ICCJ. Decizia nr. 1430/2005. Civil
| Comentarii |
|
La 28 ianuarie 2002 R.P. a chemat în judecată Primăria municipiului București, pe S.Ș., S.M. și D.V. solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare prin care primăria a înstrăinat imobilul proprietatea reclamantului situat în București, teren de 450 mp și o construcție cu subsol, parter, mansardă, garaj și 2 magazii din zid și anume contractul de vânzare-cumpărare nr. 697 din 22 ianuarie 1997 încheiat cu dobânditorii S.Ș. și S.M. pentru o parte din construcție individualizată în acțiune, 28,08% din părțile comune și 95,59 mp teren; respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 698 din 22 ianuarie 1997 încheiat cu dobânditorul D.V. pentru cealaltă parte din imobil specificată în acțiune, 72,9% din părțile de folosință comună și 237,56 mp teren.
Reclamantul a cerut și obligarea pârâților de a-i lăsa imobilul în deplină proprietate și posesie.
în motivarea acțiunii R.P. a învederat că a devenit proprietarul imobilului în litigiu în baza certificatelor de moștenitor nr. 1084/1983 și nr. 1345/1983 eliberate de notariatul de stat al sectorului 2 București urmare dezbaterii succesiunii soției sale R.S. decedată la 1 decembrie 1982. A mai precizat reclamantul că proprietarii inițiali ai imobilului au fost Z.I. și Z.Z., părinții fostei sale soții, care l-au dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1387/1912 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, de la care a fost moștenit de fiica acestora și fosta sa soție R.S. în baza certificatelor de moștenitor nr. 87/1960 și nr. 20/1962 emise de Notariatul de stat al fostului raion "23 August" București.
Ulterior, imobilul a fost preluat de stat fără plată în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 67 din 19 ianuarie 1988 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București, întrucât reclamantul a plecat în vizită la copiii săi în Canada și din motive de sănătate, nu s-a înapoiat în țară la împlinirea termenului pentru care i s-a acordat viza de ședere.
Reclamantul a precizat că respectiva decizie nu i-a fost comunicată și că prin urmare imobilul a fost preluat de stat fără titlu; că o acțiune de drept comun pentru revendicarea bunului i-a fost respinsă prin hotărâre judecătorească devenită irevocabilă în anul 2000; și că a solicitat imobilul și pe cale administrativă în baza Legii nr. 112/1995 cu cererea înregistrată sub nr. 1864 din 25 iulie 1996 cât și în temeiul Legii nr. 10/2001 cu notificarea nr. 406 din 27 iunie 2001. Prin cererea calificată de instanță ca fiind reconvențională formulată odată cu întâmpinarea pârâții persoane fizice au solicitat suspendarea judecății până la completarea acțiunii conform art. 112 alin. (1), pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 707 din 13 mai 2002 a respins excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâții D.V., S.Ș. și S.M. De asemenea a respins cererea principală formulată de reclamantul R.P. ca și cererea reconvențională ca nefondate.
Instanța a reținut că în cauză nu sunt incidente disp. art. 1201 C. civ., întrucât litigiul anterior având ca obiect revendicarea aceluiași imobil nu s-a purtat între aceleași părți și în aceeași calitate juridică.
Referitor la fondul cauzei s-a reținut că motivul invocat vizând necomunicarea deciziei de preluare a imobilului de către stat nu poate constitui o cauză de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu deoarece se plasează posterior încheierii respectivelor contracte, or nulitatea unui act juridic poate fi cerută pentru o cauză ce trebuie să existe la momentul perfectării acestora.
în ceea ce privește revendicarea, s-a constatat că pârâții persoane fizice beneficiau de prezumția bunei credințe, prezumție care nu a fost răsturnată, astfel că actele de vânzare-cumpărare sunt valide și pârâții persoane fizice au devenit proprietari asupra imobilului.
