ICCJ. Decizia nr. 10127/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova, la 29 noiembrie 1999, reclamanta O.A.G. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al orașului Bușteni, județul Prahova, Comisia Locală Bușteni și Comisia Județeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și C.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 43 N din 26 septembrie 1996, transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei Câmpina sub nr. 8965 din 15 octombrie 1996, prin care pârâtul C.M. a cumpărat imobilul situat în Bușteni, compus din construcție (vila "Lucia") și teren în suprafață de 1000 mp.
S-a solicitat totodată să se anuleze Hotărârea nr. 150 din 2 iulie 1998 a Comisiei Județene Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și să se constate nevalabilitatea titlului prin care statul a preluat în proprietate imobilul în litigiu, întrucât preluarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Decretul nr. 111/1951, urmând a fi obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie construcția și terenul în suprafață de 1000 mp.
După strămutarea dosarului de la Tribunalul Prahova, conform încheierii Curții Supreme de Justiție de la 9 iunie 2000, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Sibiu, sub nr. 5603 din 8 octombrie 2001.
în motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, O.G. 20/1996, H.G. nr. 11/1997 și ale Legii nr. 213/1998, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea mamei sale, O.L., iar la 16 aprilie 1944 a fost achiziționat de trupele sovietice. S-a arătat că la sfârșitul lunii august 1948 imobilul a fost transmis de Primăria orașului Bușteni, cu aprobarea Ministerului Afacerilor Interne, tot cu titlu de rechiziție, Fabricii de Hârtie Bușteni.
Din anul 1954 legea privind rechizițiile și-a încetat aplicabilitatea, însă printr-o sentință a Tribunalului Popular al Raionului Sinaia, s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului împreună cu mobilierul prevăzut în procesul verbal depus la dosar.
Reclamanta a arătat că a formulat cerere de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995 însă nu a primit nici un răspuns, după revenirea cu o acțiune în același sens în 1999, Gospodăria Orășenească Bușteni aducându-i la cunoștință că, prin Hotărârea nr. 150 din 2 iulie 1998, rămasă definitivă la 3 februarie 1999, s-a stabilit valoarea despăgubirilor, imobilul fiind înstrăinat pârâtului C.M., primarul orașului Bușteni.
Urmare cererii reclamantei, formulată la 18 ianuarie 2000, a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă, C.M.
Pârâții C.M. și M.C. au formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat prin SC C. SA și Direcția Finanțelor Publice Prahova, pentru a răspunde în situația în care acțiunea ar fi admisă, conform art. 1337 C. civ.
în motivarea cererii lor, pârâți au arătat că nu au avut cunoștință că situația juridică a imobilului este neclară și că vânzătorul este obligat să răspundă pentru evicțiune în condițiile art. 1337 C. civ., despăgubirea fiind reprezentată de prețul plătit și daune interese, provocate de eventuala desființare a actului, egale cu valoarea de circulație pe piața liberă a imobilului.
Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr. 813 din 20 decembrie 2002, a respins acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Bușteni, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 Prahova, C.M. și M.C.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C.M. și M. în contradictoriu cu SC C. SA și a fost obligată reclamanta la 3.000.000 lei cheltuieli de judecată către pârâții persoane fizice.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că imobilul a fost proprietatea numitei Z.L., fiind dobândit de aceasta prin vânzare-cumpărare încheiată în formă autentică la 1 octombrie 1942, iar în anul 1944 a fost rechiziționat pentru cartiruire, ulterior, în anul 1948 fiind rechiziționat pentru a fi pus la dispoziția Fabricii de Hârtie Bușteni.
Imobilul a trecut în proprietatea Statului Român, prin sentința civilă nr. 1113 din 29 ianuarie 1955 a fostului Tribunal Popular Raional Sinaia, în temeiul Decretului nr. 111/1951, pârâtă în acel proces fiind Z.G.L., care a și depus întâmpinare.
S-a apreciat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu, printr-o hotărâre judecătorească opozabilă autoarei reclamantei, hotărâre ce nu a fost desființată, astfel că este neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.
Totodată s-a reținut că Hotărârea comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 a fost legal comunicată reclamantei la adresa indicată în cerere, schimbarea domiciliului acesteia nefiind adusă la cunoștința organului cu activitate jurisdicțională, potrivit dispozițiilor art. 98 C. proc. civ., astfel că acțiunea a fost înregistrată după împlinirea termenului prevăzut de art. 18 din Legea nr. 112/1995.
