ICCJ. Decizia nr. 2197/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2197
Dosar nr. 27480/1/2005
(nr. vechi 11018/2005)
Şedinţa publică de la 28 februarie 2006
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia civilă, la 1 septembrie 2003, N.E. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Roşiorii de Vede, anularea dispoziţiei nr. 327 din 28 iulie 2003 emisă de primar.
În motivarea cererii s-a arătat că autorului contestatoarei i-a fost expropriat un imobil situat în Roşiorii de Vede, compus din „prăvălie şi teren”. Construcţia nu mai există, fiind demolată în anul 1977, pe teren fiind construite în prezent blocuri cu spaţii comerciale la parter.
La 10 septembrie 2003 pe rolul aceleiaşi instanţe a fost înregistrată cererea prin care N.E. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 342 din 7 august 2003 emisă de Primarul municipiului Roşiorii de Vede.
Din motivarea contestaţiei rezultă că notificarea asupra căreia s-a pronunţat primarul a vizat imobilul ce a aparţinut tatălui reclamantei, în Roşiorii de Vede.
La termenul din 27 octombrie 2003, în raport de dispoziţiile art. 164 C. proc. civ., instanţa a dispus conexarea celor două pricini.
Prin sentinţa civilă nr. 589 din 17 august 2004, Tribunalul Teleorman, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, a modificat dispoziţiile nr. 327 din 28 iulie 2003 şi 324 din 7 august 2003 în sensul că a stabilit măsuri reparatorii în echivalent sub formă de titluri de valoare nominală. A menţinut celelalte dispoziţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că autorul reclamantei a fost proprietarul unor spaţii comerciale care au fost expropriate prin Decretul nr. 91 din 2 aprilie 1976, fiind demolate în vederea construirii unor blocuri.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de reclamantă, D.G.F.P. Teleorman şi Ministerul Finanţelor Publice au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 558 din 31 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În considerentele hotărârii sale, instanţa de apel a arătat că din analiza raportului de expertiză rezultă că părţile au fost convocate pentru ziua de 2 februarie 2004 orele 13, prin scrisori recomandate. D.G.F.P. Teleorman nu s-a prezentat la nici un termen de judecată şi nici nu a făcut obiecţiuni la raportul de expertiză. Prin urmare, susţinerile privitoare la încălcarea art. 208 alin. (1) C. proc. civ. nu au fost găsite întemeiate.
Conexarea cauzelor s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ.
Deşi reclamanta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, la termenul din 6 august 2004, când au avut loc dezbaterile în fond, reclamanta prin avocat a apreciat cauza în stare de judecată, renunţând astfel la obiecţiunile formulate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâta D.G.F.P. Teleorman, în nume propriu şi ca reprezentantă a Ministerului Finanţelor Publice.
Critica formulată de reclamantă, întemeiată în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează următoarele aspecte:
Hotărârea este lipsită de temei legal deoarece instanţa a încălcat normele de drept procesual civil prin privarea reclamantei de dreptul de a administra o probă încuviinţată.
Instanţa a încuviinţat obiecţiunile făcute de reclamantă la raportul de expertiză şi după 10 termene, în care expertul a ignorat adresele instanţei nedepunând răspunsul la obiecţiuni, instanţa a apreciat că singura soluţie este judecarea cauzei.
Instanţa de apel, la rândul ei, a respins în mod nejustificat solicitarea de desemnare a unui alt expert, astfel încât reclamanta a fost pusă în situaţia de a nu-şi putea administra dovezile încuviinţate.
Instanţa de apel a făcut o confuzie regretabilă între obiectivele expertizei şi obiecţiunile expertizei, iar hotărârea nu face nici un fel de referire la celelalte aspecte care atrag nulitatea raportului de expertiză, cum ar fi neconvocarea părţilor. Este o bătaie de joc ce a făcut expertul iar instanţele l-au confirmat în mod tacit.
Recursul declarat de D.G.F.P Teleorman, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, a fost structurat pe următoarele critici:
D.G.F.P. Teleorman nu are calitate procesuală pasivă, atât în nume propriu cât şi ca reprezentantă a Ministerului Finanţelor Publice.
Raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naştere între persoana deţinătoare a imobilului şi persoana îndreptăţită la restituire sau la măsuri reparatorii în echivalent.
