ICCJ. Decizia nr. 1491/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1491
Dosar nr. 7393/200.
Şedinţa publică din 25 februarie 2005
Asupra recursului de faţă, constată.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 567 din 31 iulie 2001, reclamanţii K.I., K.Ş., V.A., S.A.C. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, înscris în C.F. 4016 Timişoara nr. top. 8244, fost proprietatea autorilor lor S.E. şi K.I., preluat în proprietatea statului, ca urmare a aplicării Legii nr. 18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice care nu au fost dobândite în mod licit, sentinţa civilă nr. 4107 din 14 iunie 1973 a Judecătoriei Timişoara şi, respectiv, ca urmare a executării silite, în mod nelegal, a debitelor stabilite în sarcina autorilor lor.
Prin dispoziţia nr. 1460 din 12 decembrie 2002, Primarul Municipiului Timişoara a respins cererea, reţinând că imobilul a cărui retrocedare se solicită nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, nefiind vorba despre o „preluare abuzivă", atâta vreme cât preluarea imobilului s-a efectuat în baza unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată în procedura Legii nr. 18/1968.
Prin contestaţia înregistrată sub nr. 532 din 20 ianuarie 2003 la Tribunalul Timiş, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Timişoara, anularea deciziei menţionate.
În motivarea cererii reclamanţii arată că, prin sentinţa civilă nr. 4107 din 14 septembrie 1973 a Judecătoriei Timişoara, s-a constatat că autorii lor nu justifică bunuri în valoare de 161.054 lei, că pentru această sumă s-a stabilit în sarcina autorilor lor un impozit în sumă de 128.843 lei pentru a cărui neplată, în mod nelegal, imobilul în litigiu a fost supus procedurii execuţionale prevăzute Decretul nr. 221/1960, care, prin dispoziţia art. 12 lit. f), excepta de la urmărire silită casa locuită de debitor împreună cu familia sa, categorie în care se încadra şi acest imobil.
Aşa fiind, cum imobilul în litigiu era exceptat de la urmărire şi cum nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de trecere definitivă în proprietatea statului a acestuia, reclamanţii solicită a se constata că preluarea a fost abuzivă şi, în cauză, sunt incidente art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 300 din 8 aprilie 2003 Tribunalul Timiş a respins contestaţia.
În motivarea sentinţei, în esenţă, s-a reţinut că preluarea imobilului în proprietatea Statului Român, ca urmare a executării silite a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 4107 din 14 iunie 1973 a Judecătoriei Timişoara, nu poate fi considerată a fi abuzivă şi, în mod just, pârâtul a reţinut că imobilul în litigiu nu este supus restituirii în procedura Legii nr. 10/2001.
Reţine tribunalul şi că persoanele nemulţumite de modul de desfăşurare a procedurii execuţionale reglementată prin Decretul nr. 221/1960, în vigoare la acea data preluării imobilului, aveau posibilitatea de a contesta actele execuţionale în condiţiile art. 41 din acelaşi act normativ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii arătând, în esenţă, că imobilul în litigiu era exceptat de la executare silită, în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960, caz în care, preluarea a fost abuzivă, în speţă fiind incidente art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Susţin reclamanţii că este irelevant din punct de vedere al analizei cererii deduse judecăţii împrejurarea că aceştia nu au contestat modul de executare silită a imobilului în procedura prevăzută de art. 41 din Decretul nr. 221/1960.
Prin Decizia civilă nr. 111 din 3 septembrie 2003 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a anulat dispoziţia nr. 1460 din 12 decembrie 2002 a Primarului Municipiului Timişoara.
În motivarea deciziei, în esenţă, s-a reţinut că, potrivit art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960, pentru debite din taxe şi impozite, nu putea fi urmărită casa de locuit folosită efectiv de debitor şi familia sa.
Cum imobilul în litigiu se încadra în această categorie, tribunalul apreciază că executarea silită şi vânzarea acestui bun la licitaţie de către Administraţia Financiară a judeţului Timiş a fost abuzivă, astfel că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să solicite măsuri reparatorii în temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Reţine tribunalul şi că pârâtul, soluţionând notificarea reclamantelor a reţinut că ar fi dată excepţia inadmisibilităţii cererii, fără a examina situaţia imobilului în litigiu, respectiv dacă acesta poate fi restituit în natură sau dacă este cazul să se facă reclamantelor o ofertă de despăgubire prin echivalent, caz în care se impune reluarea procedurii urmând să emită o nouă dispoziţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Timişoara, reprezentat prin primar şi consiliul local, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată că imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul Statului Român, prin sentinţa civilă nr. 4107 din 14 iunie 1973 a Judecătoriei Timişoara, sentinţă prin care s-a constatat că autorii reclamanţilor, K.I. şi S.A., nu justifică provenienţa licită a unor bunuri, în valoare de 161.054 lei, sumă asupra căreia a fost aplicat un impozit de 80%.
