ICCJ. Decizia nr. 5727/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 11 octombrie 1999 reclamanții Z.M.P. și D.M.A. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din parter, două etaje și teren de 281 mp.
în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că autorul lor Z.G.N., de profesie avocat, a dobândit proprietatea imobilului revendicat în anul 1938 prin act autentic și transcris. în anul 1945, prin act autentic, Z.G.N. a donat reclamanților parterul și etajul I ale imobilului, donatorul păstrându-și proprietatea etajului II. în mod arbitrar prin decizia nr. 14065 din 27 august 1951 a fostului Sfat Popular al Capitalei imobilul a fost trecut în proprietatea statului.
Prin petițiile aflate la dosar de fond reclamanții Z.M.P. și D.M.A. și-au întregit acțiunea introductivă de instanță în sensul că au cerut să se dispună nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3342/24.018/1997 și nr. 2434/27.433/1996 încheiate în condițiile Legii 112/1995 cu referire la apartamentul nr. 8 al imobilului revendicat. Totodată, reclamanții au solicitat citarea în cauză, în calitate de pârâți, a cumpărătorilor M.M. și C.C.V.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 311 din 2 aprilie 2001, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, astfel cum a fost completată, cu motivarea că nu s-a făcut dovada faptului că proprietarii nemișcătorului făceau parte din categoriile de persoane exceptate de naționalizare, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții M.M. și C.C.V au fost instrumentate valabil, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de reclamantul D.M.A. și de Z.B., persoană introdusă în cauză în calitate de succesoare a reclamantului Z.M.P., au fost admise de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 657 din 21 decembrie 2001, a schimbat hotărârea tribunalului, în sensul că a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, instanța nu a soluționat apelul în temeiul motivelor formulate de reclamanți, ci a invocat din oficiu două motive de ordine publică referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București și la neîndeplinirea condiției coparticipării procesuale pasive obligatorii.
Cu referire la primul motiv, Curtea de Apel București a motivat că acțiunea în revendicare privește atât apartamentul nr. 8, cumpărat de pârâții persoane fizice, cât și restul apartamentelor situate în imobilul din București, cu referire la care nu există date că ar fi fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. Interpretând prevederile art. 1-4 și art. 11 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 și art. 121-123 din Legea nr. 215/2001, instanța de apel a decis că atât în capătul de cerere privind revendicarea imobilului, cât și în cel referitor la nulitatea celor două contracte, Municipiul București are calitate procesuală pasivă, iar nu și Consiliul General al Municipiului București, chemat în judecată de către reclamanți.
Cu privire la cel de al doilea motiv de ordine publică invocat din oficiu, instanța de apel a constatat că numitele C.G. și M.E., părți contractante (cumpărătoare) în actele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se pretinde, nu au fost chemate în judecată de reclamanți, prezența lor în proces fiind necesară și în capătul de cerere referitor la revendicarea care se presupune, obligatoriu, operațiunea juridică de comparare a titlurilor.
împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, au declarat recurs reclamanții D.A.M. și Z.B.(moștenitoarea lui Z.M.P.).
întrucât după promovarea recursului a decedat și reclamantul D.A.M., a fost introdus în cauză, în aceeași calitate, moștenitorul P.M.D.(certificatul de calitate de moștenitor nr. 2 din 17 ianuarie 2003 eliberat de B.N.P. L.G., dosar de recurs).
în dezvoltarea recursului reclamanții au formulat următoarele critici: în mod greșit instanța de apel a rezolvat aspectul referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul General al Municipiului București; la data când reclamanții și-au întregit acțiunea introductivă de instanță aveau cunoștință de situația juridică a apartamentului vândut doar din adresele întocmite de pârât din care rezultă calitatea de cumpărători doar în persoana celor doi pârâți; stabilirea cadrului procesual, conform principiului disponibilității, aparține reclamantului, astfel că nechemarea în judecată a persoanelor indicate de instanța de apel, nu impietează asupra valabilității cererii, ci doar asupra opozabilității sale.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului asupra bunurilor care au intrat în proprietatea sa în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar în conformitate cu art. 12 alin. (5) din aceeași lege, în litigiile care privesc astfel de bunuri, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-teritoriale, de către consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, președintelui consiliului județean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcționar de stat sau un avocat care să-l reprezinte în instanță.
Dispozițiile legale citate se armonizează cu cele cuprinse în legile, succesive, ale administrației publice locale (Legea nr. 59/1991, în vigoare la data introducerii acțiunii și Legea nr. 215/2001), potrivit cărora administrația publică a municipiului București se realizează de către consiliile locale ale sectoarelor Municipiului București și de Consiliul General al Municipiului București, ca autorități deliberative, precum și de către primarii sectoarelor și Primarul General al Municipiului București, ca autorități executive.
în considerarea celor ce preced, se constată că pârâtul Consiliul General al Municipiului București are calitate procesuală pasivă, soluția contrară adoptată de instanța de apel nefiind legală.
