ICCJ. Decizia nr. 6635/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 8 iunie 2001 reclamanta G.A.I.E. a formulat în contradictoriu cu SC A. Cornățelu, cerere de restituire a imobilelor - teren - în suprafață de 50 ha și construcții - una casă de locuit cu 15 camere din zid; una casă de locuit cu parter, 1 etaj, fânar, una clădire zid formată din 3 camere, una clădire zid formată din 8 camere, antreu, una clădire din zid formată din 2 camere și anexele descrise în petitul contestației.
în motivare, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctei O.G., autoarea menționată și soțul acesteia deținând în proprietate bunurile ce au fost confiscate, în temeiul Decretului 83/1949, conform procesului verbal de expropriere întocmit la 18 mai 1949.
Mai arată reclamanta că o parte din imobile au fost restituite prin sentința civilă nr. 796 din 3 iunie 1999 a Judecătoriei Răcari, respectiv construcțiile individualizate la pct. 2, 3 și 4 ale pct. B din petitul acțiunii și anume: una casă locuit cu parter, etaj și 1 etaj, fânar; una clădire din zid cu 3 camere și una clădire din zid cu 8 camere.
în drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Cererii de chemare în judecată, pârâta SC A. SA Cornățelu i-a opus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acesteia.
Cadrul procesual a fost modificat printr-o cerere de chemare în judecată a B.I.R., prin SC R.V.A.B. precum și SC R.C.I.P. SA, formulată de pârâtă, la 14 noiembrie 2001, iar reclamanta și-a restrâns pretențiile.
La termenul din 24 aprilie 2002, reclamanta a depus o "precizare a acțiunii", prin care a arătat că renunță la judecată cu privire la suprafața de 42 ha teren din cele 50 ha solicitate și a solicitat restituirea suprafeței de 7 ha și 3825 mp teren intravilan.
Prin sentința civilă nr. 531 din 4 septembrie 2002, Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu SC A. SA Cornățelu și cererea de chemare în judecată a B.I.R., prin R.V.A.B., precum și SC R.C.I.P. SA.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență că nu se impunea restituirea terenului întrucât acesta nu mai formează obiectul contestației, fiind restituit reclamantei în baza Legii nr. 18/1991.
Cât privește construcțiile enumerate la pct. B din petitul cererii de chemare în judecată, s-a reținut că unitatea deținătoare SC A. Cornățelu SA nu s-a conformat dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "dacă restituirea în natură nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, iar contestatoarea era îndreptățită să se adreseze cu notificare Prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul.
Ca atare, neîndeplinind procedura prealabilă instituită de art. 36 din Legea nr. 10/2001, în lipsa ofertei unității deținătoare, reclamanta nu trebuia să promoveze prezenta contestație, în temeiul art. 24 pct. 7 și 8 din actul normativ menționat.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane a fost respinsă cu motivarea că aceasta se soluționează printr-o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind fără relevanță existența unor contracte de ipotecă invocate de pârâtă.
Hotărârea instanței de fond a fost apelată de reclamantă pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Criticile au vizat în esență omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra terenului curte aferent celor trei construcții edificate pe acesta ce a fost restituit reclamantei prin sentința civilă nr. 796 din 3 iunie 1999 a Judecătoriei Răcari și greșita apreciere în ceea ce privește regimul juridic al terenului de 50 ha, în sensul că acesta a fost restituit reclamantei (în proporție de 46 ha).
Prin decizia nr. 156 din 19 decembrie 2002 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința tribunalului, a admis contestația și a obligat intimata SC A. SA Cornățelu să emită decizia pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru construcțiile demolate și terenul pe care s-au ridicat acestea.
Pentru a decide ca atare, instanța de apel a reținut că regimul juridic al terenului curte aferent celor trei clădiri predate contestatoarei prin sentința civilă nr. 796 din 3 iunie 1999 a Judecătoriei Răcari este reglementat de prevederile Legii nr. 18/1991, așa încât, potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu face obiect de restituire în temeiul acestui ultim act normativ.
Referitor la construcțiile demolate, menționate în notificarea contestatoarei (fila 5 dosar fond) și evaluate de expertul tehnic D.E., Curtea de Apel Ploiești a apreciat că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001.
A mai socotit instanța că aceste construcții demolate și terenul de sub ele pot forma obiect de restituire printr-o eventuală compensare cu atelierul pentru reparat utilaje agricole.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta G.A.I.E. și pârâta SC A. SA Cornățelu.
Recursul reclamantei critică omisiunea instanței de apel de a acorda cheltuielile de judecată, iar cel promovat de SC A. SA Cornățelu vizează motive legate de greșita aplicare a legii, în sensul că unității deținătoare nu-i incumbă obligația de restituire a imobilelor, deoarece bunurile din procesul verbal de preluare, respectiv o parte din construcție au fost restituite prin sentința civilă nr. 796 din 3 iunie 1999 a Judecătoriei Răcari, iar celelalte (terenul și construcțiile existente pe acesta nu au fost înregistrate în patrimoniul SC A. SA Cornățelu).
