ICCJ. Decizia nr. 7290/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7290
Dosar nr. 1274/200.
Şedinţa publică din 20 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 decembrie 2002 reclamanta G.V. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, în calitate de ordinator principal de credite şi Tribunalul Harghita, ca ordonator secundar de credite solicitând obligarea acestora la plata sumei de 3.693.283 lei, reprezentând diferenţa dintre salariul lunar cuvenit, calculat conform valorii de referinţă sectorială prevăzută de art. 13 din Legea nr. 216/2001, indexările stabilite conform OUG nr. 187/2001 şi salariul efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000, cu dobânda legală aferentă sumei precizate.
Acţiunii reclamantei, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Harghita le-au opus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 245 din 13 februarie 2003 Tribunalul Harghita a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată şi a reţinut în considerentele hotărârii că salarizarea magistraţilor şi a personalului din instanţele judecătoreşti se face potrivit Legii nr. 50/1996, cu modificările şi completările ulterioare şi începând cu luna septembrie 1999 potrivit OUG nr. 134/1999, salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998, pentru funcţiile de demnitate publică alese sau numite. S-a mai arătat că după luna mai 2000, când a fost publicată legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76), valoarea de referinţă sectorială era de 1.140.800 lei, iar nu cea de 685.872 lei, greşit utilizată de pârâte la calculul şi plata salariului reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiţiei criticând-o pentru nelegalitate.
Prin Decizia nr. 699/R din 13 iunie 2003, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, a respins recursul, păstrând motivarea instanţei de fond.
Hotărârile pronunţate au format obiectul criticilor exercitate prin calea extraordinară de atac a recursului în anulare promovat la 23 februarie 2004 de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Prin prezentul recurs în anulare se susţine că ambele hotărâri sunt esenţial nelegale, impunându-se casarea lor şi pe fond, respingerea acţiunii, cu motivarea că aplicabile erau alte acte normative decât cele invocate în acţiune şi reţinute de instanţe, şi anume Legea nr. 50/1996, respectiv OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea legii. Or, susţine autorul recursului în anulare, art. 11 din OG nr. 83/2000 trebuie coroborat cu art. II teza 1, potrivit cu care „prevederile prezentei ordonanţe se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare". De aceea, având în vedere că OG nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâţilor să recalculeze salariul pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti a fost reglementată de Legea nr. 50/1996. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar şi a stabilirii indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică a fost fixat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
În vederea corelării celor două acte normative, ţinând seama de statutul Justiţiei de putere în stat, alături de puterea legiuitoare şi cea executivă, s-a adoptat OG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti, stabilindu-se aceeaşi valoare de referinţă sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999.
Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76 din 4 mai 2000) au fost modificate valoarea de referinţă universală şi indicatorii de prioritate intersectorială prevăzuţi de Legea nr. 154/1998, astfel încât, din luna mai 2000, valoarea de referinţă sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reţinut şi instanţele.
De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existenţa, reglementată de legiuitor, a principiului egalităţii valorilor de referinţă sectorială, consacrat încă o dată expres prin OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996.
Se susţine însă că în virtutea art. IX din OG nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituţiile la care se referă art. II.
Cu privire la această susţinere, Înalta Curte constată că deşi textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerinţa încălcării esenţiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. (text în prezent abrogat).
Într-adevăr, ceea ce trebuie reţinut din expunerea anterioară a evoluţiei legislative în materie de salarizare este voinţa legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor trei autorităţi fundamentale ale statului de drept: puterea legiuitoare, cea judecătorească şi cea executivă.
Principiul stabilit prin OUG nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna mai a aceluiaşi an a fixat şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil, astfel încât, de la acea dată, pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească salariile potrivit noilor valori.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicarea a legii putea să determine, cum a şi făcut-o, de altfel, cel mult amânarea plăţii drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenţei acestora.
Pentru aceste considerente, văzând că cele două hotărâri atacate au fost pronunţate cu respectarea legii, în litera şi spiritul acesteia, se impune menţinerea lor, prin respingerea recursului în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 245 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita şi deciziei nr. 699/R din 13 iunie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7305/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7281/2004. Civil. Nulitate titlu de... → |
|---|