Cu referire la cel de al doilea motiv de ordine publică ce privește nerespectarea condiției coparticipării procesuale pasive obligatorii, în considerarea căruia instanța de apel a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, se constată următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2434/27433 din 20 decembrie 1996 (dosar de fond) SC H.N. SA., ca reprezentantă a Primăriei Municipiului București a vândut soților C.C.V. și C.G. o parte din apartamentul nr. 8 al imobilului din București, iar prin contractul nr. 3342/24.018 din 14 februarie 1997, aceeași vânzătoare a vândut soților M.M. și M.E. o altă porțiune a aceluiași apartament (câte două camere și dependințe, o parte comune, pentru fiecare categorie de cumpărători).
Respingând ca inadmisibilă acțiunea, atât cu referire la capătul de cerere privind revendicarea, cât și în ceea ce privește nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare, instanța de apel a reproșat reclamanților că nu au cerut chemarea în judecată a tuturor cumpărătorilor. Reproșul putea fi și mai energic pentru că reclamanții nu au cerut chemarea în judecată nici a SC H.N. SA., societate care a realizat în fapt operațiunea juridică a vânzării și întrucât acțiunea în nulitate este strâns legată de cauza actului juridic, ca expresie a poziției subiective a părților față de contractul încheiat, se impunea, obligatoriu, chemarea în judecată și a acestei societăți, care a încheiat efectiv contractele și care este parte prin organele sale de conducere în actele juridice atacate în justiție.
Pe de altă parte, este reală afirmația recurenților-reclamanți potrivit căreia la data întregirii acțiunii cu capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, nu cunoșteau situația juridică a apartamentului decât din adresa nr. MF/30.041 din 6 ianuarie 2000 a Primăriei Municipiului București (dosar de fond) din care rezulta numai numărul și data contractelor, iar calitatea de cumpărători o aveau numai cele două persoane fizice cu referire la care s-a întregit acțiunea în nulitate.
Eroarea în care s-au aflat reclamanții la acea dată este de înțeles pentru că ei nefiind părți în aceste contracte, actele juridice reprezentau, ca pentru orice alt terț, un fapt juridic.
Potrivit art. 47 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligațiune comună ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză.
Textul citat reglementează litisconsorțiul sau coparticiparea procesuală care, în conformitate cu poziția părților, poate fi activă, pasivă sau mixtă. Deși în principiu, în funcție de rolul voinței părților în formarea sa, coparticiparea procesuală are un caracter facultativ, sunt situații în care, datorită naturii litigiului, coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Este cazul, exempli gratia, proceselor privitoare la sistarea stării de indiviziune, litigiu unde trebuie să participe toți coproprietarii, întrucât, în caz contrar, partajul este nul (art. 797 C. civ.).
Distincția dintre litisconsorțiul facultativ și cel necesar (obligatoriu) prezintă importanță și pentru speța de față, deoarece jurisprudența este unanimă în a considera că dintr-o acțiune în anulare sau nulitatea unui contract instanța trebuie să constate nevalabilitatea actului juridic față de toate părțile și întrucât pronunțarea unei hotărâri uniforme reprezintă o necesitate obiectivă, în materia nulităților actelor juridice litisconsorțiul este întotdeauna necesar, obligatoriu și unitar.
Dacă instanța de apel a apreciat corect că datorită naturii litigiului coparticiparea procesuală pasivă este obligatorie, se constată totuși că soluția adoptată este greșită întrucât instanța de control judiciar a transformat un motiv de ordine publică care conducea, inevitabil, la desființarea sentinței pentru nerespectarea de către tribunal a prevederilor art. 47 C. proc. civ. , într-o excepție peremptorie legată de respingerea acțiunii ca inadmisibilă, ceea ce a obstaculat soluționarea pe fond a litigiului și a împiedicat pe reclamanți să-și valorifice în justiție un drept cu referire la care pretind că pârâții l-au încălcat.
De altfel, admițând apelul, schimbând sentința și respingând acțiunea ca inadmisibilă, instanța de apel a încălcat prevederile art. 296 C. proc. civ. întrucât a creat reclamanților o situație mai grea în propria cale de atac.
în temeiul motivului de ordine publică analizat, instanța de apel trebuia să constate că tribunalul a fost lipsit de rolul activ pe care îl impunea art. 129 și art. 130 C. proc. civ. și care obliga instanța de fond să nu poată hotărî asupra valabilității a două acte juridice până nu punea în vedere reclamanților că au obligația legală de a cere citarea în cauză a tuturor părților ce au încheiat contractele atacate în justiție. Soluția de respingere a acțiunii era de primit numai atunci când reclamanții ar fi refuzat, fără o justificare reală și serioasă, chemarea în judecată și a celorlalte persoane din contractele atacate.
în consecință, recursul a fost admis.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5734/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5874/2004. Civil → |
|---|
