ICCJ. Decizia nr. 6636/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea, ulterior precizată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Orăștie sub nr. 640/1996, reclamantul N.D.Ș. a chemat în judecată pârâtul M.V. solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 17.000 dolari S.U.A. sau a echivalentului în lei, cu dobânda legală de la 2 octombrie 1993, reprezentând daune și să se instituie un sechestru asigurător asupra bunurilor acestuia, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți la 15 iulie 1993, a vândut pârâtului, cu prețul total de 80.000 dolari S.U.A., trei imobile, tot mobilierul și o serie de bunuri mobile; ulterior au încheiat și înscrisuri autentice pentru imobile, în care au trecut prețuri mult mai mici decât cele reale, acestea fiind menționate în actul sub semnătură privată.
Reclamantul a mai învederat că pârâtul, deși a intrat imediat după încheierea actului sub semnătură privată în posesia bunurilor cumpărate, nu a achitat suma de 17.000 dolari S.U.A. invocând că unul dintre imobile este proprietatea unui terț și nu a putut intra în posesia lui.
Prin sentința civilă nr. 1099 din 19 decembrie 1997, Judecătoria Orăștie a admis în parte atât acțiunea principală cât și cererea reconvențională, dispunând obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 96.279.568 lei cu titlu de despăgubiri; totodată s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la 15 iulie 1993 numai în partea referitoare la imobilul situat în Geoagiu, și s-a menținut sechestrul asigurător înființat prin încheierea din 10 septembrie 1996.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 726 din 26 martie 1999 a Tribunalului Hunedoara; a fost desființată hotărârea și s-a reținut cauza spre judecare în fond de către tribunal, stabilindu-se că sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Judecând în primă instanță, Tribunalul Hunedoara, prin sentința nr. 24 din 11 februarie 2000, a respins acțiunea principală și a admis cererea reconvențională, constatând nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15 iulie 1993 cu privire la imobilul din comuna Geoagiu.
Instanța a reținut că valoarea acestui imobil, care nu putea fi înstrăinat întrucât reclamantul nu era proprietarul lui, reprezintă 26 % din preț, respectiv 20.800 dolari S.U.A. Cum reclamantul nu și-a îndeplinit obligația din antecontract, de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acest bun, apare ca justificat refuzul pârâtului de a achita diferența de preț.
împotriva acestei sentințe au declarat apeluri atât reclamantul-pârât cât și pârâtul-reclamant.
Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia civilă nr. 169 din 14 noiembrie 2000, a admis apelul reclamantului-pârât și a schimbat în parte sentința în sensul că a admis acțiunea principală și l-a obligat pe pârât să-i plătească acestuia suma de 11.843 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data executării, menținând sechestrul asigurător înființat.
Totodată, apelul pârâtului-reclamant a fost anulat ca netimbrat.
Instanța de apel a reținut că părțile s-au aflat în eroare, confirmată de probele administrate, în sensul că, în realitate ele s-au înțeles asupra imobilului situat la nr.2 73 și nu 275 iar valoarea acestuia este mai mică, astfel că pârâtul datorează diferența de 11.813 dolari S.U.A. din prețul rămas neachitat.
împotriva acestei ultime hotărâri pârâtul-reclamant a declarat recurs, criticând-o potrivit prevederilor art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.
Pe parcursul soluționării recursului de către Curtea Supremă de Justiție în cauză a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul recurentului-pârât, Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 1328 din 2 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins în principiu cererea de intervenție, reținând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000 deoarece în cauză nu s-a pus problema vreunei discriminări ori a încălcării drepturilor fundamentale ale omului.
Prin aceeași hotărâre, admițându-se recursul pârâtului-reclamant M.V., a fost casată decizia civilă nr. 169 din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Alba-Iulia, trimițându-se cauza spre rejudecarea ambelor apeluri la această din urmă instanță.
Curtea Supremă de Justiție a reținut că anularea ca netimbrat a apelului pârâtului-reclamant nu a fost în nici un mod motivată.
Procedând la rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel Alba-Iulia a pronunțat decizia civilă nr. 96 din 25 noiembrie 2002 prin care a admis apelul reclamantului-pârât și l-a anulat ca netimbrat pe cel declarat de pârâtul-reclamant. A fost schimbată în parte sentința pronunțată în fond în sensul admiterii acțiunii reclamantului și obligării pârâtului să-i plătească suma de 11.843 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data executării.
Au fost menținute sechestrul asigurător, precum și celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.
