ICCJ. Decizia nr. 2202/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2202
Dosar nr. 28698/1/2005
Nr. vechi 12236/200.
Şedinţa publică din 28 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 16 aprilie 2003 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamantul M.I.L. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, A.G.F.P. Brăila pentru plata sumei de 1.500.000.000 lei daune morale ca urmare a arestării sale în perioada 16 decembrie 1999-7 februarie 2000.
În motivarea cererii, fondată pe dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen., reclamantul a arătat că prin rechizitoriul nr. 476/P/1999 a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2) şi art. 5 C. pen. , art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 33 lit. c) C. pen., fiind totodată şi arestat pe perioada 10 decembrie 1999-7 februarie 2000.
Judecătoria Brăila prin sentinţa penală nr. 192 din 30 mai 2005 a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de înşelăciune [art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.] şi l-a condamnat la 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art. 81 C. pen. ). Prin aceeaşi sentinţă a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. şi art. 13 din Legea nr. 87/1994.
Tribunalul Brăila prin Decizia 624 din 10 decembrie 2001 l-a achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută la art. 13 din Legea nr. 87/1994 în infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 82/1991 în referire la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi în baza art. 10 lit. e) şi art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat.
Tribunalul Dâmboviţa a rejudecat cauza, urmare casării cauzei şi trimiterii cauzei spre rejudecare (Decizia penală nr. 243/R din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Galaţi).
Rejudecând cauza, instanţa penală a desfiinţat în parte sentinţa penală 192 din 30 ianuarie 2001 a Judecătoriei Brăila şi s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen. Prin aceeaşi decizie (501 din 1 octombrie 2002) Tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 13 (Legea nr. 87/1997) în art. 40 din Legea nr. 82/1991 în referire la art. 289 alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi în baza art. 10 lit. g) raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal.
Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia nr. 76 din 3 februarie 2003 a casat în parte Decizia nr. 501/2002 a Tribunalului Brăila şi sentinţa Judecătoriei Brăila şi a schimbat temeiul achitării pentru infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) şi art. 25 raportat la art. 290 C. pen.
În soluţionarea prezentei cauze Tribunalul Brăila prin sentinţa civilă nr. 819 din16 decembrie 2003 a admis acţiunea şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la 1.000.000.000 lei cu titlu de daune morale către reclamant.
În motivarea acestei hotărâri instanţa civilă a reţinut că urmare procesului penal pornit împotriva reclamantului şi finalizat cu achitarea sa, acesta a suferit un prejudiciu moral exprimat prin vătămări ale demnităţii, poziţiei sociale, credibilităţii, libertăţii şi reputaţiei sale. Ca om de afaceri şi-a pierdut partenerii şi poziţia socială. Familia sa, cei trei copii, a fost supusă oprobriului public pentru că organele de urmărire penală au făcut public mersul anchetei.
Instanţa a constatat că sunt întrunite cele trei condiţii care angajează răspunderea civilă şi anume fapta ilicită, producerea unei vătămări şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, s-a reţinut astfel că organele de cercetare penală au trimis în judecată şi au arestat pe reclamant pentru fapte constatate că nu există şi l-au prezentat, prin publicitate, opiniei publice, sub acest aspect.
S-a constatat că statul are obligaţia răspunderii patrimoniale conform art. 48 alin. 3 din Constituţie şi art. 3 din Protocolul 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale (Strasburg 19 ) şi ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Curtea de Apel Galaţi prin Decizia civilă nr. 355/A din 16 martie 2004 a admis apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila şi Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Brăila şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 819 din 16 decembrie 2003 a Tribunalului Brăila în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
În motivarea acestei soluţii instanţa a reţinut că tribunalul a reţinut o situaţie de fapt inexactă şi a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză când a stabilit răspunderea patrimonială a statului pentru privarea de libertate sau a restrângerii libertăţii.
Prima instanţă a reţinut greşit împrejurările de fapt deoarece reclamantul în realitate a fost achitat în cadrul procesului penal doar pentru infracţiunea de înşelăciune şi pe cea de instigare la fals. În privinţa infracţiunii de evaziune fiscală s-a reţinut că reclamantul a săvârşit această infracţiune (Decizia penală nr. 76 din 3 februarie 2003) însă s-a constatat că, în raport de data săvârşirii acestei fapte (22 februarie 1995) a intervenit prescripţia răspunderii penale [art. 122 lit. d) C. pen. raportat la art. 124 parag. 2 lit. h) C. pen.] şi, ca urmare, s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală reclamantul fiind obligat să plătească despăgubiri civile către D.G.F.P. Brăila.