Pe cale de consecință, s-a conchis că dreptul de proprietate al reclamantului, dacă ar fi existat, s-a stins neputând exista două drepturi exclusive asupra aceluiași obiect ceea ce făcea ca și capătul de cerere privind revendicarea să apară nefondat.
Referitor la cererea de suspendare a cauzei pentru neîndeplinirea cerințelor art. 112 pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ., aceasta de asemenea nu era fondată întrucât acțiunea conținea elementele esențiale cerute de textul legal invocat.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 366 din 8 octombrie 2002 a respins ca nefondate atât apelul declarat de reclamantul R.P. cât și apelul formulat de pârâții D.V., S.Ș. și S.M. împotriva sentinței nr. 707 din 13 mai 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.
S-a reținut în ceea ce privește apelul reclamantului, că prin sentința civilă nr. 7756 din 9 septembrie 1994 a Judecătoriei sector 2 București rămasă definitivă și irevocabilă a fost respinsă acțiunea promovată de R.P. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și SC F. SA prin care se solicitase anularea deciziei nr. 67 din 19 ianuarie 1988 emisă de fostul C.P.M.B. pentru trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în str. P., magazii și terenul aferent de 450 mp în condițiile Decretului nr. 223/1974.
Astfel fiind reclamantul nu mai putea susține că actul administrativ evocat ar fi fost lipsit de efecte juridice și că statul nu justifica statutul său de proprietar. în ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare în discuție, reclamantul a invocat necomunicarea deciziei administrative de preluare urmată de intrarea în posesie fără titlu de către stat. Cum însă nu au fost invocate disp. art. 968 C. civ., frauda la lege sau cauza ilicită în susținerea cererii, conform art. 294 C. civ., nici nu le poate invoca pentru prima dată în apel.
Mai mult, reclamantul nu a probat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, pe acest aspect pronunțându-se două hotărâri judecătorești care au confirmat legalitatea deciziei de preluare.
în fine, Legea nr. 10/2001 sub imperiul căreia a fost promovată acțiunea instituie principiul bunei credințe a subdobânditorilor conform art. 46 din lege fiind în acord cu Constituția și tratatele internaționale referitoare la măsurile reparatorii aplicabile foștilor proprietari.
S-a reiterat faptul că în cauză nu erau incidente disp. art. 1201 C. civ., și s-a evidențiat că acele critici ale apelanților pârâți persoane fizice vizând capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare erau lipsite de interes cât timp acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
în contra menționatei decizii a declarat recurs reclamantul R.P. care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut în esență că întrucât decizia nr. 67/19 ianuarie 1988 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 de către fostul C.P.M.B. nu i-a fost comunicată, nu era de natură a produce efecte juridice privind transmiterea proprietății. De asemenea, s-a învederat că cele două contracte de vânzare-cumpărare prin care imobilul proprietatea reclamantului a fost înstrăinat către pârâții persoane fizice, au fost încheiate prin fraudă la lege și cauză ilicită, întrucât vânzarea s-a făcut de către un neproprietar și că greșit curtea de apel a respins acest punct de vedere prin invocarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 7756/1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă în raport de dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001. Tot astfel, a fost greșit invocată excepția bunei credințe prevăzută de art. 46 din Legea nr. 10/2001 câtă vreme imobilul nu se află în proprietatea statului așa cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (2) din lege, întrucât fusese preluat de stat fără titlu valabil și prin urmare, oricum, nu putea să-l înstrăineze.
Pe de altă parte, s-a evidențiat că instanța de apel nu a analizat integral motivul II de apel care din cele expuse, viza preluarea de către stat fără un titlu valabil a imobilului în litigiu, cât timp a reținut că legalitatea actului de preluare rezultă din sentința civilă nr. 7756/1994 a Judecătoriei sectorului 2 București devenită irevocabilă.
Prin acest procedeu instanța a încălcat flagrant dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 și nu a avut în vedere nici prevederile art. 2 pct. 2 din aceeași lege.
