ICCJ. Decizia nr. 5716/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 8 octombrie 2001, reclamanții C.D.O., C.V.B. și P.R.V.R. au formulat plângere, în temeiul Legii nr. 10/2001, împotriva deciziei nr. 457 din 24 august 2001 emise de SC B. SA, prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a magazinului B. și cerere de repunere în termen, având în vedere returnarea prin poștă, de către Tribunalul București, a contestației și înscrisurilor anexate, ca urmare a greșitei înregistrări a acesteia pe rolul secției comerciale.
în motivarea plângerii, reclamanții au arătat că Adunarea Generală a Acționarilor SC B. SA a hotărât respingerea cererii lor pe considerentul că, din analiza înscrisurilor anexate la notificare nu rezultă că imobilul deținut de SC B. SA, cu denumirea Magazin B., este unul și același cu cel revendicat.
Reclamanții au mai susținut că imobilul în litigiu a aparținut bunicului lor B.B. și a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. în acest sens, au arătat că: prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 28 noiembrie 1919 și autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția notariat, sub nr. 24179/1919, M.P., J.B., M.E.D. și V.B., în calitate de vânzători, au transmis dreptul de proprietate asupra imobilului din București, compus din teren și construcții, către societatea în nume colectiv P. & B.; prin actul de lichidare parțială a societății în nume colectiv P. & B., încheiat la 23 ianuarie 1921 între N.P. și B.B. și autentificat de Tribunalul Notarial Ilfov sub nr. 999 din 25 ianuarie 1921, B.B. a primit, ca persoană fizică, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București; prin ordonanța de adjudecare nr. 10393 din 11 mai 1936 a Tribunalului Ilfov, secția Notariat, (transcrisă) s-a adjudecat în favoarea societății în nume colectiv B.B. & Comp imobilul; prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 2 iunie 1937, G.P., membru în societatea în nume colectiv B.B. & Comp, aflată în lichidare, a vândut lui B.B. personal, toate drepturile indivize asupra imobilului, teren și construcție, situat în București; prin convenția de vânzare-cumpărare încheiată la 18 iunie 1938 și autentificată sub nr. 22560/1938 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, L.D. a vândut lui B.B. imobilul situat în București, compus din teren și construcții.
Reclamanții mai arată că în anul 1929, B.B. a demarat o construcție cu 5 etaje pe str. B. nr. 2, iar în anul 1939 a demarat o construcție cu 6 etaje pe terenul situat în str. B. nr. 4-6, intabulându-și dreptul de proprietate în cartea funciară provizorie prin procesul-verbal nr. 88/1940, în ceea ce privește atât imobilul situat în str. B. nr. 2, cât și cel situat în str. B. nr. 4-6.
De asemenea, se susține că din adresa nr. 32184/95421 din 27 ianuarie 2000 a Primăriei Municipiului București reiese că, în conformitate cu Registrul de revizuire și numerotare a imobilelor și apartamentelor, la nivelul anului 1948, pe str. B. nr. 2 este înscris imobilul "magazin de stat B.", dar, prin Decretul nr. 92/1950, imobilul înscris la nr. 2 de pe str. B. a fost trecut în proprietatea statului de la proprietarul B.B.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepția lipsei motivării plângerii în termenul special prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar la termenul de judecată din 27 martie 2002, tribunalul a apreciat că plângerea a fost depusă și motivată cu respectarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001,art. 114 și art. 132 C. proc. civ., raportat la art. 109 C. proc. civ.
în cauză, au fost administrate probe: înscrisuri și expertiză tehnică imobiliară.
Prin sentința civilă nr. 1048 din 18 decembrie 2002, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând, în esență, că reclamanții, cu probele administrate în cauză, nu au făcut dovada că imobilul, constând în magazinul B. este unul și același cu imobilul ce a aparținut autorului reclamanților B.B.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții C.D.O., C.V.B. și P.R.V.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât se bazează pe o interpretare eronată a unora din probele administrate în cauză, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ignoră complet probe esențiale, care impuneau, în mod evident, soluția contrară.
