ICCJ. Decizia nr. 5694/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2002 sub nr. 150 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții A.N., G.S. și C.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și R.A.E.D.P.P. Constanța solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâți să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța înscris în careul 509, lot 32.
în motivarea acțiunii reclamanții arată că imobilul a aparținut autorului lor A.S., iar în baza Decretului nr. 956 din 6 decembrie 1966 a trecut în proprietatea statului, cu toate că la acea dată proprietarul imobilului era decedat și în consecință prevederile decretului mai înainte menționat nu se putea aplica.
în acest sens se mai arată că autorul lor a decedat la data de 3 aprilie 1966 înainte de semnarea acordului de la Atena și moștenitorii erau cetățeni români și nu intrau sub incidența Decretului nr. 956/1966, cu toate acestea prin decizia 532 din 27 iunie 1967 a fostului Sfat Popular al orașului Constanța s-a dispus trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului.
Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 750 din 13 septembrie 1999 a admis acțiunea formulată de către reclamanți și a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, neexistând identitate între persoana pe numele căreia s-a făcut preluarea imobilului de către stat și adevărații proprietari care erau moștenitorii lui A.S. care decedase la data de 3 aprilie 1966.
Curtea de apel Constanța, prin decizia civilă nr. 257 din 31 octombrie 2000, a admis apelurile formulate de către pârâți și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.
S-a reținut de către instanța de apel că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr. 956/1966 și a Ordinului Ministerului de Finanțe nr. 233/1967, acte normative prin care a fost ratificat acordul dintre guvernul țării noastre și guvernul Greciei privind reglementarea problemelor financiare în suspensie între cele două țări, semnat la Atena la 2 septembrie 1966, prin care a fost reglementată și situația bunurilor imobile situate pe teritoriul țării noastre, proprietatea resortisanților eleni care au părăsit România până la 25 august 1956.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții susținând în esență că prevederile decretului nu le sunt aplicabile deoarece autorul lor nu a decedat anterior ratificării acordului bilateral așa încât, la data ratificării, proprietatea aparținea moștenitorilor.
Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 3836 din 21 septembrie 2001, a admis recursul, a casat atât decizia Curții de apel Constanța cât și sentința pronunțată de Tribunalul Constanța trimițând cauza spre rejudecare acestei din urmă instanță.
în considerentele deciziei de casare s-a reținut că este necesar, cu ocazia rejudecării cauzei, completarea probatoriilor, pentru a se stabili data când autorul reclamanților a plecat din România, situația imobilului ulterior plecării din țară, deschiderea succesiunii și cine au fost succesorii, dacă s-au primit despăgubiri și către cine au fost plătite.
în fond, după casarea cu trimitere, Tribunalul Constanța prin sentința civilă 370 din 26 aprilie 2002, a respins excepția invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, privind inadmisibilitatea acțiunii.
A admis excepția privind lipsa calității procesual pasive a Statului Român și a respins acțiunea față de acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
A respins acțiunea formulată de către reclamanți împotriva pârâților Municipiului Constanța prin Primar și R.A.E.D.P.P. Constanța, ca nefondată.
De menționat că prin încheierea nr. 718 din 3 iulie 2002 s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței mai înainte menționat în sensul "obligării reclamanților A.N. și, G.S. la plata de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată către R.A.E.D.P.P. Constanța".
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român că este întemeiată întrucât imobilul în litigiu se află în patrimoniul Municipiului Constanța.
Pe fondul cauzei instanța a apreciat că pentru imobilul în litigiu s-au plătit despăgubiri statului grec, acesta fiind motivul pentru care imobilul a fost preluat de către statul român după ratificarea acordului și nu înainte.
S-a reținut de asemenea că și în situația în care autorii reclamanților au decedat în Grecia anterior ratificării acordului dintre România și Grecia, totuși acest acord a avut în vedere rezolvarea acelor probleme financiare apărute între cele două țări legate și de bunurile imobile situate pe teritoriul României, proprietatea cetățenilor greci ce părăsiseră România înainte de 25 august 1956.
împotriva acestei hotărâri reclamanții au declarat apel susținând că instanța de fond nu s-a conformat recomandărilor deciziei de casare.
Curtea de apel Constanța prin decizia civilă nr. 70/C din 20 iunie 2003, a admis apelul formulat de reclamanți, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele să lase reclamantelor G.S. și C.M. cota de 2/3 din imobilul în litigiu.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
în faza devolutivă a apelului au fost completate probatoriile conform deciziei de casare a Curții Supreme de Justiție.
Pentru a pronunța decizia, instanța de apel a reținut că la data intrării în vigoare a Decretului 956 din 6 decembrie 1966, autorii reclamanților A.S. și A.M. erau decedați, moștenitori ai acestora fiind reclamanții G.S. și C.M. care aveau cetățenia română și A.N. cetățean grec.
