, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC V. SRL şi SC R. SA. Totodată, s-a respins cererea reclamanţilor pentru înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra halei de producţie precum şi cererea de probe formulată de intimata SC R. SA.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că reclamanţii au chemat în judecată pe pârâte pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea deciziei nr. 21/10 din 27 septembrie 2001 emisă de pârâta SC R. SA Merei prin care s-a respins în baza Legii nr. 10/2001 cererea de restituire în natură a unui imobil, casă de locuit compusă din 10 camere şi dependinţe, crama, pivniţa şi magazia, fântâna, curtea aferentă, în suprafaţă de 23.894 mp şi grădina de legume în suprafaţă de 1.200 mp, obligarea pârâtei să-i despăgubească cu suma de 170.970.000 lei reactualizată reprezentând contravaloarea bunurilor mobile care serveau procesului de vinificaţie şi de conservare a vinului, anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1612 din 12 mai 1999 şi nr. 876 din 31 martie 2000, încheiate între cele două pârâte şi obligarea pârâtei SC V. SRL la plata unei despăgubiri de 470.000.000 lei.
Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr. 77 din 7 martie 2002, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, obligând pârâta SC R. SA Merei să facă reclamanţilor o ofertă de restituire prin echivalent, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele demolate, respectiv pentru o casă de servitori de 65 mp, o casă servitori de 185 mp şi un grajd în suprafaţă de 168 mp, fiind respinse celelalte capete de cerere. S-a luat act că reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC V. SRL să-i despăgubească cu suma de 470.000.000 lei.
Tribunalul a reţinut că, potrivit actelor de proprietate aflate la dosar, în patrimoniul autorului defunctului M.A. s-au aflat beciul, casele magazia, aleile, parcul şi curtea, rămânând în indiviziune forţată, terenul aferent construcţiilor fiind de numai 13.668 mp şi nu 23.894 mp, cum pretind reclamanţii.
Pentru imobilele existente pe teren, reclamanţii au deja un titlu obţinut pe calea dreptului comun, prin admiterea acţiunii în revendicare iar pârâta SC R. SA Merei era datoare să le facă ofertă reclamanţilor pentru restituire prin echivalent pentru imobilele demolate.
Capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare a fost respins, deoarece reclamanţii nu au făcut nici o probă din care să rezulte că ele au fost încheiate cu încălcarea legilor în vigoare şi că părţile au fost de rea-credinţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că, în realitate, în afara bunurilor menţionate prin hotărârea pronunţată în revendicare, pârâta SC R. SA trebuia să le restituie şi bunurile care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare şi că bunurile trecute în procesul - verbal din 1952 nu au aparţinut în mod exclusiv lui M.M. ci la patru dintre moştenitorii lui A.M., aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar, semnătura lui M.M. pe acest proces-verbal nefăcând dovada calităţii sale de proprietar.
S-a mai susţinut că hotărârea este greşită şi sub aspectul respingerii restituirii bunurilor mobile şi capătului de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare deoarece s-a făcut dovada existenţei bunurilor mobile iar ambele părţi au fost de rea-credinţă în momentul încheierii contractelor.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 72 din 17 iulie 2002, a admis apelul formulat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 77 din 7 martie 2002 a Tribunalului Buzău, trimiţând cauza la acelaşi tribunal pentru ca instanţa de rejudecare să pună în discuţia părţilor aspecte rezultând din aplicarea art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să dispună disjungerea capetelor de cerere din acţiune formulate potrivit dreptului comun privind plata lipsei de folosinţă şi constatarea nulităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare să decline competenţa soluţionării acestora în favoarea judecătoriei şi să dispună, totodată, suspendarea judecăţii capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 21/2001, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii de drept comun.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 1412 din 8 aprilie 2003 a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat Decizia Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că soluţia adoptată de Curtea de Apel Ploieşti de a desfiinţa sentinţa şi de a trimite cauza spre soluţionare Tribunalului Buzău nu îşi găseşte un fundament legal în prevederile art. 294-298 C. proc. civ., întrucât, în virtutea efectului devolutiv al apelului, chiar instanţa curţii de apel era îndrituită să pună în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă în soluţionarea unuia din capetele cererii.
La rejudecarea apelului, reclamanţii au renunţat la judecarea capătului de cerere privind anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare.
În final, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul, complinind motivarea instanţei de fond cu următoarele considerente:
Principiile care stau la baza Legii nr. 10/2001 sunt principiul restituirii în natură şi principiul restituirii prin echivalent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.
Măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc prin negociere şi numai dacă în termenul prevăzut de art. 28 din lege nu s-a convenit asupra valorii corespunzătoare şi a modalităţii de acordare a măsurilor reparatorii. În speţă, apreciindu-se că sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor existente deoarece ele sunt preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
Curtea de Apel a mai avut în vedere şi faptul că nu toate imobilele solicitate se află în posesia pârâtei SC R. SA, deoarece pentru imobilul compus din 10 camere, denumit vila Zorilor, reclamanţii au fost puşi în posesie iar suprafeţele de teren de 5.206 mp, 6.347 mp şi imobilele cramă cu beci, magazie şi bunurile mobile au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâta SC R. SA Merei şi SC V. SRL
Un alt considerent pentru care nu se poate dispune restituirea în natură şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor demolate sau înstrăinate constă în faptul că retrocedarea construcţiilor de orice fel aparţinând exploataţiilor agricole trecute în proprietatea statului se poate face numai în condiţiile şi cu procedura prevăzută de Legea nr. 1/2000 şi nu în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanţii. Neinvocând în mod expres nici unul din motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceştia au criticat Decizia pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate cu titlu valabil şi nu la imobilele preluate fără titlu, cum este cazul în discuţie deoarece trecerea în proprietatea statului nu s-a făcut în baza Decretului nr. 83/1949. Procesul-verbal al Băncii de Stat nu poate fi invocat ca titlu valabil deoarece împrumutul făcut de M.M. nu devenise scadent la data întocmirii, şi, oricum, era girat cu un alt bun.
Se mai arată că în mod greşit instanţa a constatat că bunurile nu pot fi restituite deoarece aparţin unei societăţi privatizate. În realitate bunurile au fost dobândite de reclamanţi pe calea unei acţiuni de drept comun şi nu puteau face obiectul unor privatizări ulterioare.
Cu privire la incidenţa legii fondului funciar, reclamanţii au arătat că bunurile solicitate nu au aparţinut niciodată unei exploataţii agricole şi nu au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949.
Soluţia instanţei este criticată şi pentru neacordarea despăgubirilor datorate pentru bunurile mobile folosite în procesul de vinificaţie şi conservare a vinului, bunuri care există dar care au fost înstrăinate de pârâtă în anul 2000. Mai este criticată soluţia şi pentru neacordarea de despăgubiri pentru imobilele demolate.
Faţă de motivele de recurs invocate şi dezvoltarea lor, Înalta Curte va privi cererea din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi va admite recursul declarat pentru următoarele motive:
Prin notificarea adresată SC R. SA de reclamanţii Ş.N.M., M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.M.Ş. şi S.A. la 12 iulie 2001, aceştia au solicitat.
- restituirea în natură a unui imobil compus din10 camere şi dependinţe, cu terenul aferent în suprafaţă de 23.894 mp,grădina de legume, anexele gospodăreşti formate din cramă, pivniţă,magazie şi puţ;
- restituirea bunurilor mobile care au servitprocesului de vinificaţie şi care există consemnate în procesul-verbal depreluare al Băncii de Stat din anul 1952, sau contravaloarea acestora;
- suma de 300.000.000 lei, actualizată în funcţiede indicele de inflaţie la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentrubunurile imobile demolate;
- suma de 341.940.000 lei, actualizată în funcţiede indicele de inflaţie la data plăţii, pentru bunurile mobile prevăzuteîn procesul verbal din anul 1952 al Băncii de Stat;
- suma de 240.000.000 lei, actualizată în funcţiede indicele de inflaţie la data plăţii, pentru lipsa de folosinţă asuprabunurilor restituite prin sentinţa civilă nr. 1.342 din 2 februarie 1998.
Prin Decizia nr. 21/10 din 27 septembrie 2001, SC R. SA a respins solicitarea de restituire întrucât imobilul solicitat prin notificare a fost dobândit deja prin sentinţa Judecătoriei Buzău.
Prin actul de vânzare-cumpărare, înregistrat la Tribunalul Buzău la data de 22 iulie 1940, A.M. a dobândit 25 de pogoane de vie, 2 pogoane de livadă, 5 pogoane teren arabil, 20,5 pogoane de izlaz, precum şi construcţiile de pe acestea, respectiv o casă din 5 camere cu dependinţe şi un beci, imobile situate în comuna Valea Teancului, judeţul Buzău.
M.A. a decedat la data de 14 aprilie 1946 iar la data de 30 noiembrie 1946 a fost înregistrat la Tribunalul Popular al Raionului Buzău, actul de partaj voluntar prin care descendenţii acestuia şi-au împărţit bunurile imobile ale autorului, printre care şi cele situate în comuna Valea Teancului.
Prin sentinţa civilă nr. 1342 din 2 februarie 1998, Judecătoria Buzău a obligat SC. R. să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamanţilor un imobil situat în satul Zoreşti, alcătuit din casă de locuit cu 5 camere, curte şi anexe gospodăreşti. Conform legislaţiei de la acea dată, hotărârea nu a fost redactată iar din raportul de expertiză efectuat în acea cauză, la dosar se află doar extrase.
Aşa cum s-a arătat, prin sentinţa civilă nr. 77 din 7 martie 2003, pârâta SC R. SA Merei a fost obligată să facă reclamanţilor o ofertă de restituire prin echivalent, C.F. art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele demolate, respectiv pentru casa de servitori de 65 mp, casa de servitori de 185 mp teren şi un grajd în suprafaţă de 168 mp, aceste dispoziţii rămânând în vigoare în urma soluţionării căilor ulterioare de atac.
