ICCJ. Decizia nr. 2356/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 1998 sub nr. 1049 pe rolul Tribunalului Constanța reclamantele D.S.C.G. și A.C.C. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul local Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, Ministerul Finanțelor, D.G.F.P.C.F.S. Constanța și Municipiul Constanța solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:
- să constate dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului situat în Constanța, compus din 2 apartamente, unul la parter și celălalt la etaj, mansarda, pivniță și terenul aferent acestei construcții;
- să oblige pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat.
La termenul de judecată reclamantele își precizează acțiunea în sensul că solicită introducerea în cauză a pârâților D.E. și D.G., I.T. și I.V. și V.T.C.:
- a solicitat să se constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu;
- obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.
Prin încheierea din 6 iulie 1998 s-a dispus conexarea dosarului nr. 2379/1998 al Tribunalului Constanța la dosarul nr. 1049/1998 al aceluiași tribunal, existând aceleași părți, același obiect și aceeași cauză.
Pârâții D.E. și D.G. au formulat o cerere intitulată "de intervenție în interes propriu", prin care solicitau să se constate dreptul lor de proprietate asupra apartamentului pe care l-au cumpărat (contract vânzare-cumpărare nr. 27951 din 20 decembrie 1996 și în consecință să se respingă acțiunea în revendicare formulată de reclamante.
în subsidiar solicită să se constate dreptul lor de creanță pentru investițiile făcute la apartament.
Instanța, în ședința din 16 noiembrie 1999, constată că cererea intitulată "cerere de intervenție în interes propriu" de către D.E. și D.G. este de fapt o cerere reconvențională prin care pârâții au, la rândul lor, pretenții de la reclamanții din acțiunea principală, dar reținând că nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 119 C. proc. civ., a fost respinsă ca tardivă.
Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 1003 din 2 decembrie 1999, a admis acțiunea formulată de către reclamante, a constatat că titlul statului pentru imobilul situat în Constanța, compus din pivniță, 2 apartamente, mansardă și teren indiviz în suprafață de 358,30 mp, este nelegal constituit.
A obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie terenul și construcțiile de pe acest teren către reclamante.
A respins ca tardiv formulată cererea reconvențională formulată de către D.E. și D.G.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că M.N. a deținut în proprietate un imobil situat în Constanța, compus din construcție (subsol, parter, etaj și mansardă), situat la stradă, conform actului 939 din 24 aprilie 1931 și teren în suprafață de 486,65 mp în indiviziune.
Cu actul de vânzare-cumpărare nr. 1407/1939 a mai cumpărat, în indiviziune cu fratele său G.A., o construcție situată în fundul Curții și terenul aferent, la acest imobil au făcut modificări și transformări.
De menționat că în prezenta cauză se revendică primul imobil, construcție, situat la stradă și terenul aferent, care este în indiviziune cu terenul deținut de G.A.
Imobilul compus din 2 apartamente, parter și etaj, proprietatea lui G.A. a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poz. 214 anexă).
Imobilul proprietatea M.N. compus din două apartamente la parter două apartamente la etaj și mansardă, nu figurează în anexele Decretului nr. 92/1950.
în consecință instanța de fond a constatat că acest imobil este deținut de stat fără titlu.
în ceea ce privește calitatea procesual activă a reclamantelor, s-a reținut că D.S.C.G. este moștenitoarea lui M.N. decedată la 10 ianuarie 1974, conform certificatului de moștenitor nr. 1212 din 30 octombrie 1986, iar reclamanta A.C.C. este moștenitoarea lui G.A. decedat la 6 februarie 1984, conform certificatului de moștenitor nr. 2032 din 13 decembrie 1991.
în ceea ce privește calitatea procesual pasivă, instanța a constatat că imobilul în litigiu este în domeniul Municipiului Constanța și este parțial în administrarea R.A.E.D.P.P. Constanța (subsol, mansardă și un apartament de la etaj), iar cealaltă parte în proprietatea pârâților D.E. și D.G., I.T. și V.T.C., Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și D.G.F.P.C.F.S. Constanța, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 82 C din 14 iulie 2003 a admis apelurile și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de către reclamante ca nefondată.
Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că reclamanta D.S. a mai formulat o acțiune în revendicare care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 4551 din 22 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța, rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat că reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din Constanța. A mai reținut de asemenea instanța de apel din examinarea actului de vânzare-cumpărare nr. 724 din 24 aprilie 1931 că din acest act nu rezultă care este exact imobilul vândut, ce suprafață de teren are și care sunt construcțiile aflate pe el și nici care sunt vecinătățile; ca atare reclamantele nu au produs probe pentru identificarea imobilului revendicat.
Instanța de apel a constatat că pârâții I.T. și I.V., D.E. și D.G. și V.T.C. au opus în acțiunea în revendicare a reclamanților titlurile lor de proprietate, respectiv contractele lor de vânzare-cumpărare, care au fost recunoscute ca fiind valabile printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute formulată de către reclamante în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001.
A mai reținut instanța de apel că prin toate acțiunile formulate anterior prezentei acțiuni, reclamantele au avut același scop final, respectiv retrocedarea imobilului în litigiu și ca atare, ceea ce s-a stabilit în acele procese, respectiv că reclamantele nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate, au autoritate de lucru judecat și în prezenta cauză.
Un ultim aspect reținut în considerentele deciziei pronunțate de către instanța de apel a fost acela că statul a deținut imobilul cu un titlu valabil, respectiv legea, conform art. 655 C. civ. și fiind proprietar al imobilului, l-a înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea art. 1,art. 9 și art. 14 din lege.
De menționat că pe parcursul judecării apelului I.T. a decedat, procesul a fost continuat de către moștenitorii I.M. și V. și R.A.
