ICCJ. Decizia nr. 1990/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 312 din 3 septembrie 2002, Tribunalul Dolj, secția civilă, a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul D.H., față de pârâtul Ministerul Apărării Naționale pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
A respins acțiunea în despăgubiri formulată de același reclamant față de Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prescrisă.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că în raport de cererea reclamantului, care a solicitat acordarea de daune materiale și morale ca urmare a arestării sale abuzive, în perioada regimului totalitar, și ulterior achitării prin decizia penală nr. 31 din 10 aprilie 1975 a fostului Tribunal Suprem, sunt aplicabile dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., într-un astfel de litigiu, statul fiind cel care are calitate procesuală pasivă, iar nu Ministerul Apărării Naționale.
Pe de altă parte, s-a mai reținut, în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, cererea reclamantului, formulată prin precizarea acțiunii, la data de 13 februarie 2002, este prescrisă.
Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, care, cu aceeași motivare, prin decizia nr. 17 din 13 februarie 2002, a respins ca nefondat apelul reclamantului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal, reclamantul D.H. care, fără a indica vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., susține în esență că dreptul de a cere daune morale este un drept personal, nepatrimonial și ca atare, imprescriptibil.
Astfel, deși daunele morale nu sunt despăgubiri propriu-zise, ele sunt totuși susceptibile de o reparație pecuniară.
Pe de altă parte, se mai arată, instanțele au făcut o confuzie evidentă între conținutul și sfera de acordare a daunelor morale și drepturile la măsuri reparatorii, determinate prin Decretul nr. 118/1990.
Recursul este nefondat.
în raport de cererea prin care reclamantul și-a precizat acțiunea, cerere formulată la 14 februarie 2002, cadrul procesual este circumscris dispozițiilor art. 504 și urm. C. proc. pen., în varianta anterioară modificării acestuia prin Legea nr. 281/2003.
Astfel, potrivit acestor dispoziții, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Conform art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în vechea redactare, acțiunea putea fi pornită în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data emiterii ordonanței de scoatere de sub urmărire.
în speță, reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 51 din 26 august 1954 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară București, fiind ulterior achitat prin decizia nr. 31 din 10 aprilie 1975 a Tribunalului Suprem.
Chiar dacă achitarea s-a produs în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. (faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii), textul art. 504 alin. (1) din același cod este aplicabil, în condițiile în care, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale s-a stabilit că aceste dispoziții sunt constituționale, numai în măsura în care nu limitează la cele două ipoteze (fapta nu există sau nu a fost săvârșită de cel în cauză) cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Ca atare, dreptul reclamantului la repararea pagubei cauzată prin condamnarea pe nedrept s-a născut la 10 aprilie 1975, data pronunțării deciziei definitive de achitare (Decizia nr. 31/1975 a Tribunalului Suprem), când dispozițiile art. 504 C. proc. pen., erau în vigoare.
Apreciindu-se corect asupra suspendării cursului prescripției pe toată durata regimului totalitar, în condițiile în care reclamantul a fost condamnat pentru motive politice, în mod judicios s-a reținut că termenul de 1 an a început să curgă din anul 1990, când reclamantul avea posibilitatea formulării unei astfel de acțiuni.
Or, cererea a fost formulată abia la 13 februarie 2002, cu mult după expirarea termenului defipt prin lege.
în acest context, simpla precizare făcută de instanța fondului, în sensul că reclamantul, care a beneficiat de reparațiile prevăzute de art. 1 din Decretul nr. 118 din 30 martie 1990 "privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945" nu mai poate solicita și daune în condițiile dreptului comun, art. 998 C. civ., nu poate fi privită ca o confuzie între cele două instituții.
De altfel, așa cum s-a arătat, chiar privită prin prisma acestor dispoziții, cererea este prescrisă în raport de prevederile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Așa fiind, recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2002/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1991/2005. Civil → |
|---|
