ICCJ. Decizia nr. 5692/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la data de 27 martie 1998, A.G., A.N. și F.R.M. au chemat în judecată L. RA București, pentru a fi obligată să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, trecut în proprietatea statului prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950.
în motivarea și dovedirea acțiunii reclamantele au invocat, între altele, sentința civilă nr. 6692 din 17 iunie 1996 a Judecătoriei sectorului 1, definitivă și irevocabilă, prin care le-a fost admisă acțiunea îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului București și SC H.N. SA București și obligați pârâții să le retrocedeze imobilul în litigiu.
Ca urmare, la termenul din 13 ianuarie 1999, instanța a dispus introducerea în cauză a Consiliului General al Municipiului București având în vedere că imobilul în litigiu a fost transferat cu plată la O.P.S.C.D. (actualmente RA L.) prin decizia Primăriei Municipiului București nr. 396/1990 și, respectiv, H.G. nr. 107/1992.
Sesizată cu judecarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 3119 din 24 februarie 1999, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere valoarea obiectului acțiunii și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
în fața instanței investită prin declinare de competență RA L. București a formulat atât cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 150.000.000 lei reprezentând contravaloarea, actualizată, a cheltuielilor de investiții la imobil efectuate începând din anul 1990 precum și recunoașterea dreptului de retenție până la încasarea sumei, cât și o cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București, Primăriei Municipiului București și Ministerului Finanțelor, solicitând obligarea, în solidar, a primilor doi chemați în garanție la valoarea actualizată a sumei de 74.194.975 lei, reprezentând prețul plătit acestora ca efect al aplicării H.G. nr. 390/1990 și nr. 740/1990 și, respectiv, obligarea celui de al treilea chemat în garanție la o cotă - parte, estimată la 30.000.000 lei, din impozitul pe profit achitat acestuia în perioada cuprinsă între 1990 și data pronunțării hotărârii.
în primă instanță Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 348 din 28 martie 2000, a respins atât acțiunea principală introdusă de reclamanți cât și cererile reconvențională și de chemare în garanție formulate de pârâta RA L. București.
în motivarea soluției de respingere a acțiunii principale instanța de fond a reținut că prin prezenta acțiune reclamantele au revendicat imobilul din str. U., în timp ce actul de proprietate al autorului lor se referă la suprafața de 990 mp. Cât privește imobilul situat în str. B., acesta a fost retrocedat reclamantelor prin sentința civilă nr. 6692 din 17 iunie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București.
Cererea reconvențională formulată de RA L. a fost respinsă ca o consecință a respingerii acțiunii principale iar cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului București a fost respinsă ca fiind lipsită de obiect.
Urmare admiterii apelului declarat de reclamante Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 635 A din 24 octombrie 2000, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis acțiunea principală și a obligat pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și RA L. să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. A respins apelul declarat de RA L.
S-a reținut că imobilul ce a constituit proprietatea autorului reclamantelor, situat inițial în str. A., este identic cu cel revendicat, denumirea străzii schimbându-se, pe parcurs în B., respectiv U.
împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs RA L. și Consiliul General al Municipiului București.
Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 4243 din 10 octombrie 2001, a respins ca tardiv recursul declarat de RA L. și a admis recursul Consiliului General al Municipiului București. A casat decizia atacată, precum și sentința nr. 348 din 28 martie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza pentru rejudecare aceluiași tribunal.
Astfel investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 829 din 27 mai 2002, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. București; a respins cererea formulată de reclamante împotriva pârâtei D.G.F.P. București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea principală, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S.; a obligat pârâții să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. U., compus din construcție și teren; a disjuns cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție formulate de RA A.P.P.S. în vederea continuării judecății.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată.
Apelurile declarate de pârâții RA A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței tribunalului, au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 332/A din 5 iunie 2003.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții RA A.P.P.S. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
RA A.P.P.S. și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că:
- hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină;
- instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, reținând în mod eronat că autorii reclamantelor erau exceptați de la naționalizare.
în recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, a formulat următoarele critici:
- acțiunea este inadmisibilă, în speță fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reglementează o procedură specială de restituire a imobilelor;
- greșit instanța a reținut că autorii reclamantelor erau exceptați de la naționalizare și că Decretul nr. 92/1950 era contrar prevederilor legale în vigoare.
Recursurile sunt nefondate.
Cu privire la recursul declarat de RA A.P.P.S. se rețin următoarele:
Critica referitoare la faptul că hotărârea pronunțată în apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină nu este întemeiată. Astfel, "trimiterea" la probele administrate în dosar trebuie interpretată în sensul că acestea în totalitatea lor au fost de natură să formeze convingerea instanței.
Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, neîntemeiat, instanțele făcând o justă interpretare a prevederilor legale atunci când au reținut că A.M., autoarea reclamantelor, fiind casnică, era exceptată de la naționalizare (dosar nr. 1667/1999 al Tribunalului București).
Statutul de casnică al acesteia nu îi conferea apartenența la o anumită clasă socială pentru a-i fi fost aplicabile dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, care se refereau la naționalizarea imobilelor clădite în scop de exploatare.
Potrivit dispozițiilor art. V din Decretul nr. 92/1950 "imobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se consideră ca aparținând unui singur proprietar în ce privește aplicațiunea prezentului decret.
Conform art. II din același act normativ, "nu intră în prevederile decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor.
Cum, în speță, nu s-a dovedit că imobilul a fost deținut în scop de exploatare, iar autoarea reclamantelor era exceptată de la naționalizare, corect au reținut instanțele că încălcarea dispozițiilor legale amintite dă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare, iar în aceste condiții titlul statului nu poate fi considerat valabil.
Pe de altă parte, este de reținut că Decretul nr. 92/1950 era contrar prevederilor Constituției din anul 1948, care garanta dreptul de proprietate (art. 8), precum și dispozițiilor art. 480 și art. 481 C.civ.
Recursul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice se privește ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, susținerea privind inadmisibilitatea acțiunii față de împrejurarea că reclamantele trebuiau să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001, nu este întemeiată, acțiunea fiind înregistrată la 27 martie 1998, dată la care nu exista legea specială menționată.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu sunt considerate ca inadmisibile acțiunile de drept comun privind revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv de stat, aflate pe rolul instanțelor, ci se dă posibilitatea celor care au urmat calea dreptului comun să apeleze la prevederile acestei legi, dacă renunță la judecată ori dacă solicită suspendarea cauzei.
Pentru a doua critică urmează a fi avute în vedere considerentele expuse la analiza recursului declarat de RA A.P.P.S.
Față de cele ce preced, recursurile au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5687/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5734/2004. Civil → |
|---|