Faţă de această împrejurare, întrucât imobilul nu a fost preluat ca urmare a pronunţării unei hotărâri de condamnare, în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, ci urmare a aplicării unei sancţiuni fiscale, recurentul susţine că, în mod greşit, tribunalul a admis apelul reclamanţilor.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente de fapt şi de drept, care se substituie celor reţinute de către instanţa de apel:
În drept, în raport de dispoziţiile art. 23 şi art. 48 din Legea nr. 10/2001, entităţile obligate la restituire au plenitudine de competenţă în soluţionarea notificărilor iar Decizia, sau după caz, dispoziţia de respingere trebuie să fie motivată.
Motivarea trebuie să se facă prin indicarea atât a considerentelor de drept, dar mai ales a considerentelor de fapt, în raport de care s-a impus soluţia adoptată.
În cazul în care entitatea menţionată soluţionează o notificare având ca obiect imobile preluate în baza unor acte normative ori proceduri administrative contestate, aceasta este în măsură să califice dacă a fost sau nu o „preluare abuzivă".
Aprecierea „preluării abuzive" trebuie să se analizeze de la caz, în raport de circumstanţele concrete în care imobilul a fost preluat în proprietatea statului.
Or, în speţa dedusă judecăţii pârâtul, la emiterea dispoziţiei nr. 1460 din 12 decembrie 2002, a cărei anulare s-a solicitat de către reclamanţi, s-a rezumat a reţine că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în patrimoniul Statului Român, în baza Legii 18/1968, conform sentinţei civile nr. 4107 din 14 iunie 1973, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 4154/1973, caz în care, nu ar fi vorba de o preluare abuzivă, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Or, Legea nr. 18/1968 instituia o procedură de control a provenienţei bunurilor unei persoane fizice, atunci când existau date sau indicii cu privire la o vădită disproporţie între valoarea bunurilor acesteia şi veniturile acesteia şi nu o procedură de preluare a bunurilor unei persoane în patrimoniul statului.
De altminteri, aşa cum rezultă din considerente şi dispozitiv, prin sentinţa civilă nr. 4107 din 14 iunie 1973, Judecătoria Timişoara nu a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului în litigiu ci, constatând că autorii reclamanţilor, în raport de veniturile realizate şi cheltuielile efectuate, în perioada cercetată, 1 ianuarie 1962-30 iunie 1972, nu justifică o sumă de 161.054 lei, a stabilit în sarcina acestora obligaţia de a plăti un impozit de 128. 843, 20 lei, sens în care a înaintat dosarul spre executarea silită a debitului, Administraţiei Financiare a judeţului Timiş.
Referitor la executarea silită a acestui impozit, care ar fi fost finalizată în anul 1978 cu preluarea imobilului în litigiu în patrimoniul statului, reclamanţii invocă încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, anume a dispoziţiei art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960, potrivit căreia, pentru debite din impozite şi taxe, se excepta de urmărire casa de locuit folosită efectiv de debitor şi familia sa.
Or, în soluţionarea notificării, pârâtul era abilitat să analizeze şi să stabilească dacă imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu respectarea dispoziţiei legale menţionate sau cu încălcarea acesteia, şi dacă, în acest în acest din urmă caz, suntem în prezenţa unei „preluări abuzive", în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/ 2001.
Or, nici din considerentele dispoziţiei nr. 1460 din 12 decembrie 2002 a Primarului Municipiului Timişoara şi nici din lucrările dosarului nu rezultă dacă procedura de executare silită a imobilului în litigiu, pentru neplată impozitului datorat, efectuată de către Administraţia Financiară a Judeţului Timiş, a făcut obiectul analizei Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, care a întocmit referatul în baza căruia a fost emisă dispoziţia nr. 1460 din 12 decembrie 2002 de către Primarul Municipiului Timişoara.
Pentru considerentele de drept şi de fapt arătate, care, se substituie celor reţinute de curtea de apel, instanţa de recurs va menţine soluţia de anulare a dispoziţiei mai sus arătate, urmând ca, după stabilirea, pe deplin, a împrejurărilor de fapt în care imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul statului, verificarea aspectelor referitoare la legalitatea procedurii execuţionale desfăşurată de Administraţia Financiară a Judeţului Timiş, sens în care se va stabili dacă imobilul în litigiu avea sau nu destinaţia prevăzută de art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960 şi, respectiv, de calitate emitentului, care se va analiza în raport de situaţia juridică actuală a imobilului şi care se va arăta în cuprinsul deciziei, pârâtul să emită o nouă decizie/dispoziţie, cu indicarea considerentelor de fapt şi de drept ale soluţiei adoptate.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 111 din 3 septembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1565/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1485/2005. Civil → |
|---|