Pentru a se pronunța această decizie s-a reținut că în antecontractul încheiat de părți reclamantul-pârât s-a obligat să vândă trei imobile cu prețul total de 80.000 dolari S.U.A. Pentru două dintre acestea s-au întocmit și înscrisuri autentice, pârâtul-reclamant plătind prețul de 67.000 dolari S.U.A.
în privința celui de-al treilea imobil, menționat în antecontract ca fiind situat în comuna Geoagiu la nr. 275, acesta nu a putut fi vândut, aparținând altui proprietar; în realitate, reclamantul a avut în vedere terenul de la nr. 273, cu care pârâtul și-ar fi întregit terenul de la nr. 274 în vederea amenajării unei brutării.
Instanța de apel a înlăturat apărările pârâtului-reclamant cu privire la prețul celui de-al treilea imobil și a reținut că acest preț este de numai 34.454.280 lei, adică 5157 dolari S.U.A. în decizie s-a arătat că scăzându-se această sumă din diferența de 17.000 dolari S.U.A., pârâtul-reclamant mai datorează 11.813 dolari S.U.A.
în ceea ce privește apelul declarat de pârâtul-reclamant, s-a reținut că nici în fond după casare acesta nu a înțeles să timbreze legal calea de atac.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul-reclamant solicitând modificarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerii sentinței pronunțate în fond de Tribunalul Hunedoara.
Pârâtul-reclamant nu și-a motivat în drept recursul însă dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea lor în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a arătat sub un prim aspect că instanța de apel a considerat în mod greșit că vânzătorul s-ar fi aflat în eroare cu privire la imobilul vândut; în înscrisul sub semnătură privată se arată în mod clar că este vorba de imobilul de la nr. 275, despre care reclamantul declară că nu îi este proprietar dar va face toate demersurile în acest sens.
Pe de altă parte s-a învederat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1191 alin. (2) C. civ., administrând proba testimonială și dându-i prioritate peste și împotriva contractului unui înscris.
în fine, instanța de apel a săvârșit erori materiale la calculele efectuate.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate în apel, despre care a arătat că este în întregime legală și temeinică.
Recursul este fondat.
Este de reținut în primul rând că instanța de apel săvârșește o evidentă eroare materială, cu consecințe asupra soluției pronunțate. Stabilind că prețul total a fost de 80.000 dolari S.U.A., din care în mod necontestat pârâtul-recurent a achitat 67.000 dolari S.U.A., instanța de apel a concluzionat că diferența este de 17.000 dolari S.U.A. față de 13.000 dolari S.U.A. cât este în realitate.
Dincolo însă de această eroare materială, soluția este greșită și sub alte aspecte esențiale.
Astfel, în înscrisul sub semnătură privată încheiat la 15 iulie 1993 se menționează că al treilea imobil ce va fi vândut este situat în Geoagiu-Sat, iar apoi se arată: "pentru acesta urmând a se întocmi actele necesare întrucât nu sunt pe numele N.Ș.D.".
Este cert deci că părțile nu s-au aflat în eroare iar reclamantul vânzător s-a obligat să facă demersurile necesare pentru a putea vinde în viitor, ceea ce nu s-a mai întâmplat, el neobținând acordul adevăratului proprietar.
De altfel, teza erorii-obstacol (error in corpor) acreditată de reclamant și validată de instanța de apel prin administrarea probei testimoniale cu încălcarea prevederilor art. 1191 alin. (2) C. civ., nici nu este verosimilă. S-a susținut că în realitate era vorba de imobilul de la nr. 273, pentru a întregi ca suprafață cealaltă proprietate vândută, cea de la nr. 274. Or, terenurile de la nr. 274 și 273 nu pot fi alăturate, ci doar, eventual, față în față, despărțite de stradă, fiind situate de o parte și de alta a acesteia.
în aceste condiții, în mod corect Tribunalul Hunedoara, prin sentința nr. 24 din 11 februarie 2000, a concluzionat că pârâtul nu datorează, valoarea imobilului care nu i-a mai fost înstrăinat fiind stabilită, prin expertiză tehnică, la suma de 20.800 dolari S.U.A., deci mai mult decât diferența neplătită.
Soluția pronunțată în fond este justificată și în ceea ce privește nulitatea absolută parțială a antecontractului de vânzare-cumpărare a lucrului altuia, făcută în frauda intereselor cumpărătorului și deci cu o cauză ilicită în sensul art. 966 C. civ.
Așa fiind, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul a fost admis, a fost modificată decizia pronunțată în apel în sensul respingerii apelului reclamantului împotriva sentinței pronunțate în fond de tribunal, care a fost menținută.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6564/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6582/2004. Civil → |
|---|