S-a precizat în cuprinsul motivelor de recurs că, pentru construcțiile demolate SC A. SA Cornățelu nu este în măsură să emită decizie de restituire, deoarece aceste construcții nu au intrat niciodată în patrimoniul acestei societăți.
Recursurile urmează a fi admise pentru următoarele considerente:
Recursul reclamantei este fondat, întrucât, deși soluția instanței de apel a fost aceea de admitere a apelului, în mod greșit s-a consemnat în dispozitivul deciziei nr. 156 din 19 decembrie 2002 că "nu au fost solicitate cheltuieli de judecată..."
Ca atare, atât în motivele de apel, la finele acestora (dosar 8286/2002 al Curții de Apel Ploiești) cât și în concluziile scrise ale reclamantei s-au solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 7.000.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, plata onorariilor expertizelor și s-au depus înscrisuri, chitanțe doveditoare în acest sens, la același dosar.
Prin notificarea adresată unității deținătoare, SC A. SA Cornățelu la 19 martie 2001, G.A.I.E. a cerut acestei societăți emiterea unei decizii având ca obiect restituirea prin echivalent, sub formă de despăgubiri a imobilelor și anexelor gospodărești ce au fost distruse și demolate după confiscare, măsură realizată prin procesul-verbal din 18 mai 1949, conform Decretului nr. 83/1949, reprezentând: una casă de locuit din 15 camere și dependințe, una clădire anexă etc.( bunuri individualizate în cuprinsul notificării de la dosar nr. 4438/2001 al Tribunalului Dâmbovița) și a terenului aferent.
Apoi, prin decizia nr. 310 din 10 mai 2001, SC A. SA Cornățelu a respins cererea, cu motivarea că bunurile revendicate nu sunt în patrimoniul societății, iar acestea nu le poate restitui prin echivalent.
Cum, în apel, instanța a schimbat hotărârea prin care s-a respins contestația, a dispus admiterea acesteia și obligarea societății intimate să emită decizie pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru construcțiile și terenul existent sub acestea, este de precizat că soluția instanței de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 36 din actul normativ menționat. Măsura de restituire prin echivalent este o măsură cu caracter secundar, subsidiar, față de regula restituirii în natură, reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, legiuitorul instituind o paletă amplă de măsuri reparatorii menite să asigure, pe cât posibil întregirea patrimoniului proprietarului deposedat.
în ipoteza prevăzută de art. 36 alin. (2) și (3) din lege, în cazul în care, persoana îndreptățită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu este posibilă se instituie obligația la măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, soluționarea notificărilor intrând în atribuția prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul preluat abuziv, căruia unitatea deținătoare, sau, după caz, primăria îi va transmite dispoziția privind oferta de acordare a acestora.
Ca atare, sub cerința imperativă a legii, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor bănești trebuie să facă obiectul unei oferte concrete din partea unității deținătoare.
Prin dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se stabilește că "în cazul în care persoana îndreptățită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu a fost aprobată, sau nu este posibilă, potrivit legii, unitatea deținătoare sau, după caz, primăria va transmite decizia, respectiv dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești, prefecturii în a cărei rază teritorială își are sediul.
Potrivit alin. (4) al aceluiași text, în cazul în care nu s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea valorii imobilului, decizia sau dispoziția vor cuprinde, în mod obligatoriu, valoarea estimativă a acestuia.
Din economia prevederilor art. 36 alin. (3) mai sus redate rezultă că, în cazul în care primarul investit inițial cu soluționarea notificării constată că restituirea în natură nu este posibilă și persoana îndreptățită a optat pentru despăgubiri bănești, acesta sau unitatea deținătoare, căreia i-a fost adresată notificarea are obligația să transmită dispoziția sa, prefecturii.
Or, în speță, în cazul concret dedus judecății, instanța de apel a ignorat toate aceste reglementări.
Mai întâi n-a observat că prin notificare au fost solicitate în natură bunuri (terenul până la diferența de 50 ha, fiind acordate numai 42 ha teren), conform precizării ulterioare de acțiune din 24 aprilie 2002 reclamanta solicitând restituirea restului de 7 ha teren și 3.825 mp - cerere nepusă în discuția părților.
Apoi, nu s-a lămurit care sunt imobile ce au fost demolate, din cele expres individualizate la pct. B din cererea de chemare în judecată, nu s-a verificat în ce măsură imobilele reprezentând construcții, descrise în procesul-verbal de expropriere se identifică cu cele expres solicitate prin notificare și cine deține în prezent aceste construcții în măsura în care nu au fost demolate.
Situația juridică a imobilului (teren în suprafață de 7 ha și 3.825 mp a rămas neelucidată, ca și aceea a construcțiilor care au fost demolate și nu s-au lămurit de instanță cerințe, explicații necesare, în sensul art. 129 C. proc. civ.
Cum, toate aceste aspecte sunt în sensul art. 314 C. proc. civ., împrejurări rămase nestabilite, înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Curții de Apel Ploiești.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6582/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6397/2004. Civil → |
|---|