A mai reținut instanța față de actele depuse în instanța de apel că reclamantului A.N. guvernul grec i-a plătit 1/3 din despăgubiri pentru imobil, iar ceilalți doi reclamanți nu au primit nici o sumă, fiind cetățeni români.
în consecință s-a reținut că prevederile acordului nu se aplică cetățenilor români pentru cota ideală a acestora de 2/3 din imobilul preluat abuziv de către stat.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtei Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar și R.A.E.D.P.P. Constanța, solicitând admiterea recursurilor și modificarea deciziei pronunțate de către Curtea de apel Constanța, respingerea apelului și menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul Constanța.
în recursul său Consiliul local și Municipiul Constanța prin Primar susține că instanța a interpretat greșit prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 și a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat.
Recurenta a mai susținut că titlul statului a fost valabil, el respectând obligațiile asumate prin acordul bilateral încheiat între România și Grecia.
Se mai susține că este nerelevantă împrejurarea că dintre cei trei reclamanți moștenitori numai unul a primit despăgubiri și în consecință cele două reclamante - cetățene române nu aveau dreptul la restituirea imobilului în cotă de 2/3.
Recurenta R.A.E.D.P.P. Constanța în recursul său susține în primul rând că în cauză își au aplicabilitate prevederile Legii nr. 10/2001 conform prevederilor art. 47 alin. (1) din această lege și în aceste condiții art. 5 din Legea nr. 10/2001 a fost interpretat greșit de instanța de apel întrucât conform prevederilor acestui text de lege nu sunt îndreptățite la restituire sau alte măsuri reparatorii personale care au primit despăgubiri.
întrucât ambele recursuri au susțineri comune, pentru o analiză mai clară și pentru a evita repetările, se vor analiza împreună.
Recursurile sunt nefondate.
Astfel este de reținut în primul rând că ambele recursuri își întemeiază criticile pe prevederi ale Legii nr. 10/2001, respectiv art. 5 din această lege, susținând că acest text a fost interpretat greșit de către instanțe.
Cu privire la acest aspect urmează a constata că recurenții au omis să aibă în vedere faptul că acțiunea reclamanților a fost înregistrată la data de 13 mai 1999, că a mai parcurs un ciclu procesual, ajungând în recurs la Curtea Supremă de Justiție, unde s-a stabilit cu exactitate cadrul juridic al cauzei, care a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond cu obiectivele stabilite în considerentele deciziei de casare.
în aceste condiții, în al doilea ciclu procesual recurenții-pârâți nu pot schimba cadrul juridic al cauzei.
Art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptățită la restituire în cazul în care înainte de intrarea în vigoare a legii (ca în cazul în speță) pornise un proces având ca obiect restituirea unui imobil, are posibilitatea de a alege fie să continue procesul, fie să solicite suspendarea lui, întrucât alege procedura necontencioasă.
în prezenta cauză această situație nu s-a ivit, motiv pentru care urmează a constata că susținerile recurenților au la bază temeiuri de drept străine cauzei.
Cu privire la legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de apel, urmează a reține că instanța s-a conformat considerentelor deciziei de casare și a stabilit exact situațiile de fapt făcând apoi o aplicare corectă a prevederilor legale.
Astfel, conform carnetelor personale de refugiat rezultă că autorii reclamanților s-au stabilit în Grecia în anul 1944 și au decedat A.S. la data de 3 aprilie 1966 și A.M. la data de 16 aprilie 1966, deci anterior datei de intrare în vigoare a Decretului nr. 956, respectiv data de 6 decembrie 1966.
Moștenitori fiind la această dată cele două reclamante, G.S. și C.M., având cetățenia română, care nu puteau fi încadrate în prevederile acestui decret, și A.N., rezident grec.
Astfel, în ceea ce privește reclamantele cu cetățenie română, imobilul a fost preluat abuziv de stat în integritatea lui.
De menționat că prin adresa de la Consulatul General al Greciei rezultă că reclamantul A.N. a primit 1/3 din despăgubiri pentru imobil, făcându-se mențiunea că pentru celelalte două moștenitoare care sunt cetățeni români, "nu se pot aplica prevederile acordului, deoarece deschiderea succesiunii a avut loc înainte de semnarea acordului între cele două state" (dosar apel).
în consecință în speță s-a stabilit valabilitatea titlului reclamanților pe 2/3 din imobil și inexistența unui titlu valabil al statului pentru această cotă; soluția pronunțată de către instanța de apel fiind pronunțată legal în acest sens, față de prevederile art. 480 C. civ.
Astfel fiind, având în vedere considerentele mai înainte arătate cele două recursuri formulate de către pârâți au fost respinse, ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5695/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5687/2004. Civil → |
|---|
