ICCJ. Decizia nr. 5896/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 29 aprilie 2002, reclamanții H.D.M., H.A.M., D.A.I., T.M.N.C. și I.A.G. au formulat contestație, solicitând în contradictoriu cu pârâta C.N.P.R. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii nr. 33 din 29 martie 2002 emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea lor de restituire a imobilului - spațiu comercial (inclusiv pivnițele aferente), proprietatea reclamanților, situat în București ,; s-a mai solicitat obligarea pârâtei de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesiune imobilul și a se dispune evacuarea pârâtei din spațiul pe care îl ocupă abuziv.
în motivarea contestației reclamanții au arătat că sunt moștenitorii proprietarilor inițiali, statul a preluat fără titlu imobilul, pârâta refuzând să îl restituie.
în drept s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 41 din 14 ianuarie 2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis contestația formulată de reclamanți, a dispus anularea hotărârii nr. 33 din 29 martie 2002 emisă de C.A.C.N.P.R. SA.
A obligat intimata-pârâtă să lase contestatorilor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, spațiu comercial, situat în București.
S-a respins capătul de cerere privind evacuarea ca neîntemeiat; a fost omologat raportul de expertiză efectuat de expertul Ș.G. și intimata a fost obligată la 3.500.000 lei cheltuieli de judecată către reclamați.
în motivarea sentinței s-a reținut că reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor inițiali ai imobilului, că acesta este identic cu spațiul comercial solicitat, situat la fosta adresă și reclamanții au făcut dovada că spațiul revendicat se încadrează în categoria imobilelor preluate fără titlu de către stat, așadar în mod neîntemeiat s-a refuzat restituirea imobilului, urmând a anula hotărârea emisă de pârâtă și a admite contestația reclamanților.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a IV-a, prin decizia civilă nr. 265 din 30 mai 2003.
Instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată critica apelantei pârâte referitoare la afirmația potrivit căreia imobilul a trecut în proprietatea statului "pentru realizarea ipotecii" care greva imobilul, cu argumentul că probele administrate nu confirmă că imobilul a făcut obiectul unei executări silite. Ipoteca constituită de I.V., persoană care a vândut imobilul autorilor intimaților, nu mai avea justificare, debitul fiind achitat de vânzătoare, fapt atestat de înscrisul aflat la dosar.
împotriva deciziei a declarat recurs pârâta invocând motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.
Cu referire la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) recurenta susține că înscrisul, la care instanța de apel a făcut trimitere în considerentele deciziei, act aflat la fila 68, nu a fost niciodată administrat în cauză, în sensul că nu a fost comunicat recurentului, care astfel nu a putut verifica autenticitatea acestuia, fiind încălcate prevederile art. 139 alin. (2) C. proc. civ.
Hotărârea atacată, susține recurenta, cuprinde motive contradictorii atunci când analizează problema ipotecii care greva imobilul din litigiu (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recurenta critică decizia pentru omisiunea de a nu fi făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cheltuielile de judecată fiind exagerat de mari în raport cu cauza care s-a soluționat la primul termen, fără administrarea de probe.
Recursul declarat de pârâtă este neîntemeiat.
Actul la care recurenta face referire a fost depus în dosar, la instanța de fond și recurenta putea lua act de existența lui la termenul din 19 noiembrie 2002 când se afla deja în dosar, fila 68. Tot atunci sau la termenul următor, recurenta putea solicita instanței acordarea unui termen scurt, cerând instanței ca partea să depună originalul așa cum prevede art. 139 alin. (2) C. proc. civ., invocat în motivarea recursului.
Recurenta nu a procedat astfel, nici nu a formulat critici în apel privitor la înscrisul de la dosar, relevând pentru prima dată în recurs acest aspect.
Susținerea recurentei relativ la existența motivelor contradictorii în considerentele deciziei este neîntemeiată.
Prin contractul de vânzare-cumpărare al imobilului, încheiat în forma autentică la 9 iulie 1934, I.V. a înstrăinat terenul și construcțiile în favoarea autorilor intimaților menționând în cuprinsul contractului că "datoria ipotecară a Creditului funciar urban din București a fost complet achitată de ea" și imobilul se vinde liber de orice sarcini și datorie.
în baza autorizației din 2 iulie 1935 cumpărătorii au edificat pe terenul dobândit construcții noi și au cerut înscrierea imobilului în cartea funciară. Prin procesul-verbal nr. 1642/1940 al Comisiei pentru înființarea cărților funciare în București s-a dispus înscrierea, dar întrucât din fișa de la dosar s-a constatat existența ipotecii în favoarea Creditului funciar urban din București, deși cumpărătorii au prezentat contractul conform căruia datoria s-a angajat să o achite vânzătoarea, s-a înscris dreptul de ipotecă.
Cu ocazia partajului voluntar din 5 octombrie 1944 nu s-a făcut nici o referire la ipotecă și partajul a fost transcris cu nr. 5922/1944.
La dosarul primei instanțe se află un înscris, cu antetul Creditului funciar urban din București, serviciul contabilității și casieriei, adresat directorului general, prin care se comunică faptul că V.I., vânzătoarea imobilului din litigiu, a depus la 30.06.1934 suma de 976.500 lei pentru rambursarea împrumutului de 1.000.000 lei contractat în 1931 asupra imobilului ei din București, pentru care i s-a emis recipisa nr. 48/1934.
Actul, datat 16 martie 1940, poartă rezoluția directorului general "se va cere Tribunalului Ilfov, S.not., radierea ipotecii de 1.000.000 lei înscrisă la nr. 1183/1931", iar arhiva generală face mențiunea "luat notă, 27 ianuarie 1942", urmată de o semnătură.
Rezultă fără echivoc că împrumutul a fost rambursat și ipoteca radiată, chiar dacă operațiunea de radiere nu a fost făcută în timp util, fiind fără suport probator susținerea recurentei că imobilul s-ar fi vândut silit pentru realizarea sumei datorate de vânzătoarea I.V.
Critica recurentei referitoare la acordarea integrală a onorariului avocațial cu titlu de cheltuieli de judecată este nefondată, instanța are posibilitatea să aprecieze asupra măririi sau micșorării onorariilor avocațiale și dacă a obligat pe recurentă la plata întregului onorar a considerat că el corespunde prestației depuse de avocat.
Pentru aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5899/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5891/2004. Civil → |
|---|
