ICCJ. Decizia nr. 10110/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10110
Dosar nr. 26334/2/2005
Şedinţa publică din 7 decembrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 754 din 28 iunie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta J.G. L.T.D., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri din România şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 144.241,63 Euro şi 7.181,45 lire sterline, în lei la cursul oficial la data plăţii, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate cu prilejul soluţionării dosarelor nr. 91/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, nr. 4811/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, nr. 12202/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, şi nr. 12536/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Pârâta a fost obligată să plătească sumele de 10.398 Euro, în lei la cursul oficial la data plăţii, şi 85.045.474 lei taxă de timbru şi timbru judiciar, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul, în esenţă, a reţinut că în cele patru litigii care s-au desfăşurat între părţi, reclamanta a avansat cheltuieli de judecată, fără să formuleze cereri pentru obligarea părţii adverse la plata acestor cheltuieli.
Prezenta cerere formulată pe cale separată este admisibilă, pentru că instanţa nu cenzurează hotărârile pronunţate în procesele care au generat cheltuieli, iar sintagma „cade în pretenţiuni" se interpretează extensiv, în sensul că nu se referă doar la situaţiile în care partea a cărei obligare la plata cheltuielilor se solicită a fost obligată să execute o prestaţie. Este suficient ca prin atitudinea sa procesuală aceasta să fi cauzat efectuarea cheltuielilor.
Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are drept fundament ideea de răspundere civilă delictuală, iar în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.
Prejudiciul constă în cheltuielile făcute cu transportul, taxele judiciare de timbru şi onorariile avocaţiale plătite în cele patru procese, iar fapta ilicită a pârâtei a existat în fiecare cauză.
Reţine tribunalul că, chiar dacă în dosarul nr. 91/2003 cererea pârâtei (reclamantă în acel proces) a fost anulată ca netimbrată, aceasta este în culpă procesuală, conform art. 723 şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
În privinţa cheltuielilor făcute de reclamantă în dosarul nr. 4811/2004, fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea obligaţiei de a numi un arbitru propriu, stabilită prin art. 8.2 pct. 1 lit. c) din contractul de consultanţă, determinând-o pe reclamantă să formuleze cerere pentru numirea unui arbitru.
Aceeaşi rea credinţă a pârâtei, care a refuzat să numească ea însăşi un arbitru, a determinat formularea de către reclamantă a cererii pentru numirea unui arbitru substituent, faţă de imposibilitatea primului arbitru de a participa la soluţionarea cererii arbitrale, şi efectuarea de cheltuieli în dosarul nr. 12.202/2004 al Tribunalului Bucureşti.
În privinţa dosarului nr. 12536/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, fapta ilicită a pârâtei constă în aceea că cererea sa a fost considerată ca fiind neîntemeiată, în raport de necesitatea solicitării de către reclamantă să fie numit un arbitru.
Se mai reţine, că există raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi că vinovăţia pârâtei îmbracă forma culpei procesuale.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 33/A din 2 februarie 2006, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe, reţinând că excepţia prematurităţii nu poate fi primită, în raport de prevederile art. 7201 C. proc. civ., iar, faţă de temeiul acordării cheltuielilor de judecată, prezumţia de comercialitate este înlăturată, fiind evident caracterul civil al obligaţiei.
Se mai reţine, că susţinerile care privesc fondul pricinii se analizează în limitele cererii de apel, a situaţiei de fapt stabilită de tribunal şi de modul în care tribunalul a aplicat legea.
Fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii, probată prin faptul pierderii procesului, iar susţinerea apelantei că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale nu este întemeiată.
Simplul fapt că în dosarul nr. 91/2003 soluţia pronunţată de instanţă s-a întemeiat pe excepţia netimbrării, nu este relevant pentru exonerarea de răspundere.
Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care nu distinge între soluţiile pronunţate de instanţă, şi OUG nr. 84/2003, aprobată prin Legea nr. 47/2004, care nu conferă pârâtei regim special în raporturile de drept civil, aceasta este în culpă procesuală, iar situaţia „obiectivă" invocată de apelantă, constând în insuficienţa fondurilor necesare achitării taxelor de timbru, nu este relevantă. Partea trebuie să ia în considerare toate elementele specifice unui proces civil.
