ICCJ. Decizia nr. 7282/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7282
Dosar nr. 7540/200.
Şedinţa de la 17 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 420 din 24 iunie 2003, Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată de reclamanţii I.E., I.M.T. şi I.T.E., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Arad. A fost anulată dispoziţia emisă de pârâtă, cu nr. 265 din 12 august 2002 şi a fost obligată pârâta la acordarea despăgubirilor prin echivalent, cuvenite reclamanţilor în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru cota de ¾ din terenul înscris în C.F. 23303 Arad, cu nr. top. 254/1, situat în Arad, şi parcela nr. top. 254/2/1/3/2 situată în Arad, fost proprietatea antecesoarelor reclamanţilor.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA Arad împotriva A.P.A.P.S. Bucureşti ca inadmisibilă, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au formulat notificare, prin care au cerut despăgubiri prin echivalent, pentru suprafeţele de teren care au fost preluate de stat fără titlu, aşa cum s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, pârâta, ca deţinătoare a parcelelor de teren în litigiu, are obligaţia să le acorde reclamanţilor despăgubirile ce li se cuvin potrivit legii.
Se mai reţine, că pârâta a chemat în garanţie A.P.A.P.S. Bucureşti, iar chemata în garanţie s-a apărat, susţinând că, potrivit legii, nu are obligaţia să plătească despăgubiri, deoarece imobilul trebuia restituit în natură foştilor proprietari. De aceea, despăgubirile trebuie achitate de pârâtă, ca deţinătoare a suprafeţelor de teren.
Prin Decizia civilă nr. 223 din 10 decembrie 2003, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâtă împotriva acestei hotărâri şi a obligat apelanta să plătească reclamanţilor-intimaţi suma de 7.500.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au notificat-o pe pârâtă, iar aceasta, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, era obligată ca, în ipoteza în care nu putea să restituie bunul în natură sau în ipoteza în care nu se solicita acest lucru, să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent. Încălcând dispoziţiile acestui text, pârâta nu a făcut reclamanţilor ofertă de restituire prin echivalent. Prin dispoziţia contestată, a comunicat reclamanţilor că nu pot pretinde despăgubiri prin echivalent, invocând art. 27 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001. Or, dispoziţiile art. 27 din lege nu sunt aplicabile în cauză, deoarece imobilele au fost preluate fără titlu valabil.
Se mai reţine, că dispoziţia contestată este de natură să producă o tergiversare a valorificării drepturilor de către persoanele îndreptăţite, iar pârâta a primit suprafeţele de teren fără să achite vreun preţ şi preluarea fiind fără titlu se impune acordarea de despăgubiri prin echivalent. Conform art. 24 din lege, pârâta are obligaţia să facă oferta de restituire prin echivalent, iar această obligaţie nu poate fi declinată, către A.P.A.P.S. sau Prefectura Judeţului Arad, însă pârâta îşi poate valorifica eventualele pretenţii faţă de titularul dreptului real care a făcut posibilă introducerea bunului în patrimoniul său, pe calea acţiunii în regres.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs pârâta SC C. SA Arad care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., în esenţă, formulează următoarele susţineri:
Fiind o societate privatizată, singurele texte care sunt aplicabile în cauză sunt art. 27 şi art. 46 din Lege. Or, conform art. 27, în cazul unităţilor privatizate notificarea se adresează A.P.A.P.S.
Recurenta nu se include în categoriile de persoane juridice cărora trebuie să li se adreseze notificarea, deoarece nu este nici unitate deţinătoare, în sensul art. 20 din lege şi nici autoritate desemnată de lege să soluţioneze cererea de despăgubiri. Unităţile deţinătoare sunt cele prevăzute de art. 2 lit. a)–d), în care nu se includ societăţile comerciale privatizate. Dacă în procesul de privatizare s-a inclus greşit în patrimoniul societăţii comerciale bunul preluat de stat, cel care suportă reparaţia trebuie să fie statul, care a încasat contravaloarea bunului de la societatea privatizată.
Arată recurenta că, deşi art. 27 din Legea nr. 10/2001 priveşte imobilele preluate cu titlu valabil, textul trebuie aplicat şi în speţă, pentru că nu s-a cerut să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare. Dacă imobilul a fost cumpărat de o persoană fizică, atunci când se cere anularea contractului cererea de restituire în natură se adresează primăriei care a vândut locuinţa.
Se mai susţine, că în ipoteza în care nu se cere anularea contractului, conform art. 36 din lege cererea se transmite prefecturii. Cum, în cauză, nu s-a cerut să se anuleze contractul, rezolvarea litigiului trebuie făcută în baza art. 20, art. 21 din lege, în corelare cu art. 46 alin. (2) şi art. 47 din lege.
