ICCJ. Decizia nr. 1451/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea introdusă la 6 mai 2003 reclamanții B.M. și N.G. au solicitat obligarea pârâtelor Primăria Municipiului București și Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 să emită decizie motivată de restituire în natură cu privire la terenul proprietatea acestora în suprafață de 153 mp situat în București.
în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt moștenitorii autorului N.A., cunoscut și sub numele de S.A. de la care au moștenit imobilul în cauză. Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 1195/1972 reclamantului N.A. i-a revenit parterul imobilului plus 1 din suprafața de teren de 153 mp, iar cealaltă cotă de 1 din teren i-a revenit reclamantei B.M..
Imobilul a căzut sub incidența Decretului de expropriere nr.170 din 21 iunie 1988, construcția fiind demolată, însă terenul în suprafață de 153 mp a rămas liber nefiind afectat de lucrări de interes public/ privat ori alte detalii de sistematizare.
S-a mai arătat că a fost depusă notificarea, împreună cu actele de proprietate și calitate, fiind întocmit dosar nr. 14893/2001 la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, fără a fi însă soluționată.
în drept, s-au invocat dispozițiile art. 11 și art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 529 din 26 mai 2003 a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel instanța a analizat pe fond, pentru prima dată, dreptul reclamanților la restituirea în natură a terenului constatând că această măsură reparatorie nu este posibilă, urmare ocupării sale în parte de construcția cu destinație bloc de locuințe ce poartă nr. 91 (adresa nr. 10032/2731/2003 emisă de Primăria Municipiului București).
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 575 din 12 decembrie 2003, a admis apelurile reclamanților și a schimbat în tot sentința în sensul că a admis cererea și a obligat pârâtele să emită decizie în baza notificării nr. 3125 din 13 august 2001 în conformitate cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
împotriva hotărârii amintite a declarat recurs Primăria Municipiului București prin Primar General, considerând că în raport cu dispozițiile art. 20 și art. 23 din Legea nr. 10/2001 termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării este unul de recomandare, iar nu obligatoriu astfel cum în mod eronat a decis instanța de apel (motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recursul este nefondat.
Odată cu notificarea reclamanții au transmis pârâților și actele de proprietate și calitate succesorală, dovezile cerute prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificată prin O.U.G. nr. 109/2001.
Unitatea deținătoare notificată avea obligația, instituită prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării și depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin decizie asupra cererii de restituire în natură; asemenea obligație îi revenea pârâtei și în ipoteza reglementată prin art. 24 alin. (1) din lege în cazul în care restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, situație în care persoanei îndreptățite trebuie să i se facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Modalitatea de răspuns la notificare cât și termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative, iar nu de recomandare, pentru că altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
Adresa emisă de Primărie nu poate suplini decizia cerută de lege și împiedică aplicarea prevederilor art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, deoarece actul ce poate fi atacat lipsește, iar aceste dispoziții sunt de strictă interpretare.
Ca urmare, prin refuzul de a soluționa notificarea pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, care a afectat interesele reclamanților și i-a lipsit de posibilitatea de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege, ceea ce i-a îndreptățit să se adreseze instanței judecătorești, pe calea acțiunii folosite, pentru a cere obligarea pârâtului la emiterea deciziei motivate.
Ca atare, hotărârea atacată este temeinică și legală, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1885/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1409/2005. Civil → |
|---|