Chiar și în situația în care s-ar considera că respectiva hotărâre a fost contestată în termen, s-a apreciat că restituirea în natură nu este posibilă, imobilul nefiind liber în condițiile art. 2 din Legea nr. 112/1995.
în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții C., s-a reținut că acesta a fost încheiat la 26 septembrie 1996, după împlinirea termenului prevăzut de art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, la acel moment pe rolul instanțelor judecătorești neexistând vreo cerere cu privire la imobilul în litigiu pentru a fi incidente dispozițiile art. 1 pct. 6 din H.G. nr. 11/1997, pentru ca procedurile administrative, inclusiv cele privind vânzarea-cumpărarea să fie suspendate.
Ca o consecință a respingerii cererii principale, s-a respins și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C.
împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta O.A.G., criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 în ceea ce privește stabilirea valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.
S-a susținut că motivarea instanței de fond este în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare după sesizarea instanței, în contextul în care imobilul a trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil, nici contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți neputând fi considerat valabil.
Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin sentința civilă nr. 380/A din 1 iulie 2003, a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința Tribunalului Sibiu, în sensul că a admis acțiunea și a constatat nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului situat în Bușteni, în favoarea Statului Român.
S-a dispus anularea Hotărârii nr. 150 din 2 iulie 1998 a Comisiei Județene Prahova de aplicare a Legii nr. 112/1995 și s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 43 din 26 septembrie 1996 privind imobilul în litigiu, compus din construcție - vila "Lucia" și teren în suprafață de 1000 mp.
Au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că imobilului în cauză îi sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, invocate ca temei al acțiunii (prin concluziile scrise), precum și dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. f), care stipulează expres că prin imobile preluate abuziv se înțeleg cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite și pentru care foștii proprietari nu au primit despăgubiri.
S-a considerat, totodată, că Hotărârea nr. 150 din 2 iulie 1998 nu a fost comunicată reclamantei, singurul act procedural comunicat fiind adresa nr. 664 din 31 mai 1999, prin care i s-a adus la cunoștință respingerea cererii sale de restituire în natură și împrejurarea că s-au stabilit despăgubiri.
S-a reținut că, în fapt, această hotărâre a fost comunicată apelantei în instanță, aspect consemnat în încheierea de ședință, astfel că reclamanta este în termenul legal de a o contesta.
S-a apreciat că actul de vânzare-cumpărare nr. 432 din 6 septembrie 1996 prin care intimații C. au cumpărat imobilul este lovit de nulitate absolută, având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil și fiind încheiat cu rea credință, înainte de soluționarea cererii de restituire în natură și în condițiile în care pârâtul C.M., în calitatea sa de primar al orașului Bușteni, a primit personal cererea la 27 iunie 1996.
împotriva deciziei menționate au declarat recurs pârâții C.M. și M.C. la 5 septembrie 2003, Consiliul județean Prahova și Comisia județeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 la 19 septembrie 2003 și Consiliul Local al orașului Bușteni și Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 112/1995 Bușteni la 11 septembrie 2003.
Prin motivele lor de recurs, pârâții C. au criticat decizia ca nelegală și netemeinică, arătând că i s-a acordat reclamantei mai mult decât aceasta a solicitat prin acțiune, în condițiile în care s-a solicitat anularea și nu constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, iar temeiul de drept al acțiunii l-au constituit prevederile Legii nr. 112/1995, ale O.G. nr. 20/1996, H.G. nr. 11/1997 și ale Legii nr. 212/1998 și nu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Recurenții-pârâți au susținut că schimbarea temeiului de drept al acțiunii prin motivele de apel contravine dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., față de această situație, reclamanta neavând calitate procesuală activă pentru a solicita anularea actului de vânzare-cumpărare, față de care este terț.
Cea de a doua critică a vizat greșita soluționare a cererii de anulare a Hotărârii nr. 150 din 2 iulie 1998 a Comisiei județene Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, hotărâre comunicată reclamantei la 9 iulie 1998 și ulterior, la 3 februarie 1999, ambele comisiei fiind expediate la adresa de domiciliu a reclamantei din București.
