ICCJ. Decizia nr. 2141/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1557 din 5 noiembrie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii prin care reclamanții N.S.E. și C.N.J. revendicarea de la Statul Român reprezentat prin Primarul General, imobilul teren și construcție, situate în București, respingând acțiunea ca atare.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că la data introducerii acțiunii, 19 septembrie 2002, era în vigoare Legea nr. 10/2001, care prevede în mod imperativ procedura ce trebuie urmată de persoanele îndreptățite la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989, iar cererea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a legii speciale, este inadmisibilă.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu decizia civilă nr. 35 din 3 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1557/2002.
Din considerentele deciziei, se constată că a fost considerată nefondată critica cu privire la incidența art. 47 din Legea nr. 10/2001, motivat de faptul că acțiunea nu a fost introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru a se putea renunța la judecata pe calea dreptului comun sau de a se suspenda judecata acelei acțiuni, pentru a urma procedura imperativă a legii speciale.
Reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 35/2003 considerând că premisa de la care a pornit instanța pentru a motiva respingerea apelului, este falsă și anume aceea că în timp ce Codul civil ar reprezenta dreptul comun în materia revendicării, Legea nr. 10/2001, ar fi o lege specială ce introduce derogări de la dispozițiile generale.
Apreciază că este fals principiul reținut de instanță, pentru că normele Codului civil reprezintă reglementarea organică a revendicării, iar Legea specială nr. 10/2001, nu poate veni decât în completarea lor, deoarece se referă la regimul particular al unei categorii restrânse de proprietăți și care îi dă caracterul de lege ordinară ce nu poate modifica o lege organică.
Subliniază că în opinia lor, nimeni nu-i poate obliga la urmarea unei proceduri administrative, că temeiul acțiunilor este art. 21 din Constituția României, care permite oricărei persoane să se adreseze justiției pentru apărarea drepturilor lor și art. 2 din Legea nr. 92/1992 în care se arată că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Tot așa se citează art. 3 C. civ. potrivit căruia judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvântul că legea nu prevede sau că este întunecată ori neîndestulătoare, va putea fi urmărit pentru denegare de dreptate; art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție (2 martie 1950); art. 16 din Constituția României.
în drept, sunt invocate nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.
în concluzie, recurenții solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă și în art. 1 C. civ., conform căruia, legea civilă nu are putere retroactivă.
Aceste texte, consacră teza unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic și invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea noii legi speciale se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.
Deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativ, obligatorie prealabilă sesizării instanței.
Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită în speță și fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum o asemenea reglementare, interesează ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare, soluția consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Cu toate acestea, în condițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. In cazul în speță acțiunea a fost promovată după aplicarea Legii nr. 10/2001.
Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun (art. 480 și art. 481 C. civ. invocat de reclamanți) referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.
în consecință, accesul la un proces echitabil, cu privire la un asemenea imobil, poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei de redactare, cum este cazul în speță, numai în condițiile și pe căile prevăzute de legea nouă prin respectarea procedurii administrativ obligatorii.
După cum este de observat din analiza sus menționată, nu se poate reține ca fondate criticile referitoare la îngrădirea accesului reclamanților la justiție pentru apărarea drepturilor și la un proces echitabil, aceștia având aceleași drepturi cu restul cetățenilor României.
Judecătorii nu au refuzat judecarea pricinii pe considerentul că "legea nu prevede sau că este întunecată ori neîndestulătoare", cum susțin recurenții, aceștia au soluționat cauza în raport de dispozițiile legale în vigoare, nerespectate de reclamanți care nu au urmat procedura prealabilă constând în notificarea deținătorului și emiterea unei dispoziții care să poată fi contestată în justiție.
Nu au fost încălcate prevederile Convenției Drepturilor Omului, nici primul Protocol al Convenției, nici art. 16 al Constituției, și nici art. 2 din Legea nr. 92/1992, deoarece reclamanții au deschis accesul liber la justiție, dar în respectul legii rămâne valabil pentru toți cetățenii.
Literatura juridică de specialitate și practica judiciară constantă în cazuri similare, au statuat că în raport de data introducerii acțiunii și în condițiile legii, că nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare, în întregul său, întemeiată pe prevederile Codului civil, după intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii pentru imobilele preluate de stat, în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Așa fiind, rezultă că este în afara criticii soluția adoptată de instanța de apel, și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2289/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2158/2005. Civil → |
|---|
