ICCJ. Decizia nr. 2046/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1532 din 11 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, după mai multe cicluri procesuale, s-a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București în privința apartamentului nr. 1 din sector 2 și s-a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive a C.G.M. București în privința acestui apartament.
A respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții D.G. și C.V. în privința celuilalt apartament din imobilul menționat și au fost obligați reclamanții la 1.500.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâții Ispas.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în esență, că în baza art. 163 C. proc. civ. nu poate opera autoritatea de lucru judecat, dat fiind că nu există tripla identitate de obiect, cauză și părți, între prezenta acțiune și decizia nr. 458 din 16 februarie 1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție (denumită așa la acea dată) prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare promovată de reclamanți.
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților a fost respinsă cu motivarea că aceștia au făcut dovada calității de moștenitori ai antecesorilor lor.
Având în vedere că apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu a fost vândut pârâților-intervenienți I.G. și I.I., a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că autorii reclamanților se încadrau în categoria persoanelor prevăzute de art. I din Decretul nr. 92/1950 fiind exploatatori de locuințe, acțiunea fiind respinsă în privința celorlalte apartamente din imobil.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții D.G. și C.V. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece în mod greșit instanța de fond a considerat mai bine caracterizat titlul pârâților, deși aceștia au dobândit apartamentul nr. 1 cu încălcarea dispozițiilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Printr-un motiv suplimentar de apel, au invocat împrejurarea că autorii acestora nu făceau parte din categoria exploatatorilor de locuințe, ci se încadrau în dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950.
Investită cu soluționarea apelului Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 207 din 20 mai 2002 a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis acțiunea în revendicare, obligându-i pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 din imobilul cumpărat de aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3190 din 2 aprilie 1997.
A luat act de renunțarea reclamanților la judecată în privința apartamentului situat la etajul imobilului, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că pârâții au fost de rea-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu au depus minimul de diligență pentru a cunoaște situația juridică a imobilului, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare apăruse Legea nr. 112/1995.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții I.G. și I.I., fiind susceptibilă de casare în temeiul art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs au invocat în esență următoarele critici:
- în calitate de cumpărători, au depus toate diligențele în vederea cunoașterii situației juridice a imobilului, deoarece urmare a Deciziei nr. 458/1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin dispoziția nr. 1330 din 3 septembrie 1996 (fila 38 dosar Judecătorie sector 2) s-a anulat dispoziția nr. 1051/1994 prin care li se restituise reclamanților imobilul, acesta neintrând în patrimoniul statului;
- potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001"buna-credință a dobândit o consacrare legală cu valoare de prezumție relativă", aplicabilă în speța de față, întrucât la data cumpărării apartamentului, vânzătorul nu a infirmat valabilitatea juridică a deciziei nr. 458/1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție;
- din actele depuse (dosar nr. 487/2002, Curtea de Apel București) rezultă că D.G. s-a născut în 1891 și s-a angajat la vârsta de 58 de ani la Cooperativa Proletarul, lucrând în continuare la diverse alte unități, până în anul 1961, la vârsta de 70 de ani, apreciind că actele depuse nu sunt suficiente pentru a face dovada locului și timpului muncii, fiind interpretabile, neputând duce la concluzia la care a ajuns instanța de apel;
- atâta timp cât instanța nu s-a pronunțat asupra valabilității titlului, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare, care prin Hotărârea nr. 14/2002 a dobândit valențele juridice ale unui act valabil încheiat, acțiunea în revendicare devine inadmisibilă.
Față de motivele invocate, pârâții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei nr. 207 din 20 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.
Recursul este fondat.
Din materialul probator administrat în cauză rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre SC A. SA și pârâții I.G. și I.I., a avut loc la data de 2 aprilie 1997 iar perfectarea la 7 mai 1997.
Din actele dosarului mai rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut după ce Curtea Supremă de Justiție (denumită așa la data soluționării recursului) prin decizia nr. 458 din 16 februarie 1996, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinței civile nr. 2549 din 1 martie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București și a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanții - intervenienți și după ce Primarul General al Municipiului București a anulat dispoziția nr. 1051/1994, prin care li se restituise reclamanților proprietatea, prin emiterea dispoziției nr. 1330 din 3 septembrie 1996.
La data de 8 aprilie 1997, reclamanții au promovat o altă acțiune în revendicarea imobilului ce formează obiectul prezentului recurs.
Prin dispoziția nr. 287 din 11 aprilie 2002 emisă de Primarul General al Municipiului București, se restituie în natură, în proprietatea reclamanților imobilul situat în București, compus din construcții corp A + B + C (garaj) și teren în suprafață de 228,04 mp, mai puțin apartamentul înstrăinat pârâților.
în aceste condiții nu se poate pretinde că pârâții I.G. și I.I. ar fi cumpărători de rea-credință datorită nedepunerii de suficiente diligențe pentru a afla dacă imobilul nu era revendicat de proprietarii anteriori preluării acestuia de către stat.
în acest fel, buna-credință prezumându-se, sarcina probei revenea în speță reclamanților, care au invocat reaua-credință a pârâților cumpărători.
Or, pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare la data de 2 aprilie 1997, la peste un an de la data soluționării recursului în anularea sentinței civile nr. 2549 din 1 martie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, convinși fiind că statul este proprietar asupra imobilului în litigiu.
Așa fiind, devine inutilă examinarea celorlalte critici aduse deciziei de către pârâții-recurenți.
în consecință, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul de față a fost admis și a fost modificată decizia în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1532 din 11 octombrie 2001 pe care o păstrează.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2052/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2028/2005. Civil → |
|---|