Instanţele nu s-au pronunţat asupra deciziilor care atestă modul în care s-a făcut privatizarea, iar intimaţii nu au urmat procedura prevăzută de art. 20–24 din Legea nr. 10/2001, pentru că au formulat direct cerere de despăgubiri împotriva persoanei juridice, dobânditoare a bunului în procesul de privatizare.
Recurenta susţine, că instanţa de apel motivează soluţia respingerii apelului pe faptul că în acest mod nu s-ar tergiversa soluţionarea cererii de reparaţii şi pe echitate, deoarece pârâta a primit imobilul fără plată, însă faptul că imobilul a fost preluat fără plată nu este real.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.
Greşit prin sentinţa dată de instanţa de fond, păstrată prin Decizia pronunţată în apel, s-a reţinut că pârâta are obligaţia să acorde reclamanţilor despăgubiri prin echivalent, pentru suprafeţele de teren care fac obiectul procesului. Instanţa de fond a reţinut, că obligaţia pârâtei este stabilită prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de apel reţine că această obligaţie este stabilită prin art. 24 din lege.
Aceste texte au fost greşit aplicate în cauză.
Art. 21 alin. (1) din lege prevede în mod expres că persoana îndreptăţită va notifica, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar art. 24 alin. (1) prevede că atunci când restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilul este obligat să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent.
Principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv este consacrat prin art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, iar posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent este prevăzută numai dacă restituirea în natură nu este posibilă nici măcar în parte.
De aceea, persoana îndreptăţită poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent în cazurile expres prevăzute de lege [art. 12 alin. (2), art. 14 alin. (1), art. 20 alin. (4)] sau dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere fizic sau juridic.
În cauză, reclamanţii, prin notificarea adresată Consiliului Local al Municipiului Arad, la data de 8 august 2001, transmisă pârâtei de Primăria Municipiului Arad, fără să susţină că s-ar încadra într-unul din cazurile prevăzute expres de Legea nr. 10/2001, care să le confere drept de opţiune potrivit art. 7 alin. (2) din lege, au solicitat numai acordarea de despăgubiri prin echivalent, în valoare de 1.395.900.000 (47.000 dolari SUA).
În notificare se invocă dispoziţiile art. 10 alin. (4) partea finală şi art. 33 din Legea nr. 10/2001.
Art. 10 alin. (4) din lege stabileşte dreptul la despăgubiri prin echivalent, dacă restituirea în natură nu este posibilă pentru că imobilele au fost distruse ca urmare a unor calamităţi naturale, dar respectând principiul restituirii în natură ori de câte ori este posibilă, textul prevede că persoana îndreptăţită beneficiază de restituire în natură pentru terenul liber şi de măsuri reparatorii stabilite în echivalent, dacă terenul nu este liber.
Dacă se solicită măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul acestui text, conform art. 33 din lege, persoana îndreptăţită adresează însă notificarea primăriei în raza căreia s-a aflat imobilul, iar măsurile reparatorii în echivalent se stabilesc prin dispoziţia motivată a primarului, cu avizul consultativ al organelor teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, dat în urma verificării condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
Întrucât pentru situaţia invocată în notificare, nu este prevăzută obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în sarcina pârâtei şi intimaţii-reclamanţi nu se află într-unul din cazurile prevăzute expres de lege care să le confere dreptul de opţiune, corect prin dispoziţia contestată, pârâta a stabilit că despăgubirile cerute de reclamanţi nu pot fi pretinse de la aceasta.
Prin urmare, fără a se analiza celelalte susţineri, conform art. 304 pct. 9, art. 312, art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtă, vor fi casate hotărârile atacate şi se va respinge acţiunea formulată de reclamanţi.
Intimaţii-reclamanţi vor fi obligaţi să plătească recurentei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, micşorat, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., motivat de faptul că suma de 41.000.000 lei, plătită de recurentă în baza contractului de asistenţă juridică nr. 7/2004, este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat la instanţa de recurs, unde procesul s-a soluţionat la primul termen de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC C. SA Arad.
Casează Decizia civilă nr. 223 din 10 decembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara şi sentinţa civilă nr. 420 din 24 iunie 2003 a Tribunalului Arad.
Respinge acţiunea formulată de reclamanţii I.E., I.M.T. şi I.T.E. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Arad.
Obligă intimaţii-reclamanţi să plătească recurentei suma de 5.000.00 lei reprezentând onorariu avocat micşorat conform art. 2743 C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7281/2004. Civil. Nulitate titlu de... | ICCJ. Decizia nr. 7235/2004. Civil. Constatare nulitate contract... → |
|---|
