ICCJ. Decizia nr. 2287/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 6749 din 22 mai 2003 reclamanta G.E.C. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local Ploiești și a solicitat să se dispună retrocedarea imobilului situat în municipiul Ploiești, compus din teren în suprafață de 566 mp și casă.
în motivarea acțiunii a arătat că a dobândit imobilul prin moștenire și prin Decretul nr. 198/1989 a fost expropriată, fără să se demareze până în prezent nici o lucrare de utilitate publică, fapt ce demonstrează că motivul pentru care a fost expropriat nu mai există.
Prin sentința civilă nr. 1271 din 19 decembrie 2003 Tribunalul Prahova a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul să-i retrocedeze imobilul situat în Ploiești, compus din teren și casă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că autorii reclamantei au deținut imobilul din litigiu, iar prin Decretul nr. 198/1989 acesta a fost expropriat în vederea extinderii cartierului de locuințe 23 August cu blocuri și alte utilități.
Deoarece nu s-a făcut o nouă declarație publică de utilitate, iar imobilul expropriat nu a fost folosit în acest scop, tribunalul făcând aplicabilitatea art. 35 din Legea nr. 33/1994 a admis acțiunea, dispunând retrocedarea imobilului astfel cum a fost identificat și notat pe schița de plan a expertizei întocmită de expert B.T.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Consiliul Local Ploiești, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie, susținând sub un prim aspect că reclamanta avea posibilitatea să solicite restituirea imobilului conform procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001.
O altă critică vizează faptul că pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată nedatorate.
Prin decizia civilă nr. 689 din 10 martie 2004, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de pârâtul Consiliul Local Ploiești ca nefondat.
A reținut că instanța de fond a fost investită de reclamantă, în calitate de moștenitoare a autorilor săi cu soluționarea unei acțiuni în retrocedarea imobilului expropriat prin Decretul nr. 198/1989 în vederea extinderii "Cartierului de locuințe 23 August" Ploiești, cu blocuri și alte utilități.
S-a făcut dovada susținerilor reclamantei în sensul că, bunul imobil supus exproprierii nu a fost utilizat în termen de 1 an potrivit scopului avut în vedere și în consecință, foștii proprietari pot cere retrocedarea, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.
Așadar, critica înscrisă în acest motiv de apel, vizând posibilitatea reclamantei să uzeze de dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a apreciat că nu poate fi primită față de principiul disponibilității, reclamanta fiind cea care stabilește cadrul procesual, obiectul cererii, părțile.
în condițiile în care reclamanta a dovedit că deși decretul de expropriere a fost dat în 1989, nu s-a început nici o lucrare de utilitate publică, ceea ce înseamnă că temeiurile pentru care imobilul a fost expropriat au dispărut în timp de 1 an, corect s-au aplicat dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, reclamanta nefiind obligată să urmeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001.
în privința cheltuielilor de judecată critica a fost reținută ca nefondată, având în vedere că principiul înscris în dispozițiile art. 274 C. proc. civ. are la bază culpa procesuală.
Față de împrejurarea că pretențiile reclamantei au fost admise în totalitate, măsura obligării pârâtului la plata integrală a cheltuielilor de judecată, inclusiv onorariul pentru expertiza de specialitate este corectă, fiind irelevant faptul că ea a fost efectuată la cererea reclamantei.
Recursul este nefondat.
în speța dedusă judecății, temeiul juridic este art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Motivele de recurs dezvoltate prin conținutul expunerii criticilor se încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a art. 35 din Legea nr. 33/1994 și art. 274 C. proc. civ.
Se învederează că reclamanta recurentă avea posibilitatea să solicite restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994.
O altă critică se referă la faptul că în mod greșit pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul pentru expertizele efectuate la cererea reclamantei, fiind plătit în considerarea unor probe propuse de ea. în acest mod, se susține că prin obligarea pârâtului să suporte contravaloarea unei probe administrată la cererea părții adverse se creează o situație nelegală pentru el.
Deși exproprierea imobilului s-a făcut anterior Legii nr. 33/1994, nu este încălcat principiul neretroactivității legii, astfel, potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, aspect stabilit, cu putere obligatorie și prin decizia nr. VI din 27 septembrie 1999, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secții Unite, în recurs în interesul legii.
Așadar, având în vedere și principiul disponibilității, critica înscrisă în primul motiv de recurs, vizând posibilitatea reclamantei de a uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001 este nefondată, deoarece ea este cea care stabilește cadrul procesual și obiectul pricinii. Fiind făcută o aplicare corectă a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, se reține că reclamanta având opțiunea procesuală, nu poate fi obligată și uzeze de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru retrocedarea imobilului.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, se reține că rezolvarea corectă a cererii privind cheltuielile de judecată are o importanță deosebită, deoarece acoperirea completă a pagubei suferite de partea care câștigă procesul nu este posibilă decât dacă cheltuielile îi sunt restituite integral de partea în culpă. De aceea, art. 274 C. proc. civ. prevede că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească acele cheltuieli. în lumina acestei prevederi, care trebuie pusă în concordanță cu aceea din art. 276 C. proc. civ., se va hotărî că părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime, i se vor acorda integral cheltuielile utile dovedite a fi făcute efectiv, iar nu parțial, așa cum corect au procedat instanțele în speța de față.
în considerarea celor mai sus expuse, instanța a respins ca nefondat recursul declarat de pârât conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., menținând ca legală și temeinică decizia civilă nr. 689 din 10 martie 2004 a Curții de Apel Ploiești.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2332/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2331/2005. Civil → |
|---|