Critica referitoare la sumele de 38.010 Euro şi respectiv 13.375 Euro „excede cadrului procesual de investire", iar asigurarea serviciilor de asistenţă şi reprezentare pentru toate cele patru litigii existente între părţi s-a dovedit cu facturi fiscale şi documente de plată.
Se mai reţine, că nici susţinerea apelantei că nu datorează suma de 24.148 Euro, aferentă dosarului nr. 12202/2004, nu este întemeiată, pentru că cheltuielile efectuate pentru numirea arbitrului unic au fost determinate de nerespectarea de către apelantă a clauzei contractuale privitoare la soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului, iar suma de 11.308,63 Euro cheltuită de reprezentantul intimatei J.G. cu cazarea în România, costul convorbirilor telefonice, internetul, limuzina taxi, masa nu poate fi contestată, pentru că modalitatea şi strategia concretă de asigurare a apărărilor reprezintă o opţiune proprie a părţii.
Costul deplasărilor cu avionul este dovedit în cauză, iar susţinerea că s-au depus bilete de avion cu altă destinaţie decât România este irelevantă, deoarece graficul deplasărilor poate fi justificat de existenţa unor escale, Praga, Viena, în zborul de la sau către Bucureşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. care, invocând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., arată că, din împrejurările reţinute de tribunal şi instanţa de apel că efectuarea cheltuielilor de judecată a fost determinată de refuzul apelantei de a respecta clauza contractuală privitoare la soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului, rezultă două aspecte:
- Prezentul litigiu este comercial şi nu civil, în raport de art. 4 C. com. şi de principiul accesorium secquitour principale, iar acţiunea este prematură, faţă de prevederile art. 7201 C. proc. civ., pentru că reclamanta nu a încercat concilierea directă.
- Obiectul dosarelor în care s-au făcut cheltuieli l-a constituit procedura prealabilă de numire a unui arbitru care să soluţioneze pretenţiile pe care intimata-reclamantă consideră că C.N.A.D.N.R. S.A. le are faţă de ea, în sumă de 189.935,27 dolari SUA şi o acţiune adiacentă acestora, respectiv contestaţia la executare. Aceste litigii neavând implicaţii patrimoniale, părţile nu au căzut în „pretenţii" una faţă de cealaltă, iar intimata-reclamantă a încercat ca pretenţiile reciproce dintre părţi să fie soluţionate de acelaşi arbitru unic.
Susţine recurenta că, potrivit contractului încheiat de părţi şi regulilor U.N.C.I.T.R.A.L., autoritatea de nominare era Secretariatul General al Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga şi nu instanţele române, că nu poate fi în culpă pentru refuzul arbitrului R.M. de a soluţiona litigiul (fapt ce a determinat formarea unui alt dosar), faţă de regulamentul U.N.C.I.T.R.A.L. şi că suma cerută cu titlu de cheltuieli de judecată, care este aproximativ egală cu valoarea iniţială a litigiului, ridică unele semne de întrebare.
Recurenta mai susţine, că facturile fiscale emise la aproximativ 3-4 luni de la data efectuării serviciilor de consultanţă juridică nu reprezintă o dovadă utilă, pertinentă şi concludentă, nefăcând dovada efectivă a serviciilor prestate. Există neconcordanţă la facturile 9645384 din 8 iunie 2004 şi 9645440 din 12 iulie 2004, în sensul că s-au emis facturi pentru acelaşi litigiu, la date şi luni diferite, inversându-le între ele, fără să se respecte principiile de bază ale contabilităţii. Recurenta citează art. 2 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 82/1991.
Asistenţa juridică s-a acordat în baza actelor adiţionale la contractul de asistenţă nr. 54 din 21 noiembrie 2003, însă în afară de factura nr. 9645454 din 26 iulie 2004, emisă pentru dosarul nr. 91/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, toate celelalte facturi sunt emise pentru contractul de asistenţă juridică nr. 54/2003, fără vreo referire la actele adiţionale. De aceea, facturile emise după data de 30 aprilie 2004 când s-a soluţionat dosarul nr. 91/2003 nu au forţă probantă, iar celelalte documente nu au legătură cu prezenta cauză.