Ca atare, instanţa constatând că petiţionarul nu a fost achitat pentru toate faptele pentru care a fost trimis în judecată, acesta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. pentru a pretinde daune morale, măsura arestării preventive pentru evaziune fiscală fiind legală cât priveşte infracţiunea de evaziune fiscală. Reclamantul nu a cerut continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs în termen legal.
Reclamantul a criticat soluţia instanţei de apel pentru netemeinicie şi nelegalitate. În fapt s-a arătat că în mod greşit instanţa a apreciat că intervenţia prescripţiei pentru una din faptele pentru care a fost trimis în judecată nu ar atrage aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. pentru că el nu ar fi cerut continuarea procesului penal pentru constatarea nevinovăţiei.
S-a susţinut că prevederea art. 504 alin. (2) nu condiţionează acordarea despăgubirilor de îndeplinirea vreunei acţiuni din partea inculpatului. Simpla achitare este suficientă.
Recurentul a mai arătat că s-a făcut dovada în dosar a prejudiciului moral suferit din cauza procesului penal: incriminarea sa în presa locală, alterarea sănătăţii sale (pe perioada arestării fiind tratat de hemiplegie) şi dezonoarea cauzată întregii sale familii cu marcarea profundă a fiicei sale minoră la acea dată.
Recursul este întemeiat şi se va admite pentru următoarele considerente.
Art. 504 C. proc. pen. acordă persoanei care a fost condamnată definitiv sau împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, şi cu privire la care s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta şi că acea faptă nu există, sau a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată, beneficiul unei reparaţii pentru paguba suferită.
Pentru faptele penale pentru care a fost trimis în judecată reclamantul a fost achitat constatându-se că o faptă (înşelăciunea) nu există iar pentru cealaltă (evaziunea fiscală) s-a pronunţat procesul penal, fiind prescrisă.
În termenii procedurii penale, în cursul judecării achitarea sentinţei penale în temeiul art. III pct. 2 lit. a), în cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen. între acestea incluzându-se şi inexistenţa faptei şi în temeiul art. 11 pct. 2 lit. e) încetează procesul penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-j) între acestea fiind prevăzut şi cazul intervenţiei prescripţiei.
Ca urmare, întrucât nu s-a putut angaja răspunderea penală a reclamantului pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, acesta este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru pagubele suferite.
În cauză s-a dovedit că prejudiciul suferit de reclamant şi temeiul pretenţiilor sale se regăseşte în dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Textul art. 504 C. proc. pen. nu condiţionează angajarea răspunderii statului în cazul intervenţiei achitării sau încetării procesului penal pentru cauzele expres prevăzute de vreo atitudine sau acţiune a inculpatului ( exemplul cererea inculpatului de a se continua judecata, cum s-a susţinut).
O interpretare logică a acestei prevederi legale face să se prezume în mod evident că dacă nu se poate angaja răspunderea penală, indiferent de ce a determinat neangajarea ei, nu se mai poate justifica măsura arestării aplicată inculpatului pe perioada cercetării penale.
O altă interpretare nu ar face decât să eludeze în mod nelegal dreptul la repararea pagubei instituit de această normă, ceea ce ar înscrie textul în afara normelor constituţionale, cum s-a pronunţat în mod constant Curtea Constituţională sesizată cu neconstituţionalitatea acestei norme din C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse se va admite recursul declarat de reclamant constatând că în cauză s-a formulat o hotărâre cu greşita aplicare a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În temeiul art. 312 C. proc. civ. se va modifica Decizia atacată în sensul că se vor respinge apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 819/2003 a Tribunalului Brăila, care pe cale de consecinţă va fi menţinută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul M.I.L. împotriva deciziei 355 A din 16 martie 2004 a Curţii de Apel Galaţi pe care o modifică, în sensul că respinge apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile 819 din 15 decembrie 2003 a Tribunalului Brăila.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2279/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2030/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