în dezvoltarea motivelor de apel, se arată că s-a făcut dovada identității imobilului prin coroborarea probelor administrate în cauză. De asemenea, este criticată hotărârea apelată pentru ignorarea totală de către instanță a raportului de expertiză tehnică, care constituie dovada supremă a veridicității susținerilor reclamanților și lămurește, totodată, toate problemele ridicate în prezenta speță. Apelanții fac ample referiri la înscrisurile depuse la dosar care, în opinia acestora, fac dovada dreptului lor de proprietate asupra imobilului.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 345/A din 12 iunie 2003, a respins ca nefondat apelul, constatând că hotărârea apelată este temeinică și legală, întrucât corect s-a reținut că nu s-a făcut dovada că imobilul, magazinul B., este unul și același cu imobilul ce a aparținut lui B.B., autorul apelanților.
Mai reține instanța de apel că magazinul B. nu avea cum să facă obiectul Decretului nr. 92/1950, pentru că, anterior anului 1950, exista ca "Magazinul de stat B.", în 1948 figurând în nomenclatorul imobilelor din București. Imobilul a avut dintotdeauna destinația de magazin, iar probe referitoare la situația lui juridică în perioada 1939-1948, nu s-au administrat în cauză, B.B., autorul apelanților fiind cunoscut în calitatea sa de comerciant și proprietar al magazinului B., cel puțin până în anul 1939 pentru care s-au depus acte la dosar. După acest moment nu s-au produs probe în instanță, spre a fi analizate și a se clarifica modalitatea trecerii la stat, încă din anul 1948, ori chiar până în acest an.
împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 10 C. proc. civ.
în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții au arătat că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât aceasta doar reia puținele argumente ale instanței de fond și nu combate argumentele și pretențiile învederate de apelanți prin motivele de apel. De asemenea, nu au fost coroborate înscrisurile aflate la dosar și nu s-a făcut referire nici la elementele obiective cuprinse în expertiza tehnică, pe care își fundamentează concluziile.
în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se arată că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la o serie întreagă de înscrisuri atașate la dosarul cauzei (enumerate), dar și cu privire la acele elemente obiective ale expertizei tehnice, care trebuiau să fie înlăturate motivat, deoarece ele conduc la concluzii neechivoce și clare, ce nu reprezintă aprecieri subiective ale expertului.
Recursul este fondat.
în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 10 C. proc. civ., invocate de recurenți.
Curtea de Apel București, respingând apelul reclamanților, nu a răspuns, prin motivarea din considerente, criticilor aduse de aceștia, rezumându-se la a relua argumentația instanței de fond. Nu s-a făcut trimitere la probele administrate și, pe cale de consecință, nefăcând analiza probatoriului, instanța nu s-a pronunțat asupra dovezilor care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Or, instanța de apel, ca instanță devolutivă de control judiciar, trebuia să se pronunțe asupra mijloacelor de probă care aveau relevanță în cauză și care au fost invocate prin motivele de apel, respectiv înscrisuri și acele elemente obiective cuprinse în expertiza tehnică, pe care aceasta își fundamentează concluziile, așa cum au solicitat apelanții-reclamanți.
Este de reținut și faptul că instanța de apel a înlăturat nemotivat expertiza tehnică efectuată în cauză, fără a face trimitere la o altă dovadă cu aceeași forță probantă și fără a dispune administrarea unei alte expertize, în situația în care considera nelămuritoare expertiza deja efectuată.
Pe de altă parte, chiar instanța de apel reține că situația de fapt nu a fost deplin stabilită, deoarece pentru a clarifica regimul juridic al bunului în perioada 1939-1950, nu s-au administrat probe în cauză.
Or, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Argumentația sumară din hotărârea atacată, fără referiri la probele dosarului și nestabilirea deplină a situației de fapt, nu oferă posibilitatea analizei de către instanța de recurs a temeiniciei și legalității soluției respingerii acțiunii, pronunțată de instanța de fond, păstrată prin respingerea apelului.
Față de considerentele analizate, conform art. 312 și art. 314 C. proc. civ., recursul a fost admis, a fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare, Curții de Apel București.
Cu ocazia rejudecării, se va completa probatoriul pentru a se stabili dacă la momentul preluării bunului de către stat, acesta se afla în proprietatea privată exclusivă a autorului reclamanților B.B. sau în capitalul social al societății anonime (față de susținerea din studiul istoric realizat de arh. G.H.M., dosarul de fond) și, finalmente, se va clarifica situația juridică a imobilului în litigiu după anul 1939.
Totodată, instanța de apel va răspunde criticilor formulate de reclamanți prin motivele de apel și va avea în vedere toate apărările părților în proces.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5701/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5718/2004. Civil → |
|---|
