ICCJ. Decizia nr. 5923/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 6955 din 22 iulie 2004 SC C.S. 2000 SA în contradictoriu cu Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești, UCECOM București a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1409 din 19 februarie 2004 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca în baza prevederilor art. 318 teza finală C. proc. civ. să dispună anularea deciziei contestate și fixarea unui termen în vederea rejudecării recursului cu privire și la motivul de recurs omis a fi analizat.
în motivarea contestației în anulare se arată că instanța de recurs a omis să analizeze unul dintre cele mai importante motive de recurs formulate de SC C.S. 2000 SA împotriva deciziei civile nr. 251/2000 a Curții de Apel Constanța.
în acest sens se învederează că în raport de dispozițiile art. 129,art. 130 C. proc. civ., instanțele investite, în exercițiul rolului lor activ, pentru a ajuta părțile în ocrotirea drepturilor și intereselor lor legitime, avea posibilitatea și chiar obligația să ordone dovezile pe care le vor găsi de cuviință. Raportat la aceste aspecte se susține că, se impunea efectuarea unei expertize din care să rezulte amplasamentul imobilului, dacă el mai există sau nu, dacă mai există și alte persoane fizice sau juridice care ar trebui introduse în cauză, dacă acestea ar putea pretinde anumite drepturi asupra imobilului.
Se mai susține că, datorită neexaminării acestui motiv de recurs s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri greșite, reținându-se o situație de fapt neconformă realității din teren, realitate care nu poate fi cunoscută și apreciată decât prin efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, care ar fi demonstrat în mod cert faptul că reclamanta A.N.C.M., UCECOM, nu era îndreptățită să revendice întreg imobilul din litigiu, întrucât contribuția sa la edificarea acestuia se limitează la un procent de 19,8 %.
Contestația în anulare este nefondată.
Este de reținut în primul rând că prin decizia civilă nr.1409 din 19 februarie 2004 înalta Curte de Casație și Justiție cu opinie majoritară a respins ca nefondat recursul pârâtei SC C.S. 2000 SA Eforie Sud împotriva deciziei civile nr. 251 din 25 octombrie 2000 a Curții de Apel Constanța, cu opinia separată a unui membru al completului pentru admiterea recursului, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Constanța.
S-a avut în vedere că instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond, deoarece titlul de proprietate asupra imobilului aparține reclamantului A.N.C.M., UCECOM, astfel că bunul face parte din proprietatea privată a cooperației meșteșugărești. Pârâta nu a contestat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul atribuit în "folosință veșnică" în acest scop din fondul statului conform dispozițiilor legale în vigoare în anul 1960.
De asemenea, s-a mai avut în vedere că prin H.C.M. nr. 9/1960 s-a transmis numai dreptul de administrare asupra hotelului, aflat în faza finală de construcție, către fostul Sfat Popular al Orașului Constanța, care, potrivit acelui act normativ, l-a dat în administrarea unei întreprinderi de specialitate din Eforie Sud. Așadar, UCECOM, care a finanțat întreaga lucrare, nu a predat niciodată dreptul de proprietate și dacă administrarea, adică folosința și posesia, atribute care au trecut la autorii pârâtei, iar prin efectul Legii nr. 15/1990, odată cu transformarea fostei I.H.R. Eforie Sud în SC C.S., bunul a intrat în patrimoniul acesteia. S-a conchis că pârâta nu putea primi de la autorii săi mai mult decât aceștia aveau, iar actul administrativ de înființare a SC C.S. nu-i putea recunoaște în capitalul social un alt drept decât cel de administrare în condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.
Această hotărâre a fost criticată prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9-11 C. proc. civ., susținând că:
- în mod greșit s-a reținut că reclamanta a justificat dreptul de proprietate asupra imobilului numai cu un contract de antrepriză și un proces-verbal de predare-primire, care în mod cert nu pot fi considerate titlu de proprietate;
- neprobându-și dreptul de proprietate printr-un act translativ și transcris care să fie opozabil terților, recurenta a apreciat că reclamanta-intimată nu a făcut dovada dreptului de proprietate;
- s-a invocat încălcarea prevederilor art. 129 și art. 130 C. proc. civ., reproșându-se că nu s-a ordonat administrarea unei expertize imobiliare din care să rezulte amplasamentul imobilului, dacă el mai există ori nu și dacă mai sunt și alte persoane fizice și juridice ce trebuiau introduse în cauză.