Sub acest aspect, recurenții au arătat că sunt de acord cu motivarea hotărârii primei instanțe care apreciază ca tardivă contestația, înregistrată la 29 noiembrie 1999, după împlinirea termenului prevăzut de art. 18 din Legea nr. 112/1995.
S-a arătat că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu, astfel că vânzarea-cumpărarea a respectat dispozițiile art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, neexistând la acel moment nici un proces de revendicare care să facă aplicabile în cauză dispozițiile art. 1 pct. 6 din H.G. nr. 11/1997.
Ultima critică a vizat greșita reținere a instanței de apel în ceea ce privește pretinsa cumpărare a terenului, ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, fiind concesionat unei terțe persoane, care nu este parte în proces.
Prin motivele lor de recurs, Consiliul Județean Prahova și Comisia județeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și Consiliul Local și Comisia locală Bușteni pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au criticat, în esență, hotărârea recurată pentru greșita argumentare a soluției pronunțate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, străină de natura cauzei și cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile și pentru nepronunțarea asupra dovezilor de comunicare a Hotărârii nr. 150/1998, în raport de care soluția corectă era respingerea acestui capăt de cerere ca tardiv.
S-a susținut că imobilul în litigiu a fost preluat, în temeiul Decretului nr. 111/1951, care constituie titlu valabil al Statului, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și, ale art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 republicată.
Critica formulată prin ultimul motiv din recursul acestor pârâți a vizat greșita soluționare a capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, considerând incidente în speță dispozițiile art. 15-19 din Legea nr. 112/1995, precum și dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, străine de rațiunea cauzei.
în faza recursului, nu s-au administrat probe noi.
Analizând ansamblul probatoriilor administrate în cauză, raportat la criticile invocate prin recursurile pârâților, Curtea urmează să aprecieze că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Pe fondul cauzei, instanța de apel nu a acorda mai mult decât s-a cerut.
împrejurarea că în formularea primului capăt de cerere s-a folosit noțiunea de "anulare", în locul sintagmei "constatarea nulității absolute" nu poate duce la concluzia că s-a încălcat de către Curtea de Apel, principiul disponibilității. Astfel, cererea introductivă de instanță a fost motivată în drept pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, ale H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 și ale Legii nr. 213/1998.
Susținând nelegalitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 43 N din 26 septembrie 1996, reclamanta a invocat expres, încă de la judecarea în fond a cauzei, prevăzut de art. 12 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, republicată, care, coroborate cu art. 9 din lege, prevăd nulitatea absolută a contractul de vânzare-cumpărare a locuințelor preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia statului.
în consecință, este evident că s-a invocat nulitatea absolută, reclamanta având calitate procesuală activă în formularea acestor cereri, având ca finalitate obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul.
Nu se poate susține că, în apel, reclamanta ar fi schimbat temeiul de drept al acțiunii sale, sub acest aspect critica formulată prin recursurile pârâților fiind nefondată.
Dispozițiile Legii nr. 10/2001 au fost invocate prima dată de reclamantă cu ocazia concluziilor scrise depuse la Tribunalul Sibiu.
Nu se poate susține că s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 au modificat Legea nr. 112/1995, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 47 alin. (1) au statuat că prevederile Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată.
Criticile referitoare la modul de soluționare a contestației împotriva Hotărârii nr. 150/1998 a Comisiei județene Prahova de aplicare a Legii nr. 112/1995, critici formulate prin toate cele trei recursuri, sunt, de asemenea, nefondate.
Din nici una din dovezile de la dosar nu rezultă că această hotărâre a fost comunicată reclamantei.
într-adevăr intimatei i-a fost comunicată adresa nr. 664 din 31 mai 1999 a Gospodăriei Orășenești Bușteni prin care i s-a adus la cunoștință respingerea cererii de restituire în natură, acordarea de despăgubiri și vânzarea imobilului de către pârâții chiriași. Această comunicare nu poate substitui însă lipsa dovezii de comunicare a hotărârii de către emitenta acesteia, motiv în raport de care instanța de apel a reținut corect că reclamantei-intimate i-a fost comunicată hotărârea menționată în instanță, fiind în termen legal să o conteste.
Susținerile referitoare la valabilitatea titlului statului, susțineri formulate de către toți pârâții sunt nefondate.
