ICCJ. Decizia nr. 6616/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată inițial la 14 ianuarie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 reclamanta P.S. a chemat în judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului București pentru ca hotărârea ce se va pronunța să-l oblige a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din construcție - parter etaj și mansardă, formând două apartamente cu dependințe și teren în suprafață de 200 mp.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de tatăl său, Ș.A., căsătorit cu A.E., conform actului autentic de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 1944 și transcris sub nr. 7433/1994 la Tribunalul Ilfov, Secția notariat. Ș.A. a decedat în anul 1971 iar soția sa în 1982, reclamanta fiind fiica lor și unică moștenitoare.
S-a mai învederat că imobilul revendicat a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, act normativ greșit aplicat deoarece Ș.A. și A.E. nu erau cetățeni români ci "creștini de origine etnică armeană", cu pașaport Nansean. Pe de altă parte, Ș.A. era mic comerciant, ocupându-se cu vânzarea cafelei iar A.E. casnică. Locuința era ocupată la momentul naționalizării de soții A., care aveau trei copii.
La data de 19 octombrie 1998, prin trei cereri diferite, reclamanta și-a completat acțiunea, chemând în judecată și pe pârâții H.V.S., L.C., L.S. și P.T. și SC F. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare pe care le-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentele și mansarda ce compun imobilul în litigiu.
Prin întâmpinări formulate la 14 decembrie 1998 pârâții persoane fizice au învederat că naționalizarea imobilului s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată și că titlurile lor, constituite în baza Legii nr. 112/1995, sunt valabile.
Judecătoria sectorului 2, prin sentința civilă nr. 6605 din 10 mai 1999 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, constatând că valoarea obiectului cauzei depășește 150 milioane lei.
Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 190 din 8 martie 2000, a admis acțiunea, astfel cum a fost completată, constatând nulitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare și dispunând repunerea părților în situația anterioară.
S-a stabilit de asemenea o asemenea obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București de a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut și motivat că imobilul revendicat a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 iar la acea dată proprietarii nu erau cetățeni români, dobândind această calitate în anii 1952 și respectiv 1954.
Tatăl reclamantei avea o mică firmă individuală care îi asigura sursele de trai, astfel că se încadra în categoria micilor meseriași ori comercianți, exceptați de la naționalizare conform prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950. împrejurarea că familia acestuia, din care mai făceau parte soția casnică și alți doi copii minori, a închiriat un imobil pentru a-și completa veniturile, nu-i încadra în categoria "exploatatorilor de locuințe". în consecință, cum imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, el nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, statul neputând înstrăina valabil un bun care nu-i aparținea iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în aceste condiții sunt lovite de nulitate absolută pentru lipsa cauzei potrivit dispozițiilor art. 966 C. civ.
Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâții Municipiul București prin Primarul General, H.V.S., L.C., L.S. și P.T. au fost respinse ca nefondate, cu o motivare similară celei a instanței de fond, prin decizia civilă nr. 644 din 16 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
împotriva acestei decizii au declarat recurs aceiași pârâți.
Prin decizia civilă nr. 3998 din 13 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursurile, casând decizia pronunțată în apel și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.
S-a reținut, sub un prim aspect, că în raport de dispozițiile coroborate ale art. 42 alin. (2) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data soluționării litigiului și ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în speță atât Consiliul General al Municipiului București cât și Municipiului București prin Primarul General au calitatea procesuală pasivă. Cum Curtea de Apel a soluționat cauza greșit din acest punct de vedere, s-a dispus reluarea judecății în apel, stabilindu-se că instanța de trimitere trebuie să analizeze, sub formă de apărare, și celelalte susțineri făcute de pârâți în recurs și, totodată, să cerceteze, pentru fiecare contract de vânzare, cumpărare în parte, iar nu global, dacă există și care sunt cauzele de nulitate absolută, precum și afirmațiile părților în sensul încheierii actelor cu bună - credință.
în rejudecarea apelurilor după casare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 301 din 16 iunie 2003, le-a respins ca nefondate, reținând în esență că:
- titlul statului este valabil, naționalizarea făcându-se cu încălcarea chiar a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în condițiile în care proprietarii nu erau cetățeni români, se încadrau în categoria micilor comercianți și respectiv casnică și nu puteau în nici un caz să fie considerați "exploatatori de locuințe";
- în consecință, cum statul a înstrăinat bunuri care nu îi aparțineau, sunt incidente dispozițiile art.966 C. civ. privind lipsa cauzei, ceea ce conduce la nulitatea absolută a celor trei contracte de vânzare - cumpărare, cu atât mai mult cu cât dobânditorii apelanți ar fi putut, cu minime diligențe, să cunoască situația juridică reală a imobilului.
împotriva acestei decizii au declarat apeluri pârâții Municipiul București prin Primar General și persoanele fizice dobânditoare ale apartamentelor, care au reiterat practic motivele de apel și de recurs anterioare.