în fine, s-a mai susținut că au fost nesocotite dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Recursul este fondat.
Din dosar a rezultat că prin sentința civilă nr. 163 din 8 ianuarie 1999, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a C.G.M.B. și SC F. SA și a respins acțiunea reclamantului R.P. pentru revendicarea imobilului situat în București, în contradictoriu cu pârâții C.G.M.B. și SC F. SA și intervenienții S.Ș., S.M. și D.V. ca neîntemeiată.
Instanța a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 prin Decizia nr. 67 din 19 ianuarie 1988 emisă de fostul Comitet Executiv al C.P.M.B. și că preluarea de către stat s-a făcut cu titlu, iar întrucât imobilul fusese vândut intervenienților, C.G.M.B. și SC F. SA nu aveau calitate procesuală pasivă.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 841/A din 14 martie 2000, rejudecând apelul declarat de reclamantul R.P. împotriva sentinței civile nr. 163 din 8 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, l-a respins ca nefondat, soluție ce s-a menținut și în recurs prin decizia nr. 3349 din 20 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a constatat nul recursul declarat de reclamantul R.P. în contra deciziei nr. 841/A din 14 martie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.
Astfel fiind rezultă cu evidență că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în contradictoriu și cu dobânditorii intervenienți S.Ș., S.M. și D.V. că preluarea imobilului în dispută de către stat s-a făcut cu titlu.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 48 din lege, R.P. a sesizat instanța de judecată cerând pe de o parte, constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care imobilul în dispută a fost înstrăinat de stat, în temeiul Legii nr. 112/1995 către dobânditorii S.Ș., S.M. și D.V., iar pe de altă parte obligarea acestora și a Primăriei Municipiului București de a-i lăsa imobilul în deplină proprietate și posesie motivat de faptul că a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 sub imperiul căreia reclamantul a promovat acțiunea persoana îndreptățită căreia până la intrarea în vigoare a acestei legi i s-a respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile prezentei legi.
Din cele expuse rezultă că textul invocat nu pune în discuție existența autorității de lucru judecat într-o a doua cerere prin care persoana îndreptățită solicită același imobil fie în natură, fie acordarea de măsuri reparatorii dar în condițiile Legii nr. 10/2001.
în speță, atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ., neexistând identitate de părți și de poziție procesuală.
Cu toate acestea, atunci când a examinat modalitatea în care statul a preluat imobilul, instanța de apel s-a pronunțat în sensul că pe acest aspect exista o hotărâre judecătorească irevocabilă care a stabilit, legalitatea deciziei de preluare și prin urmare validitatea titlului statului asupra respectivului bun.
Or, din această perspectivă apare o contradicție între poziția menționatei instanțe care a confirmat soluția de la fond în ceea ce privește inexistența autorității de lucru judecat în raport de litigiul anterior și invocarea hotărârii judecătorești din respectivul dosar pentru a reține că imobilul în dispută a fost preluat de stat cu titlu valabil.
Așa fiind și având în vedere intenția neîndoielnică a legiuitorului de a nu face un obstacol din existența unor hotărâri judecătorești având ca obiect imobile preluate în mod abuziv, pentru acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, instanța de apel avea obligația să examineze acest aspect și în raport de calitatea juridică a părții care a câștigat procesul.
Cum instanța de apel nu a procedat în acest mod, se impune rejudecarea apelului, urmând a se examina autoritatea hotărârii judecătorești irevocabile din litigiul de drept comun și în raport de calitatea juridică a părții care a câștigat acel litigiu.
în fine, cu ocazia rejudecării urmează a se verifica și celelalte susțineri formulate de recurent și în principal aceea potrivit căruia nu i-a fost analizat integral cel de al doilea motiv de apel.
Astfel fiind, recursul a fost admis, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza instanței de apel pentru rejudecare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1448/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1454/2005. Civil → |
|---|