împotriva acestei decizii pronunțate de către instanța de apel au declarat, în termen legal, recurs reclamantele, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Se susține de către recurente în motivarea recursului, că în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamanta D.S. nu este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fără a analiza dovezile administrate în cauză și considerând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. și deci ar exista o autoritate de lucru judecat cu privire la acest aspect.
Cu privire la această împrejurare se mai arată că nu există autoritate de lucru judecat, întrucât în procesul în care a fost pronunțată hotărârea care este invocată reclamanta a renunțat la judecarea cererii de revendicare, în plus nu există oricum identitate de persoane și de cauză.
Se susține că prin actele depuse a fost făcută dovada proprietății asupra imobilului și a identificării sale, existând, de altfel și expertize care lămuresc pe deplin acest aspect.
Referitor la existența unui titlu valabil al statului, recurentele arată că imobilul care a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost cel aparținând lui G.A., iar imobilul aparținând autoarei D.S. nu a fost niciodată naționalizat, deci statul nu a avut nici un titlu.
O altă susținere a recurentelor este în legătură cu faptul că instanța de apel a analizat valabilitatea titlurilor chiriașilor cumpărători, fără să facă o comparare a acestora cu titlurile reclamantelor, deși obiectul acțiunii reclamantelor era revendicarea.
Recursul este fondat.
Astfel este de reținut că argumentul instanței de apel în sensul că prin sentința civilă nr. 4551 din 22 aprilie 1996 s-ar fi stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta D.S.C.G. nu este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului, este greșit.
în acest sens este de constatat că pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesară existența triplei identități de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ.: identitate de obiect, de cauză și de părți, ceea ce în speță nu există.
Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată în cauza invocată, că ar constitui autoritate de lucru judecat, nu a fost revendicarea, pentru că astfel cum rezultă din practicaua sentinței civile nr. 4551 din 22 aprilie 1996 pronunțată de către Judecătoria Constanța, reclamanta a precizat "că renunță la capătul de cerere privind revendicarea", ori în prezenta cauză, obiectul cererii îl constituie revendicarea imobilului.
în ceea ce privește părțile, în primul litigiu ca reclamantă figura numai D.S.C.G., iar ca pârâți RA C.U. Constanța, Consiliul local Constanța, Ministerul Finanțelor, iar în prezenta cauză alături de reclamantă existentă în prima cauză mai este o a doua reclamantă A.C.C., iar ca pârâți apar o serie de persoane fizice, deci nu există o identitate de părți.
în ceea ce privește cauza, instanța a reținut că "scopul final al reclamantelor a fost revendicarea imobilului", ceea ce nu reprezintă un argument juridic, întrucât nu trebuie să se confunde cauza cererii cu scopul, deoarece cauza este principiul generator al dreptului, pe când scopul este rezultatul ce se pretinde a se dobândit.
în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat urmează a reține că reclamantele au făcut dovada calității de proprietare.
Astfel, conform certificatului de moștenitor nr. 1212/1986 reiese că D.S. este moștenitoarea mamei sale M.N. (fostă A.).
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 724 din 24 aprilie 1931, autoarea reclamantei D.S. a cumpărat un imobil compus dintr-un corp de casă cu subsol, parter și etaj, situat pe terenul indiviz de 486,65 mp situat în Constanța, devenit, prin renumerotare, nr. 42.
De menționat că terenul era stăpânit în indiviziune cu I.L.
Prin actul de vânzare-cumpărare nr. 967/1939 moștenitorii lui I.L. au vândut cota de teren indiviză (1) și un alt corp de clădire separat de cel cumpărat în 1931 și care nu face obiectul prezentei cauze, lui M.M. în cotă de 30 % și G.A. în cotă de 70 %.
Prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, fără a se face distincție între proprietari, statul a preluat ambele construcții, și cea dobândită de autoarea reclamantei D.S. în anul 1931 și cea dobândită în anul 1939 de aceasta în indiviziune cu G.A.
De menționat că A.C.C. cea de a doua reclamantă este moștenitoarea lui G.A.
Deci și sub aspectul titlurilor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală neanalizând actele aflate la dosar.
Referitor la identificarea imobilului în litigiu, acesta rezultă din cele două acte de vânzare mai înainte menționate, coroborate cu autorizația de construire nr. 17386 din 27 mai 1939 și a raportului de expertiză.
Prin Decretul nr. 92/1950, poziția 214 din anexă, a fost preluat de către stat imobilul proprietatea lui G.A., compus dintr-un apartament la parter și un apartament la etaj.
Imobilul, proprietatea lui M.N., compus din subsol, două apartamente la parter și două apartamente la etaj și mansardă, nu figurează în anexele Decretului nr. 92/1950, deci a fost preluat de stat fără titlu, cu încălcarea dispozițiilor art. 481 C. civ., care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
în consecință, constatând dreptul de proprietate al reclamantelor, identificarea imobilului revendicat și modalitatea de preluare a acestui imobil de către stat în cadrul acțiunii în revendicare, cum este cea din prezenta cauză, urmează a se compara titlurile autorilor și să se dea eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui titlu este preferabil.
Instanța de fond a făcut această comparație și a reținut legal și temeinic că titlul reclamantelor este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar, iar titlul statului nu a existat, pentru că preluarea a fost făcută în fapt, neexistând nici un act normativ care să o fi justificat.
Astfel fiind, față de considerentele mai înainte arătate, recursul a fost admis, a modificat în tot decizia recurată în sensul că a respins toate apelurile declarate de către pârâți împotriva sentinței civile nr. 1003 din 2 decembrie 1999 pronunțată de Tribunalul Constanța, pe care a menținut-o.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2364/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2360/2005. Civil → |
|---|
