ICCJ. Decizia nr. 10031/2005. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10031
Dosar nr. 5375/3/2005
Şedinţa publică din 7 decembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 6 februarie 2005, reclamantul N.S.Ş. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtul să fie obligat să plătească acestuia 30 miliarde de lei, daune materiale şi morale.
În susţinerea cererii, reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 15 mai 1997, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (denumit aşa la acea dată), Secţia Parchetelor militare pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 26 în referire la art. 248 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 şi art. 42 C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 şi art. 42 C. pen.
În perioada 17 aprilie 1997-16 mai 1997 a fost arestat preventiv.
Prin sentinţa penală nr. 15 din 12 aprilie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie (denumită aşa la acea dată), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului N.S.Ş., pentru infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals, ambele în formă continuată prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu aplicarea art. 41-42 C. pen. şi respectiv art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41-42 C. pen., constatând că a intervenit prescripţia răspunderii penale, conform art. 122 lit. d) raportat la art. 124 C. pen.
Recursul declarat de inculpatul N.S.Ş. a fost admis prin Decizia nr. 143 din 26 aprilie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, în sensul că în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunile deduse judecăţii.
Reclamantul a susţinut că activităţile sale de preşedinte a două societăţi comerciale au fost grav afectate prin pierderea unor contracte comerciale, iar imaginea, onoarea şi demnitatea sa, i-au fost lezate în mod iremediabil prin informaţiile furnizate presei de către organele care au instrumentat cazul, dezvăluind identitatea sa, prin interviuri date de procurorul anchetator care l-a prezentat ca pe un infractor deosebit de periculos.
A mai arătat, că anii de cercetare penală şi procese l-au privat de o demnitate remunerată în cadrul consiliului de administraţie al unei bănci, că a fost supus la rele tratamente în sensul că a fost reţinut alături de infractori deosebit de periculoşi, că nu s-au respectat un minim de reguli igienice, toate acestea producându-i sechele fizice şi psihice irecuperabile care i-au afectat definitiv capacitatea de muncă şi echilibrul psihic.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1136 din 17 octombrie 2005, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N.S.Ş., obligând pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 3.500.000.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul creat prin eroare judiciară.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la intimitate şi viaţa personală, la libertate, fiind arestat preventiv pe nedrept, cu consecinţe deosebit de grave atât în privinţa persoanei sale cât şi a familiei.
Sub aspectul prejudiciului material încercat, prima instanţă a reţinut că acesta este dovedit indirect prin neîncheierea unor contracte ca urmare a procesului penal, partenerii contractului refuzând încheierea sau refuzul de emitere a avizului Băncii Naţionale a României, pentru a face parte din consiliul de administraţie al Băncii Comerciale Transilvania.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa, considerând că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul nu a fost privat de libertate după pronunţarea hotărârii, ci anterior, în cursul urmăririi penale, nu a contestat că arestarea sa a fost nelegală, iar daunele au fost solicitate pentru faptul că s-a dispus achitarea sa.
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat hotărârea, arătând că, instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ în administrarea probatoriului, în sensul că nu a ordonat să înfăţişeze dovezile pe care le găsea de cuviinţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 331/A din 30 mai 2006, a admis apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva acestei din urmă hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 3.000.000.000 ROL, cu titlu de daune morale.
S-a reţinut că, reclamantul nu a făcut dovezi din care să rezulte prejudiciul creat celor două societăţi comerciale la care era administrator, nu a depus relaţii de la Banca Naţională a României, în sensul că a solicitat avizul acestei instituţii pentru a face parte din consiliul de administraţie al Băncii Comerciale Transilvania, iar aceasta i-a fost refuzat.
A constatat că, în speţă, prejudiciul moral este singurul dovedit.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs, considerând că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., având în vedere că prin sentinţa penală nr. 15 din 12 aprilie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., constatându-se că a intervenit prescripţia răspunderii penale, conform art. 122 lit. d) raportat la art. 124 C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 26 raportat la art. 248 alin. (1) C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., faţă de aplicarea art. 41-42 C. pen.
Având în vedere aceste aspecte, consideră că nu este vorba de o eroare judiciară în sensul legii şi ca atare nu se poate naşte dreptul la repararea pagubelor suferite ca urmare a unei condamnări.
Recursul nu este întemeiat.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărârea definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există: alin. (2) al textului stipulează că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Ca atare, răspunderea statului este circumscrisă la cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor.
În speţă, trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual şi uz de fals, prevăzute de art.26 raportat la art. 248 alin. (1), art. 289 şi art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 41-42 C. pen., s-a finalizat prin achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) în referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen., prin Decizia nr. 143 din 26 aprilie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, şi nu cu soluţia de încetare a procesului penal cum greşit susţine recurentul.
Pe de altă parte, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., întrucât reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 17 aprilie 1997-16 mai 1997.
Or, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal a fost stabilită, prin hotărârea definitivă de achitare a reclamantului, menţionată mai sus.
Şi în ipoteza în care soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a constatării prescripţiei răspunderii penale, ar fi rămas neschimbată, alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. dă dreptul la repararea pagubei suferite şi persoanei care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Cu referire la cuantumul daunelor morale, acestea au fost stabilite prin apreciere, ca urmare a consecinţelor negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic.
Aşadar, se constată că, instanţa de apel a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, aşa încât criticile formulate prin recurs apar ca fiind neîntemeiate.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 331/A din 30 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 999/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10033/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