în majoritate, recursul s-a reținut ca fiind nefondat, deoarece, conform contractului general de antrepriză încheiat cu Trustul de Construcții Edilitare și Hidrotehnice Constanța la 15 iulie 1959, Casa Centrală a Asigurărilor Sociale din Cooperația Meșteșugărească a consfințit să construiască în localitatea Vasile Roaită (azi Eforie Sud) un hotel, casă de odihnă, cu o capacitate de cazare de 405 paturi, având subsol, parter și patru etaje, cu o suprafață desfășurată de 7450 mp. Ca urmare a desființării acestei case de asigurări, lucrările au fost preluate și finanțate în continuare de Administrația Centrală - UCECOM. Hotelul a fost edificat pe un teren de 2500 mp acordat în acest scop în folosință pe durata construcției de către fostul Sfat Popular al Orașului Vasile Roaită - Regiunea Constanța.
Prin art.4 al Hotărârii Consiliului de Miniștri nr.9 din 12 ianuarie 1960 s-a decis că "toate bunurile mobile și imobile ce sunt destinate sau folosite ca unități pentru odihnă_din stațiunile climaterice din regiunile Ploiești și Stalin, trec pe data prezentei hotărâri, de la actualii deținători (ministere, organizații economice de stat au cooperatiste, întreprinderi și organizații obștești) în administrarea comitetelor executive ale Sfaturilor populare regionale respective_".
Prin art. 22 din același act normativ, prevederile acestuia s-au aplicat și stațiunilor balneo-climaterice din fosta regiune Constanța.
Din procesul-verbal încheiat la 1 aprilie 1960 între UCECOM și fostul Sfat Popular Oraș Constanța cu ocazia predării hotelului, cât și din adresa nr. 18263 din 13 august 1960 expediată de reclamantă constructorului hotelului rezultă că la data predării imobilului către noul administrator, reclamanta achitase valoarea investiției până la stadiul final.
în acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanta a invocat în probațiune contractele de proiectare, construcțiile de antrepriză ale lucrărilor de construcții, procesele-verbale de predare-primire și alte înscrisuri, față de care nu se putea contesta, că lucrările s-au achitat integral din fondurile cooperației meșteșugărești.
Față de dovezile administrate s-a dat câștig de cauză reclamantei, apreciindu-se că ridicarea construcțiilor în temeiul contractelor de proiectare și al celor de antrepriză, precum și plata prețului edificatelor, pe un teren cedat în folosință de către stat, reprezintă un fapt juridic care realizează un transfer de proprietate cu titlu oneros.
S-a conchis că titlul exhibat de reclamantă, ca orice alt titlu ce are la bază un act juridic, suferă de o anumită insuficiență probatorie, cu atât mai mult cu cât pârâta a susținut că cele două contracte reprezintă res inter alios acta, astfel că dovezile scrise prezentate nu ar fi opozabile erga omnes, cu atât mai puțin pârâta, ce s-a pretins permanent un terț față de cele două contracte.
La rândul său pârâta, afirmând că stăpânește hotelul în temeiul unui titlu, nu a făcut dovada proprietății celui de la care l-a dobândit (a transmițătorului), întrucât titlul nu este valabil decât cu condiția ca el să emane de la adevăratul proprietar. Astfel, prin H.C.M. nr. 9 din 12 ianuarie 1960 s-a transmis Sfatului Popular al Orașului Constanța numai administrarea hotelului, temeiul administrării imobilului încetând odată cu abrogarea hotărârii (Legea nr. 3/1979), astfel că reclamantei nu i se poate opune un act al unei autorități publice în baza căruia ar fi pierdut proprietatea hotelului.
Pârâta nu putea invoca cu succes prevederile Legii nr. 15/1990, deoarece la data aplicării acestui act normativ hotelul nu se afla în patrimoniul său, deținându-l doar în temeiul unei posesiuni de fapt și incerte, deoarece lipsește chiar titlul transmițătorului.
Față de documentele și circumstanțele cauzei s-a apreciat că se impune a se da preferință dovezilor prezentate de reclamantă, care a construit hotelul în baza contractelor amintite anterior și care a plătit prețul lucrărilor efectuate pe un teren cedat în folosință de proprietarul lui pe durata existenței edificatelor, astfel că prezumțiile trase din aceste circumstanțe conduc spre o compatibilitate cu particularitățile dreptului real de proprietate, dobândit cu titlu oneros și printr-un act juridic încheiat în condițiile legii (contractul de antrepriză).