Făcând referiri la elementele răspunderii civile delictuale, recurenta susţine că pentru cheltuielile făcute de intimată cu masa şi cazarea în România, în perioadele în care nu existau termene de judecată şi cu biletele de avion nu este îndeplinită condiţia existenţei prejudiciului, iar acţiunea formulată de C.N.A.D.N.R. S.A., fiind anulată ca netimbrată datorită lipsei fondurilor necesare achitării taxei de timbru în sumă de 2.200.000.000 lei, nu se poate considera că a fost în culpă procesuală.
Suma nu a putut fi achitată datorită transformărilor prin care trecea compania şi s-a încercat scutirea de plată a taxei de timbru, împrejurări care confirmă lipsa culpei, iar în privinţa celorlalte dosare, faţă de obiectul cererilor, nu au existat implicaţii patrimoniale.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este întemeiat, pentru considerentele ce urmează.
Recurenta a invocat şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu s-au formulat critici care să facă posibilă încadrarea în acest text.
Criticile privitoare la natura litigiului şi prematuritatea acţiunii în raport de prevederile art. 720ą C. proc. civ. nu sunt întemeiate.
Aşa cum corect s-a reţinut prin sentinţa tribunalului, păstrată prin Decizia atacată, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar temeiul răspunderii îl constituie art. 274 C. proc. civ., care prevede că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile făcute cu judecata.
Cererea părţii care a câştigat procesul pentru obligarea părţii căzută în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată are caracter accesoriu, numai dacă valorificarea pretenţiei se face în cadrul procesului în care cheltuielile au fost făcute.
Atunci când repararea daunei derivată din suportarea cheltuielilor de judecată se face însă pe calea unei acţiuni separate, cum este cazul în speţă, cererea devine principală şi are natură civilă, indiferent de natura procesului în care au fost efectuate aceste cheltuieli şi de actele în raport cu care se stabileşte culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii.
De aceea, în prezenta cauză, chiar dacă atitudinea intimatei-reclamante de a porni procesele şi cea a recurentei care a determinat formularea cererilor soluţionate în acele procese s-au stabilit în raport de clauzele înscrise în contractul comercial încheiat de părţi, nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 C. com.
Acest text prevede că „se socotesc, afară, de acestea, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul ".
Or, în prezenta cauză nu a făcut obiect de judecată legalitatea clauzelor înscrise în contract, iar obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată făcute în procesele care au avut ca obiect contractul comercial este de natură civilă, pentru că partea care se consideră îndreptăţită la recuperarea daunei a înţeles să-şi valorifice dreptul pe calea unei acţiuni separate-principale.
Prin urmare, în cauză, nu sunt incidente nici prevederile art. 720ą C. proc. civ., invocate de recurentă, iar critica privitoare la autoritatea competentă să numească arbitru unic nu este întemeiată, pentru că în procesul care are ca obiect plata cheltuielilor de judecată nu se poate discuta legalitatea măsurilor luate de instanţe în procesele în care cheltuielile au fost efectuate.
Acordarea cheltuielilor de judecată este fundamentată pe culpa procesuală şi reprezintă o sancţiune procesuală pentru partea care se face vinovată de declanşarea procesului şi o modalitate de despăgubire a celeilalte părţi.
Noţiunea „pretenţiuni" folosită de art. 274 C. proc. civ. nu limitează obligaţia de plată a cheltuielilor la pricinile care au ca obiect executarea unei prestaţii de către părţile între care se poartă procesul, deoarece textul stabileşte obligaţia suportării cheltuielilor de judecată de partea care prin atitudinea sa a determinat pornirea procesului şi efectuarea cheltuielilor, indiferent care ar fi natura litigiului, iar culpa procesuală există şi în situaţiile în care cererea a fost anulată ori s-a perimat.
Aplicarea corectă a prevederilor art. 274 C. proc. civ. presupune, însă, ca pe lângă condiţia existenţei culpei procesuale, să existe daună constând în cheltuielile efectuate în legătură cu procesul, iar răspunderea părţii care a căzut în pretenţii există numai în limita cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului, efectiv făcute în proces.