Faţă de prevederile art. 29 şi art. 33 din Legea nr. 10/2001, D.G.F.P. nu are calitate procesuală, singura obligaţie stabilită de lege în sarcina organelor teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice fiind emiterea avizului la solicitarea organului de conducere al instituţiei publice implicate în privatizare.
Exceptând situaţia prevăzută de art. 31 din Legea nr. 10/2001, nicăieri în cuprinsul acesteia nu este prevăzut faptul că Ministerul Finanţelor Publice trebuie obligat prin decizia/dispoziţia emisă de unitatea care soluţionează notificarea.
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident în cauză motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta nu a fost citată la efectuarea expertizei, raportul de expertiză nu i-a fost comunicat, astfel încât instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 208 alin. (1) C. proc. civ.
Expertul dovedeşte convocarea părţilor prin anexarea la raport a dovezii de primire a convocării. Or, în cauză, rezultă că părţile au fost convocate la efectuarea expertizei, numai din preambulul raportului.
Pentru aceste motive, instanţa de apel a încălcat dreptul procedural de dezbatere în contradictoriu a probelor administrate.
Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta deoarece, obiectul şi cauza celor două contestaţii erau diferite.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs şi în raport de probele administrate în primă instanţă, Curtea a apreciat că recursurile nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
1. Recursul reclamantei, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este structurat pe modul greşit în care au procedat instanţele în legătură cu administrarea probei prin raportul de expertiză, reţinându-se greşit că reclamanta ar fi renunţat la obţinerea răspunsul la obiecţiuni.
Critica nu poate fi primită.
În practicaua sentinţei s-a reţinut că avocatul reclamantei a arătat că valoarea imobilelor indicată de expert este derizorie şi, deşi expertul nu a răspuns la obiecţiuni, apreciază cauza în stare de judecată.
Încheierea instanţei este un înscris autentic care se bucură de o prezumţie de validitate, până la înscrierea în fals. Or reclamanta, care a beneficiat de asistenţă juridică calificată în toate etapele procesuale, nu a înţeles să invoce incidenţa prevederilor art. 180 C. proc. civ.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a înlăturat criticile făcute direct în apel la raportul de expertiză, astfel încât nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
2. „Calitatea” pe care o are în cauză D.G.F.P. este aceea de reprezentantă a Ministerului Finanţelor Publice.
Faptul că este aşa, o recunoaşte implicit şi recurenta, de vreme ce în lipsa acestei calităţi, şi cu atât mai mult a calităţii procesuale, aşa cum pretinde, nu ar fi putut face critici nici asupra calităţii procesuale a Ministerului Finanţelor Publice, nici asupra fondului.
De altfel, prin sentinţa atacată nu s-a stabilit nici o obligaţie în sarcina Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Teleorman ori a Ministerului Finanţelor Publice. Ca atare, recursul exercitat este şi lipsit de interes.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.
Potrivit art. 212 alin. (2) C. proc. civ., expertiza contrarie trebuie cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării. Aceasta înseamnă că normele care reglementează condiţiile în care trebuie să se invoce regularitatea raportului de expertiză au caracter dispozitiv. Drept urmare, faţă de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neinvocarea nulităţii raportului la prima zi de înfăţişare după depunere şi înainte de a se fi pus concluzii în fond, atrage sancţiunea decăderii.
Or, la termenul din 1 aprilie 2004, când se puteau face obiecţiuni, atât D.G.F.P. Teleorman cât şi Ministerul Finanţelor Publice au fost reprezentaţi prin consilieri juridici. Aşadar, nu se mai poate invoca direct în căile de atac nelegalitatea convocării la efectuarea expertizei.
Prima instanţă a făcut şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ., pentru buna administrare a justiţiei şi evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii în legătură cu situaţii identice, impunându-se conexarea.
Codul nu impune pentru această măsură identitatea de obiect, ca în situaţia litispendenţei, conform art. 163, ci este suficient ca „obiectul şi cauza să aibă între dânsele o strânsă legătură”.
În speţă, legătura era determinată de identitatea de părţi şi de cauză întrucât ambele imobile pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii au aparţinut autorului reclamantei, fiind expropriate pentru utilitate publică.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse ambele recursuri, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta N.E. şi pârâta D.G.F.P Teleorman, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 558 din 31 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2200/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2193/2005. Civil → |
|---|
