ICCJ. Decizia nr. 1592/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificarea adresată Primăriei municipiului Brașov la data de 18 iulie 2001 și înregistrată la aceasta la data de 25 iulie 2001, reclamantul P.C.S. a solicitat restituirea în natură a apartamentului situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 30307-Brașov, nr. top 7394/4/2/23, pe care l-a avut în proprietate până la data de 6 mai 1989 când, în baza deciziei nr. 394/1989 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Județean Brașov a fost preluat de Statul Român, în temeiul prevederilor art. 52 din Legea nr. 4/1973.
Ca răspuns la notificare, unitatea deținătoare, respectiv pârâta SC R. SA Brașov a emis decizia nr. 130 din 5 noiembrie 2002 prin care s-a respins cererea de restituire în natură și s-a făcut o ofertă de restituire prin echivalent sub forma unei despăgubiri bănești constând în diferența dintre valoarea deja încasată de reclamant cu titlu de despăgubire (respectiv 67.722 lei, prevăzută în decizia de preluare), actualizată cu indicele de inflație, la care se adaugă suma de 20.503 lei, de asemeni actualizată (reprezentând credit rămas nerambursat la data preluării, dar achitat de Consiliul Județean Brașov către sucursala județeană CEC) și valoarea estimativă a apartamentului de 120.226.281,50 lei.
în motivarea deciziei se arată că apartamentul a fost înstrăinat, în condițiile Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1101 din 22 aprilie 1997 încheiat între SC C. SA și P.G., astfel că nu este posibilă restituirea în natură.
La data de 26 noiembrie 2002, reclamantul a răspuns pârâtei, comunicându-i refuzul de acceptare a ofertei, iar la data de 19 decembrie 2002 a promovat acțiunea care face obiectul prezentei cauze, solicitând anularea deciziei și restituirea în natură a imobilului, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
Prin sentința nr. 70/S din 17 februarie 2003 a Tribunalului Brașov, secția civilă, s-a respins acțiunea reclamantului.
S-a reținut incidența dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.
De asemeni s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada promovării unei acțiuni pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile art. 46 din lege.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 70/S din 17 februarie 2003 a Tribunalului Brașov a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 39/Ap din 13 mai 2003 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.
în motivarea deciziei s-a reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a textului art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel, ca și instanța de fond a omis să examineze criticile privind aspectele de ordin legislativ, formulate de reclamant, ca și cele vizând contractul de vânzare-cumpărare și cuantumul despăgubirilor din ofertă întrucât ele exced cadrului procesual stabilit chiar de aceasta prin acțiunea cu care a sesizat instanțele.
La data de 12 iunie 2003, în termenul legal, reclamantul apelant a înregistrat cererea de recurs împotriva deciziei nr. 39/Ap din 13 mai 2003 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, indicând ca motive de nelegalitate pe cele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
în argumentarea recursului, reclamantul face referiri la nelegalitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prin încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, încercând astfel să demonstreze că nu sunt îndeplinite condițiile textului art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 pe care instanțele pronunțate și-au întemeiat soluțiile.
Recurentul arată că, întrucât unitatea deținătoare a răspuns notificării sale abia la data de 5 noiembrie 2002, cu decizia nr. 130/2002, acesta a pierdut termenul legal pentru a se adresa instanței competente cu o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, operând decăderea prevăzută de art. 46 alin. (5) din lege, astfel că nu are nici o culpă în omisiunea promovării unei astfel de acțiuni, fapt imputat de instanța de fond și neexaminat de instanța de apel.
Referitor la al doilea motiv de recurs, reclamantul susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare important pentru soluționarea cauzei, respectiv asupra contractului de vânzare-cumpărare și asupra dovezii de plată a despăgubirii la data preluării imobilului de către stat.
Recursul este nefondat.
Opțiunea reclamantului recurent de restituire în natură a apartamentului preluat de stat în temeiul Legii nr. 4/1973, respectiv a art. 52 alin. (2) potrivit căruia, în cazul în care dobânditorul unei a doua locuințe nu își îndeplinea obligația înstrăinării uneia dintre ele în termen de un an de la dobândire, pierdea dreptul de proprietate asupra uneia, în favoarea statului a fost clar exprimată de acesta atât prin notificare, cât și prin refuzul ofertei constând în măsuri reparatorii prin echivalent, precum și prin promovarea acțiunii de anulare a deciziei unității pârâte.
Respectând principiul disponibilității, instanțele au soluționat cauza în limitele investirii lor.
De altfel, dacă reclamantul ar fi acceptat oferta pârâtei, ar fi trebuit să aleagă una dintre modalitățile prevăzute de art. 24 alin. (2)-(6) din Legea nr. 10/2001 și să procedeze în consecință pentru obținerea echivalentului imobilului nerestituit în natură.
Ori, refuzul în mod expres oferta, prin răspunsul expediat pârâtei la data de 26 noiembrie 2002 și promovând acțiunea la Tribunalul Brașov, acțiune întemeiată în drept pe prevederile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 este evidentă modalitatea dorită de reclamant de a-și redobândi apartamentul în natură.
împrejurarea că, prin cererea de apel, înregistrată la 24 martie 2003, reclamantul a solicitat, pe lângă anularea deciziei unității pârâte și anularea contractului de vânzare-cumpărare, arătând că își rezervă și dreptul de a solicita contravaloarea integrală a apartamentului, în cazul unei soluții nefavorabile în cauză, nu a putut avea decât rezolvarea dată în temeiul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, constatând că anularea contractului de vânzare-cumpărare reprezintă o cerere nouă, formulată pentru prima dată în apel, instanța a respins-o.
Nefiind investită cu o astfel de cerere, instanța de apel nu a examinat nici motivele invocate de reclamant în susținerea ei, ceea ce este corect.
în recurs, reclamantul își conturează prima critică a deciziei instanței de apel pe considerentul că, nefiind îndeplinite condițiile textului art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, aceasta nu putea să-și întemeieze soluția pe acest text, ceea ce ar impune casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Și cum condiția textului citat o reprezintă existența unui contract de vânzare-cumpărare a apartamentului, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamantul reia critica acestuia din faza apelului, cu argumente care, în opinia sa, constituie temei și pentru al doilea motiv de recurs.
Instanța de apel a stabilit însă în mod corect, confirmând soluția instanței de fond, că în cauză este incidentă dispoziția din art. 18 lit. d) al Legii nr. 10/2001, respectiv că apartamentul pretins de reclamant a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Verificarea îndeplinirii condițiilor de legalitate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se poate realiza numai prin sesizarea instanței competente cu o astfel de cerere, așa cum se precede expres în art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Constatarea nulității unui astfel de act de înstrăinare se constituie într-o chestiune prejudicială, în raport de care reclamantul recurent ar fi putut beneficia de suspendarea procedurii de restituie începută în temeiul Legii nr. 10/2001, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii pornite pe temeiul art. 46 din lege, beneficiu acordat de dispoziția din art. 47 alin. (2) al aceleiași legi.
Este evident că, numai în cadrul unei astfel de acțiuni s-ar fi putut examina aspectele invocate în prezenta cauză de recurent cu privire la termenul în care se poate formula o astfel de acțiune, respectiv dacă opera sau nu decăderea prevăzută de art. 46 alin. (5) din lege.
în acest context, actul de înstrăinare este valid, ceea ce face ca restituirea în natură să nu fie posibilă, recurentul-reclamant având dreptul de a obține măsuri reparatorii numai în echivalent.
Așa fiind, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1591/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1595/2005. Civil → |
|---|
