ICCJ. Decizia nr. 5734/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificarea nr. 2944 din 10 august 2001 numitul C.E.I. a solicitat Primăriei Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în București, format dintr-o încăpere în suprafață de 22,50 mp și din subsol de 21,20 mp, imobil cu destinația de magazin.
La data de 7 mai 2002 reclamantul C.E.I. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată să emită decizie cu privire la notificarea adresată pârâtei și, totodată, să fie obligată să-i restituie reclamantului imobilul solicitat.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este proprietarul nemișcătorului revendicat în baza sentinței civile nr. 814 din 22 octombrie 1946 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a III-a, și a autorizațiilor de construcție nr. 82/C/1932 și nr. 47/C/1946 eliberate de Primăria Municipiului București. Deși a notificat-o pe pârâtă la data de 10 august 2001, până la 7 mai 2002, când a fost introdusă acțiunea, pârâta nu a dat curs solicitării reclamantului.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 230 din 17 martie 2003, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură a imobilului din București, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei să restituie imobilul către reclamant.
Soluția tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 251 din 27 mai 2003, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul C.E.I. și pârâtul Municipiul București.
împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat soluția instanței de fond, în termen legal au declarat recurs reclamantul C.E.I. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.
în susținerea recursului, reclamantul a cerut casarea hotărârilor criticate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru a dispune restituirea în natură a imobilului revendicat întrucât Legea nr. 10/2001 reprezintă o reglementare specială care îngăduie instanțelor judecătorești să hotărască asupra legalității și temeiniciei cererii de restituire, iar neemiterea deciziei de către unitatea deținătoare nu poate constitui o piedică în calea accesului la justiție.
în motivarea recursului, pârâtul a reproșat instanțelor că au dat o interpretare eronată prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că termenul de 60 de zile de soluționare a cererii trebuie interpretat ca un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare. Pe de altă parte, trebuie respectate prevederile art. 22 din aceeași lege, persoana îndreptățită având obligația de a dovedi cu înscrisuri dreptul pretins.
Recursurile nu sunt fondate.
Prin art. 1,art. 21 alin. (1) și (5), art. 47 alin. (2) și art. 48 Legea nr. 10/2001 instituie o primă etapă, procedura administrativă prealabilă, care are caracter obligatoriu, ceea ce înseamnă că, de la data intrării în vigoare a legii, cererile de restituire a imobilelor la care legea face referire, fie în natură sau prin echivalent, inclusiv acțiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil formulate împotriva persoanelor juridice deținătoare [art. 20 alin. (1)] direct la instanțele judecătorești sunt inadmisibile [art. 109 alin. (2) C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000], dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de lege (art. 20 și urm.).
Mutatis mutandis, acțiunea în justiție întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 are caracter subsidiar, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative obligatorii și prealabile. împrejurarea că legea a prevăzut o atare procedură obligatorie, nu înseamnă că ea a creat o piedică în calea accesului liber la justiție, atât timp cât persoana îndreptățită are posibilitatea de a se plânge în justiție contra refuzului unității notificate de a răspunde solicitării, iar apoi, prin art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a pus la îndemâna aceleiași persoane îndreptățite exercițiul controlului judiciar asupra legalității și temeiniciei întregii proceduri administrative prealabile.
Pe cale de consecință, solicitarea recurentului-reclamant de a i se restitui nemișcătorul solicitat mai înainte de a se finaliza procedura administrativă prealabilă, se privește ca nefondată.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Contrar unei opinii exprimată în doctrină, având în vedere terminologia legii: “Unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe", termenul de 60 de zile de soluționare a cererii nu este unul de recomandare, întrucât legiuitorul a intenționat să creeze pentru unitatea deținătoare o îndatorire imperativă de a rezolva solicitarea persoanei îndreptățite în acest interval de timp considerat, a priori, atât rezonabil, cât și suficient pentru îndeplinirea întregii proceduri prealabile.
Este adevărat că nereglementarea unei sancțiuni pentru ipoteza în care persoana notificată refuză să răspundă se numără printre cele mai grave lacune ale Legii nr. 10/2001, dar conduita imputabilă persoanei notificate care, fie din neglijență, fie din rea-voință refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptățită nu poate să afecteze interesele legitime ale acesteia din urmă și nici să o lipsească în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege într-un termen rezonabil și, în orice caz, cât mai apropiat solicitării.
Așa fiind, se privește ca legală soluția instanțelor de obligare a pârâtului să răspundă la solicitarea legitimă a reclamantului, cu atât mai mult cu cât acesta și-a îndeplinit obligația corelativă stipulată de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în sensul că a atașat la notificare înscrisurile în temeiul cărora pretinde că și-a dovedit dreptul de proprietate asupra nemișcătorului revendicat.
Față de cele ce preced, recursurile au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5692/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5727/2004. Civil → |
|---|