Astfel, în recursul său, pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul General a susținut că:
- titlul statului este valabil, naționalizarea constituind unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate;
- nu s-a dovedit identitate dintre imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei și cel revendicat;
- în mod greșit pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, el nefiind în culpă procesuală;
Au fost invocate în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
în recursul lor comun, pârâții H.V.S., L.C., L.S. și P.T. au criticat decizia, învederând în principal că:
- aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), instanța de apel considerând în mod greșit și cu o motivare contradictorie că autorii reclamantei făceau parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naționalizării;
- instanța nu a verificat și nu a tras concluziile necesare din împrejurările de fapt ce atestă perfecta buna-credință cu care pârâții au încheiat contractele de vânzare-cumpărare și care este de natură să conducă la ideea valabilității și păstrării efectelor acestora;
- motivarea este greșită iar legea eronat aplicată în materia pretinsei lipse de cauză a contractelor de vânzare-cumpărare.
Prin concluzii scrise, intimata-reclamantă P.S. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Recursurile sunt întemeiate.
Este cert dovedită în cauză împrejurarea că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. II din chiar acest act normativ. Inaplicabilitatea naționalizării își are temeiul nu atât în statutul special al autorilor reclamantei (persoane de origine armeană, rezidenți în România și care au dobândit ulterior și cetățenia română), cât și considerarea apartenenței lor socio-profesionale (mic comerciant și casnică), cu venituri modice, având trei copii minori în întreținere și completându-și mijloacele de trai închiriind câteva camere. In nici un caz această din urmă situație nu îi poate caracteriza pe autorii reclamantei ca fiind "exploatatori de locuințe", ceea ce evidențiază, o dată în plus, greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950 chiar în raport de criteriile și scopurile legiuitorului de la acea vreme.
Caracterul nevalabil al trecerii imobilului în proprietatea statului îi conferă reclamantei, în calitatea de unică moștenitoare, vocația de a beneficia de măsurile reparatorii stabilite în legislația ultimilor ani, dar nu și la restituirea în natură a bunului, deoarece acesta a fost înstrăinat unor cumpărători care au dobândit în mod valabil.
Sub acest aspect esențial, decizia pronunțată în apel este greșită, instanța neconformându-se indicației obligatorii în sensul art. 315 C. proc. civ. de a verifica validitatea fiecărui contract de vânzare-cumpărare în parte și de a aprecia asupra apărării pârâților persoane fizice că au dobândit cu bună-credință. In plus, motivarea soluției este deficitară, ceea ce face să fie incidente prevederile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.
Astfel, buna-credință a pârâților cumpărători înseamnă, de principiu, credința lor comună și invincibilă, neafectată de nici o bănuială și bazată pe verificări și diligențe în acest sens, că titlul vânzătorului nu este afectat de nici un viciu și că dobândesc în mod valabil, de la adevăratul proprietar. Or, la momentul la care au dobândit H.V.S. - 8 decembrie 1996, soții L. la 24 ianuarie 1997 și P.T. la 9 mai 1997) nu exista pe rolul instanțelor nici un proces intentat de moștenitoarea proprietarilor iar aceasta nu le trimisese vreo notificare. Chiar dacă ar fi avut cunoștință de faptul că prin cererea nr. 791/1996, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, P.S. s-a adresat Primăriei sectorului 2, acest demers le-ar fi întărit convingerea că pot dobândi valabil întrucât la acel moment reclamanta nu avea vocație decât la despăgubiri, nu și la restituirea în natură.
Așa fiind, cum acțiunea în justiție a fost formulată abia la 14 ianuarie 1998 iar pârâții persoane fizice chemați în judecată la 19 octombrie 1998, nu există nici un element care să înfrângă prezumția de bună-credință existentă la momentul încheierii contractelor.
Pe de altă parte, motivarea deciziei este și principial greșită, arătându-se în esență că vânzarea lucrului altuia conduce la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei.
în primul rând, vânzarea lucrului altuia este nulă dacă și numai în măsura în care există reaua-credință a părților contractante, adică atunci când părțile au încheiat actul în cunoștință de cauză; ele știu că lucrul vândut este proprietatea altei persoane decât vânzătorul, ceea ce conferă actului caracterul unei operațiuni pur speculative, având o cauză ilicită; ea atrage nulitatea absolută a vânzării în baza art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ.
Pe de altă parte, lipsa cauzei nu este totuna cu cauza ilicită. Chiar în ipoteza unei inadvertențe în motivare, soluția pe fond este greșită întrucât cauza ilicită ar însemna dobândirea cu rea-credință, ceea ce este contrazis de toate probatoriile.
Se constată așadar că instanța de apel a realizat corect problema nevalabilității titlului statului (ca de altfel și aspectele legate de identitatea fizică a imobilului, care este în afară de orice îndoială, și aspectele legate de cheltuielile de judecată) însă a admis în mod greșit acțiunea sub ambele ei capete de cerere: revendicarea și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
Revendicarea nu poate fi primită întrucât persoanele fizice pârâte nu sunt posesori "neproprietari" ci au dobândit în mod valabil, iar contractele lor de vânzare - cumpărare nu sunt afectate de nici o cauză de nulitate.
Așa fiind, în temeiul prevederilor art. 312 și art. 314 C. proc. civ., recursurile au fost admise, au fost casate atât decizia din apel cât și sentința tribunalului iar pe fond a fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6974/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6711/2004. Civil → |
|---|