S-a avut în vedere că reclamanta a ridicat hotelul pe terenul statului, cu acordul acestuia, ceea ce îi conferă calitatea de constructor de bună credință și întrucât proprietarul terenului nu a exercitat, până în prezent, nici o acțiune împotriva constructorului care să conducă la o tulburare de fapt sau de drept a proprietarului edificatelor, nu ar face necesară introducerea ca parte în cauză a statului, situație în care se respectă și principiul disponibilității în procesul civil.
împrejurarea că pe timpul detențiunii pârâta a exercitat lucrări de conservare a bunului pe care, de altfel, l-a și exploatat obținând foloase în beneficiul său, ori lucrări ce au adus imobilului un spor de valoare sau chiar unele lucrări de ordin structural, conferă acesteia decât un simplu drept de creanță, în despăgubiri, fondul pe principiul îmbogățirii fără just temei a proprietarului, iar nu un drept real.
în speță, contestatoarea susține că instanța de recurs nu a avut în vedere toate motivele invocate așa cum s-a arătat anterior, fiind îndeplinite motivele prevăzute de art. 318 C. proc. civ. pentru admiterea contestației în anulare.
Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ. împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de recurs.
Art. 318 C. proc. civ., care este invocat prevede că "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare".
Referirea contestatorului la exercițiul rolului activ al instanței, în sensul că aceasta era obligată să dispună administrarea unei expertize tehnice imobiliare depășește cadrul legal prevăzut de Codul de procedură civilă. Din interpretarea unitară a dispozițiilor legale rezultă fără echivoc că solicitarea probelor este un drept al părților și un atribut al instanței. în cazul în care instanțele ar fi propus probele pentru una sau alta din părți, ar fi încălcat principiul imparțialității ce guvernează activitatea instanțelor.
Rolul activ al instanței constă în diligențele pe care le poate depune pe lângă părțile din proces, pentru ca acestea să apeleze la toate probele care pot conduce la aflarea adevărului. Cu toate acestea instanțele nu se pot transforma în apărătorul părților. Tocmai de aceea legiuitorul român a prevăzut prin art. 167 C. proc. civ. că dovezile solicitate se pot încuviința numai dacă instanța apreciază că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii.
în cauză, din analiza motivelor de recurs formulate de recurenta SC C.S. 2000 SA, în paralel cu prevederile deciziei pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție (împotriva căruia s-a formulat contestația în anulare) se apreciază în continuare că acestea au fost reținute și analizate de instanță.
Astfel, instanța de recurs a reținut în mod expres în decizia civilă nr. 1409 din 19 februarie 2004 (dosar nr. 244/2001) invocarea de către recurentă a art. 129 și art. 130, respectiv faptul că nu s-a dispus expertiză tehnică imobiliară de către instanțele de judecată, înlăturând această critică prin considerentele arătate mai sus.
Așa cum a reținut literatura de specialitate, instanța de recurs este îndreptățită să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente.
Jurisprudența consideră că nu se pot confunda argumentele (criticile) cu motivele de recurs.
Astfel, putea reține că neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun.
Instanța de recurs a înlăturat în mod unitar motivele de recurs și toate celelalte critici, reținând că A.N.C.M. - UCECOM și-a dovedit în mod indubitabil cererea de revendicare prin înscrisurile anexate la dosar.
Astfel, instanțele ce au soluționat cauza au considerat ca fiind suficiente actele depuse de A.N.C.M. - UCECOM în dovedirea dreptului său de proprietate asupra imobilului, apreciind ca nefiind utilă cauzei administrarea unei probe cu expertiză tehnico-imobiliară.
De altfel, părțile din proces sunt cele care stabilesc probele ce se administrează în cadrul acestuia și care se discută în contradictoriu în fața instanței, dar contestatoarea nu a solicitat niciodată pe parcursul procesului încuviințarea unei astfel de probe.
SC C.S. 2000 SA a pus în discuție posibilitatea efectuării unei expertize tehnico-imobiliară numai în fața instanței de recurs, încălcând dispozițiile art. 305 C. proc. civ. conform cărora "în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor".
Astfel fiind, cererea de contestație în anulare a fost respinsă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5924/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5912/2004. Civil → |
|---|