Imobilul în litigiu a fost rechiziționat în anul 1944 pentru cartiruirea trupelor sovietice, iar în anul 1948 pentru Fabrica de Hârtie Bușteni.
Starea de rechiziție a încetat în anul 1954, fără ca autoarea reclamantei să fie anunțată asupra situației juridice a imobilului și fără plata de despăgubiri.
Ulterior, imobilul a fost transmis în administrarea Primăriei orașului Bușteni, Ministerului Afacerilor Interne și Fabricii de Hârtie Bușteni, conform adreselor nr. 594 din 17 august 1948 și 1749 din 20 august 1948. Din conținutul acestor acte, rezultă că imobilul a fost lăsat în custodia proprietarului, L.G.Z.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza sentinței nr. 113/29 ianuarie 1955 în temeiul Decretului nr. 111/1951, cu toate că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute în actul normativ menționat, respectiv ca terenul să fi fost părăsit timp de un an de către proprietar și ca proprietarul să fie necunoscut sau absent.
în speță, imobilul anterior rechiziționat fusese lăsat în custodia proprietarului până în anul 1954 (fila 31, 32 dosar fond), când a fost introdusă acțiunea prin care s-a cerut trecerea în proprietatea statului, iar proprietarul era cunoscut la secțiunea financiară a Primăriei orașului Bușteni, unde se menționa adresa de domiciliu a acestuia.
De altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul finalizat prin pronunțarea sentinței menționate, autoarea reclamantei a arătat că plătit impozitul pentru clădire și teren până în anul 1949 inclusiv, din anul 1950 toate imobilele rechiziționate fiind scutite de impozit și scoase de pe rolul secțiilor financiare.
Este evident astfel că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de Decretul nr. 111/1951, imobilul în litigiu fiind preluat de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, motiv pentru care s-a apreciat corect de instanța de apel că a trecut fără titlu în proprietatea Statului și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.
Criticile referitoare la legalitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 43 N din 26 septembrie 1996 sunt, de asemenea, nefondate.
Pe de o parte contractul menționat are ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, fiind lovit de nulitate absolută conform dispozițiilor art. 12 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 republicate și ale art. 1 alin. (4) coroborat cu prevederile art. 9 din lege.
Pe de altă parte la încheierea contractului au fost omise dispozițiile art. 15-19 din Legea nr. 112/1995 cu privire la procedura și termenele de soluționare a cererilor de retrocedare, cât și posibilitatea atacării în justiție în termen de 30 de zile de la comunicare, a hotărârilor comisiilor județene.
încheierea contractului de vânzare-cumpărare de chiriași titulari ai contractului de închiriere ale apartamentelor pentru care s-au depus cereri de restituire în natură, nu putea avea loc decât după soluționarea respectivelor cereri, în caz contrar sancțiunea fiind nulitatea absolută a contractului încheiat anterior acestui moment.
în ceea ce privește atitudinea subiectivă a pârâților C.M. și M.C. la încheierea contractului a cărui nulitate s-a solicitat să se constate, înalta Curte de Casație și Justiție va reține reaua-credință a acestora, întrucât au solicitat și au încheiat acest contract înainte de soluționarea cererii de restituire în natură formulată de intimată, de comunicarea și rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate cu privire la această cerere.
Pârâtul C.M. avea cunoștință de cererea de restituire în natură a reclamantei, cerere primită personal la 27 iunie 1996, în calitate de primar al orașului Bușteni.
De altfel, pârâții cunoșteau situația juridică a imobilului, fapt ce rezultă din întâmpinarea depusă de SC C. SA în fața primei instanței (fila 158 fond), în care se menționează că pârâtul-cumpărător a dat o declarație prin care solicită să i se vândă apartamentul chiar dacă a fost revendicat.
Reaua credință rezultă și din faptul că pârâtul și-a concesionat o suprafață de 284 mp din total de 1000 mp, pentru edificarea unei noi construcții pe terenul în litigiu, conform contractului de concesiune nr. 2 din 25 ianuarie 1999 (fila 82 dosar fond), locuință donată de pârâți fiului lor, C.V., prin contract de donație autentificat la 26 aprilie 2002 (fila 92).
Față de aceste considerente s-a apreciat că nu sunt întrunite motivele de recurs invocate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 9, 10 C. proc. civ. și au fost respinse recursurile pârâților ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10133/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10124/2005. Civil → |
|---|