Or, în cauză, fiind nesocotită susţinerea apelantei că „se ridică un semn de întrebare cu privire la legalitatea solicitării", deoarece suma cerută de intimata-reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată este aproximativ egală cu valoarea iniţială a litigiului, nu s-a stabilit deplin situaţia de fapt privind întinderea daunei reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate de desfăşurarea proceselor.
Deoarece tribunalul, analizând, în detaliu, elementele răspunderii civile delictuale, a obligat-o pe recurenta-pârâtă la plata sumelor indicate de intimata-reclamantă, fără să arate din ce se compun cheltuielile acordate şi care este cuantumul cheltuielilor efectuate în fiecare din cele patru dosare, iar apelanta a contestat faptul că cheltuielile reprezentând transportul cu avionul, cu masa, cazarea, etc. au legătură cu procesul şi a susţinut că modalitatea de plată a onorariilor de avocat este nelegală şi că s-au emis facturi pentru prestaţii aferente lunilor ulterioare soluţionării pricinilor, instanţa de apel trebuia să suplimenteze probatoriul, pentru a stabili dacă toate cheltuielile pretinse de intimata-reclamantă au legătură cu activitatea procesuală în cele patru dosare.
Îndatorirea instanţei de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii şi posibilitatea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, este prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În privinţa cheltuielilor reprezentând transportul cu avionul, cazarea, costul convorbirilor telefonice, limuzina taxi, masa, se impunea să se stabilească faptul efectuării lor pentru ca intimata să-şi asigure apărările în aceste procese, deoarece intimata s-a prezentat în proces numai prin avocat. În majoritatea lor, aceste cheltuieli au fost efectuate în anul 2003, însă în dosarul nr. 91/2003, în anul 2003, a fost fixat un singur termen de judecată, la care intimata (pârâtă în acel proces) nu s-a prezentat nici personal şi nici prin avocat.
Pentru onorariile de avocat, din facturile depuse în dosar, rezultă că plăţile s-au făcut în baza contractului de asistenţă juridică nr. 54 din 21 noiembrie 2003, însă în fiecare factură există menţiunea „servicii de asistenţă, conform contractului nr. 54 din 21 noiembrie 2003, seria 373104, prestate în lunile…".
Aceste facturi atestă efectuarea de plăţi pentru serviciile prestate lunar, începând cu luna noiembrie 2003, până în luna decembrie 2004.
În plus, doar în facturile nr. 9645454 din 27 iulie 2004 şi nr. 9645455 din 27 iulie 2004 există menţiunea, dosar 91/2003 şi respectiv „dosar numirea arbitrului".
În celelalte facturi este trecut doar numărul contractului.
De aceea, raportat la modalitatea de plată „pentru prestaţii lunare", instanţa de apel trebuia să dispună suplimentarea probatoriului, pentru a se stabili dacă prestaţiile efectuate în lunile când pricinile care au făcut obiectul celor patru dosare nu au avut fixate termene de judecată au fost ocazionate de desfăşurarea proceselor. Pentru stabilirea acestei împrejurări, se putea dispune efectuarea unei expertize, pentru ca expertul, faţă de conţinutul contractului de asistenţă juridică nr. 54 din 21 noiembrie 2003, care nu este depus la dosar, a actelor adiţionale, a facturilor depuse la dosar, a prestaţiilor efectuate de avocaţi în perioada la care se referă aceste facturi şi a actelor depuse în dosarele pentru care se cer cheltuieli, să stabilească ce sume s-au plătit efectiv pentru prestaţiile efectuate în fiecare dosar şi dacă modalitatea de plată este legală, în raport cu dispoziţiile invocate de recurentă.
Pentru considerentele expuse, conform art. 312, art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul, va fi casată hotărârea atacată şi se va trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, se va administra probatoriul necesar pentru stabilirea situaţiei de fapt la care să poată fi aplicate prevederile art. 274 C. proc. civ. şi se vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. împotriva deciziei nr. 33/A din 2 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10109/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10106/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