Înalta Curte constată, deci, că prin notificare reclamanţii au solicitat restituirea unei suprafeţe de teren, restituirea unui imobil casă de locuit şi a bunurilor mobile care mai există şi despăgubiri băneşti pentru imobilele demolate şi bunurile mobile care nu mai există, toate situate în comuna Verneşti.
Prin actul de proprietate al autorului reclamanţilor, A.M. a dobândit proprietatea asupra imobilelor situate în comuna Valea Teancului, judeţul Buzău. Prin urmare, un prim aspect pe care instanţele ar fi trebuit să-l lămurească este acela al identităţii celor două localităţi şi, prin urmare, a identităţii imobilelor solicitate cu cele cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor.
Legat de aceasta, ar fi trebuit să se determine în ce măsură imobilul casă de locuit solicitat „Vila Zorile" este unul şi acelaşi cu cel restituit prin hotărârea Judecătoriei Buzău. De altfel, la termenul din 10 decembrie 2001, instanţa a pus în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize iar reclamanţii au fost de acord cu efectuarea acesteia, renunţând ulterior la aceasta. Unul dintre obiectivele expertizei propuse ar fi trebuit să lămurească şi problema identităţii între imobilul restituit prin hotărâre judecătorească şi cel solicitat în prezenta cauză.
Un alt aspect pe care instanţele ar fi trebuit să-l lămurească este acela al titlului cu care bunurile în discuţie au fost preluate de către stat precum şi al momentului la care aceste bunuri au fost preluate. Se reţine, într-adevăr, în considerentele deciziei civile nr. 333 din 25 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti că imobilele a căror restituire se solicită au fost preluate de stat de la autorul reclamanţilor prin efectul Decretului nr. 83 din 1949 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187/1945, dar nimic din actele dosarului nu susţine această constatare.
Problema titlului în baza căruia imobilele au trecut în proprietatea statului prezintă o importanţă particulară în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere privind restituirea terenului deoarece, în funcţie de acesta se determină în ce măsură sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sau ale legilor fondului funciar, având în vedere că potrivit cap. 1 lit. f) din HG nr. 498 din 18 aprilie 2003, prevederile Legii 10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare.
În al treilea rând, instanţele ar fi trebuit să observe faptul că autorul reclamanţilor a decedat în anul 1946, an în care s-a realizat şi partajul voluntar între descendenţi. Prin actul de partaj voluntar, o parte din bunuri au fost atribuite între descendenţii defunctului iar o altă parte a rămas în coproprietate. Prin urmare, în afara titlului, ar fi trebuit să se determine şi persoana sau persoanele de la care preluarea în folosul statului s-a realizat, natura bunurilor preluate şi, pe cale de consecinţă, întinderea drepturilor fiecăruia dintre reclamanţi.
Un alt aspect care ar fi trebuit clarificat este acela al unităţii deţinătoare. Instanţele ar fi trebuit să constate cine este persoana notificată, să determine persoana deţinătoare, aşa cum este reglementată prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi prin HG nr. 498/2003 pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, şi să dispună în consecinţă.
Apoi, în ceea ce priveşte bunurile mobile, este adevărat că procesul verbal încheiat în anul 1952 atestă faptul că M.M. a fost cel care a contractat un împrumut, dar în actul de partaj voluntar se atestă faptul că bunurile mobile precum vase, budane, mobilier s-au împărţit între moştenitori conform inventarului ce face parte integrantă din actul de partaj. Acest inventar nu se află la dosar. Tot din conţinutul actului de partaj voluntar rezultă şi faptul că aparatele propriu-zise rămân coproprietatea moştenitorilor. Din extrasele depuse din raportul de expertiză efectuat în dosarul ce a avut ca obiect acţiunea în revendicare rezultă faptul că mai există o parte din bunurile mobile iniţiale. Or, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acestea se restituie dacă au fost preluate odată cu imobilul, afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Prin urmare, instanţele ar fi trebuit, după determinarea titlului şi momentului la care bunurile au trecut în proprietatea statului, în funcţie şi de menţiunile din actul de partaj voluntar, să verifice în ce măsură bunurile mobile la care se face referire mai există la unitatea deţinătoare şi să dispună în consecinţă.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod greşit a menţinut soluţia instanţei de fond deşi nu a stabilit deplin starea de fapt. Pe cale de consecinţă, potrivit art. 312 cu referire la art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamanţi, va dispune casarea hotărârii pronunţate şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti.
Instanţa de apel, rejudecând apelul, va administra întregul probatoriu necesar pentru lămurirea împrejurărilor menţionate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii Ş.N.M., M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O. şi S.A. împotriva deciziei nr. 333 din 25 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5617/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5614/2004. Civil → |
|---|
